Două lecţii

Ziua de azi a fost o zi specială - am fost în postura de ucenic - ceea ce mi-a plăcut al naibii.

În prima parte a zilei, am conversat trei ore cu un profesor de la Facultatea de Arte - design despre teoria şi practica artei - cum trebuie percepută, înţeleasă, urmată. Asta în vreme ce lucra la o frescă.
În a doua parte a zilei, am conversat cu un profesor de la Facultatea de Litere (şi critic) despre receptarea literaturii, rolul criticii literare, cum să vezi lucrurile într-o lumină nouă.

În ambele cazuri, mi-a prins destul de bine.
1. Mi-am revizuit total felul cum "trăiam" pictura, anume că o percepeam instinctual, fără să o înţeleg. Aşa că voi căuta să mă mai şlefuiesc pe partea asta.
2. Mi-am revizuit părerea despre critici, şi nu în ceea ce priveşte verdictele lor (întotdeauna subiective), ci în felul în care poate fi interprertat un text, în felul în care mai pot fi găsite noi grile de receptare - mai bogat şi mai deştept.

Îmi place tare mult postura de ucenic - chiar si la 32 de ani.

După 70 de ani

Chestionarul lui Cătălin

Un prieten, Cătălin (13 ani) mi-a propus câteva întrebări livreşti, la care răspund cu mare plăcere, căci mi-a adus aminte de oracolele din şcoală:

1. Care este cea mai bună carte citită de tine?
Don Quijote
2. Ai făcut cadou cărţi?
Da, de cele mai multe ori.
3. Care este viitorul literaturii?
Unul bun, ca şi până acum – de însoţitoare a omului doritor de poveşti.
4. În ce limbi ai citit cărţi?
În cele pe care le cunosc: româna, franceza şi engleza.
5. Ce cărţi "celebre" nu ţi-au plăcut?
E o listă lungă: Iliada, Afinităţile elective, Mânăstirea din Parma, Demonii, Portretul artistului în tinereţe, Muntele vrăjit, Absalom, absalom!, nimic de Gide.
6. Ce ţară a produs cea mai buna literatură?
Părerea mea este că ruşii (inclusiv URSS)
7. Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?
Din beletristică mai rar, dar din filozofie şi ştiinţă, da, fac fişe.
8. Cam câte cărţi ai citit până acum?
Cred că în jur de o mie.
9. Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?
Caut să pun cartea deoparte înainte de-a adormi, pentru a n-o îndoi sau rupe.
10. Ce înseamnă cărţile pentru tine?
O pasiune.
11. Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?
Pai cred ca À la récherche du temps perdu, pentru c-a fost in euro. În lei, am luat acum câţiva ani cele 4 tomuri groase de filozofie ante-platoniciană.
12. Care este cel mai tare final la o carte citită?
Cel din Fiinţa răului de William Diehl
13. Care este cea mai influentă carte citită de tine?
Memoriile lui Mircea Eliade.
14 Care scriitor te-a influenţat cel mai mult ?
A fost un filozof, Friedrich Nietzsche.
15. Cât de repede citeşti o carte?
Păi de la câteva ore la câteva luni.
16. Poate literatura să schimbe lumea?
Evident, a făcut-o Homer, Dickens, Dostoievski, Orwell ş.a.

Propun acest chestionar ca leapşă următorilor: adi, ionuca, luciat, white noise, zum, anda grarup, adina, ameer, alexandru, cezar, tapirul, capricornk, mayuma, cinabru, silviu, isuciu, gramoşii, pantacruel, arthur, lorin, oompa, raul, alex, als şi oricui doreşte să răspundă.

Chestii PROUSTeşti 4

Nos désirs vont s’interférant, et dans la confusion de l’existence, il est rare qu’un bonheur vienne justement se poser sur le désir qui l’avait réclamé. Marcel Proust*

Pentru c-aşa cum zice Proust, fericirea rareori se potriveşte dorinţelor noastre, îmi fac fericiri mici :
Mă bucur, de fiecare dată când mă plimb noaptea pe-afară, de lumina lunii,
M-amestec printre oameni şi le caut frumuseţea,
Merg prin librării şi anticariate, unde răsfoiesc cărţi pe care nu le voi citi niciodată,
Fixez mirarea necunoscuţilor când mă surprind zâmbind tot timpul,
Merg prin ploaie,
Renunţ deseori - la timpul vieţii mele, la gânduri, la obiecte,
Scriu aici, chiar dacă n-am chef întotdeauna –
__________________________
*À la recherche du temps perdu, Editions Gallimard, 1999, p.391, texte établi sous la direction de Jean-Yves Tadié

Cinéma de merde

Cum îmi plac sălile de cinema vechi, ador să văd filmele aici şi nu la mall (unde miroase a floricele râncede/ciorapi nespălaţi). Aşa c-am fugit să văd Entre les murs (În clasă??) la Patria – cinematograf central, pe Magheru!
Casiera-mi zice:
- N-am să vă dau rest la un milion de lei. Iar sala nu e încălzită!
Mai trebuie să spun că m-am enervat şi mi-am băgat... banii-n buzunar?
Săptămâna trecută, joi seară, m-am gândit să văd acelaşi film la Europa. Neaşteptat, cinematograful, cică european, era închis iar spectacolul suspendat.
Mi-am băgat din nou.

Habar n-am cine conduce ROMÂNIAFILM sau cine administrează aceste cinematografe, dar io i-aş da afară pentru că, vizavi de orientarea spre client, mănâncă pâinea degeaba.

A dispărut Pif

Nu ştiu ce a însemnat pentru alţii revista Pif (decât pentru Ion Manolescu) – însă pentru mine a însemnat foarte multe.
A însemnat primul meu contact cu Banda Desenată, cea profesionistă, de volum – exista şi la noi în Luminiţa, Şoimii patriei şi Cutezătorii vreo două pagini...
A însemnat primul contact cu imaginaţia (nu ştiam franceză).
A însemnat primul contact cu istoria şi cu aventura – Fanfan, Rahan etc.
A însemnat primele mele desene, apoi primele Benzi Desenate făcute de mine.
A însemnat prietenii legate şi desfăcute datorită/din cauza acestei reviste.
A însemnat primele mele achiziţii pe bani sau pe obiecte.
A însemnat un univers al copilăriei.

Care iată, acum a dispărut. A devenit legendă...

Teama de aproapele

Îmi place tare mult să mă joc cu copiii, care nu se sfiesc de apropieri si atingeri, de mirosuri şi murdărie.
De asemenea, nu-mi place, dar nu mă feresc ca de ciumă de cei mai în vârstă cărora – mai ales în aglomeraţie – le place să intre-n tine ca o boală.
În schimb, am remarcat un lucru – că cei mai tineri au oroare de atingeri.

Mi s-a intâmplat, mai ales în călătoriile mele dese cu autocarul la Constanţa, să m-aşez lângă vreo studentă sau lângă vreun student şi, cum scaunele sunt strâmte, să fiu nevoit s-ating din greşeală pe aproapele meu de călătorie – fie pe genunchi, fie pe umăr. Şi-i simt pe toţi cum se strâng în ei ca un arici, parc-ar vrea, dac-ar putea, să iasă pe geam. Ba ştiu pe cineva care, atinsă find, îi vine să-l omoare de-a dreptul pe celălalt.(Evident, nu mă refer în nici un caz la gesturile asumat sexuale.)

Şi stau şi mă întreb ce-i cu tinerii? Să fie timiditate, pudoare sau lipsa de experienţă socială?

Ce scriitori am ratat noi, cititorii românii?

În timp ce noi, românii, citeam realism socialist şi stăteam la coadă la Cel mai iubit dintre pământeni, să recunoaştem scene tari de ceauşism – pe-afară proza lua noi forme şi noi conţinuturi.

America-l avusese pe Pynchon, Roth, Burroughs, nabokov, Barthelme, când noi încă ne extaziam la Faulkner şi Salinger.
Latinii trecuseră peste Cortazar, Fuentes, Onetti, Borges – noi juisam la Marquez.
Germanii comentau de zor pe Grass, Walser, Lenz, Botho Strauss, Handke – noi glosam pe Thomas Mann şi Hermann Hesse.

Pe-afară ceea ce se traduce acum la noi ca prospături sunt deja clasici. De unii, mari nume scriitoriceşti, cititorul român cultivat nici n-a auzit: Peter Handke, Peter Høeg, Uwe Johnson, Jorge Semprun, Primo Levi, Dürrenmatt, Mahfuz, McCarthy, Narayan etc.

Când om termina de tradus recuperările, ca să trecem, cu adevărat, la traducerile literaturii „la zi”?

140 de ani

Ştiaţi că anul acesta se împlinesc 140 de ani de la publicarea romanului Educaţia sentimentală a lui Gustave Flaubert? (1869)

Cu această ocazie, aseară, m-am apucat s-o încep din nou, cu gândul că poate de data aceasta o şi termin.

Este una dintre lacunele mele literare.

Poate am noroc şi m-apuc şi de altele, să recuperez.

Mircea Mihăieş în luptă cu bloggerii

Observ că tot mai mulţi oameni de cultură (o fi la modă!) - Andrei Pleşu, Luminiţa Marcu, acum şi Mircea Mihăieş - se răfiuesc cu blogurile / bloggerii. Nu cu Libertatea, nu cu Click, nu cu OTV, nu cu Antena 1-2-3, ci cu blogurile. Or vedea ei, nu spun, un pericol ce paşte la pândă minţile tinere...
Evident, pot spune liniştit că sunt bloguri şi bloguri – unele sunt mizerabile, poate chiar majoritatea. Dar ce să-i faci, asta-i lumea (curba lui Gauss se aplică şi aici).
Dar. Să generalizezi punându-i în aceeaşi oală pe toţi – pentru un intelectual de talia înaltă a lui Mircea Mihăieş, pe care, de altfel, îl admir nespus – mi se pare nepermis.
Într-un articol din România literară, el pare că se răfuieşte cu bloggerii, subliniindu-le punctele slabe, înşirând epitete şi mecanisme psihologice.
Par examplu:
Bloggerul – standard e un ins neliniştit, ce moare de grija altuia, dar nu-şi vede bârna din propriii ochi. Din acest motiv, „moderează“ orice remarcă susceptibilă să demonstreze că „împăratul e gol“ ori că marile lui dezvăluiri nu dezvăluie nimic. Ele sunt de regulă un amestec de informaţii preluate amatoristic, minciuni, supoziţii bolnăvicioase (adică ce ar face el dacă ar fi în locul celor incriminaţi!) şi de psihanalitică, vinovată aspiraţie de a-i domina pe ceilalţi.
I-aş excepta de la regulă pe blogger-ii din sfera culturii (aici mi-ar plăcea să intru şi eu – n.m.), alcătuiţi evident din altă plămadă. În aceste cazuri e vorba de pasiune autentică, de plăcerea de a împărtăşi, nu de înrolarea într-un război al manipulării şi în bătăliile mizerabile pentru supremaţie publică.
Şi rechizitoriul continuă...
Bloggerul luptă cu propria lui nelinişte şi, vai, superficialitate. Chiar dacă a nimerit un subiect valabil, ritmul de tăvălug în care trăieşte îl determină să-l dea fără scrupul de-o parte. Din acest motiv, senzaţia pe care-o ai e de dispariţie a oricărei ierarhii. Pentru consumatorul de blog, relatarea despre tragediile din Fâşia Gaza sunt la fel de importante (sau neimportante) ca evocarea fugară a unui apus de soare.

Evident, fiecare poate spune orice, în spiritul propriilor idiosincrazii. Însă în locul unor radiografii personale, mi-ar plăcea nişte studii ştiinţifice, cu studii de caz şi rigoare metodologică – de unde ar ieşi, poate, nişte concluzii valabile.
Altfel, facem literatură pe seama altora...

Veselie

Iată că blogul meu despre Eminescu a fost cât de cât remarcat şi tare sunt vesel - Simona Popescu mă descurajase spunându-mi că e un proiect deja mort din faşă...

Un scriitor olandez adevarat

Nu am citit multi scriitori olandezi, cei care-mi vin în minte sunt Huizinga, Cees Nootebom – a cărui Următoarea poveste mi-a plăcut acum câţiva ani bunicei – mai recent Arnon Grunberg. Şi cam atât.
De la un anticariat din Constanţa mi-am luat Atentatul de Harry Mulisch (s-a făcut şi un film care-a luat Oscarul pentru cel mai bun film străin în 1986 - vezi trailerul mai jos).

E vorba despre o întâmplare întâmplată unui băiat de 12 ani pe vremea războiului. Întâmplarea îi schimbă viaţa cu 180° şi nu numai. Se încăpăţânează să revină şi dup-aceea, în maturitate şi bătrâneţe.

Lecţia romanului?: Trecutul vine ori de câte ori e nevoie pentru a scăpa de el.

Evident, autorul glosează pe teme ca dragostea, războiul, remuşcarea, vinovăţia, tragicul şi multe altele.
Scriitura e simplă, romanul se citeşte repede.
 
Fragmente:

Cunoaşteţi anecdota lui Dickens, nu? În fiecare an, în ajunul Crăciunului, organiza un dineu pentru prieteni. Foc în cămin, lumânări aprinse, iar în timp ce oaspeţii se aflau aşezaţi la masă, cu friptura de raţă pe farfurii, puteau auzi de afară, prin fereastră, cum un vagabond solitar tropăia în zăpadă, izbindu-şi braţele unul de altul pentru a se încălzi. Din când în când sărmanul mormăia: „Aoleu! ce frig este!” Vă daţi seama că totul era pus la cale anume pentru a sublinia contrastul. (p.163 - 164)

Lumea este un iad. Chiar dacă mâine paradisul s-ar instaura pe pământ, toate evenimentele trecutului l-ar împiedica să fie un adevărat paradis. Răul este ireparabil. Viaţa pe acest pământ, un adevărat fiasco, un imens fâs. Ar fi fost mai bine să nu fi apărut niciodată. Numai atunci când viaţa va fi dispărut complet, laolaltă cu ultima amintire a strigătelor de agonie, numai atunci se va face ordine în această lume. (p.196)

Singura modalitate de a face faţă inumanităţii este idioţenia. (p.189)

Mie mi s-a făcut poftă să citesc de acelasi autor romanul Siegfried apărut anul trecut la Cotidianul.


Harry Mulisch, Atentatul, Ed. Univers, Col. Globus, Buc., 1988, 253 p, trad. Ion T. Iancu

Bonus - trailerul filmului:
 

În vine-mi curge sânge comunist

Acasă, mama mi-a dezvăluit câteva lucruri despre bunicul meu (tatăl ei) pe care nu le-am mai auzit pân-acum.
Că, născut din flori de o feteşteancă, a devenit muncitor la atelierele CFR.
Că fusese membru activ Partidul Muncitoresc Român, încă de la înfiinţarea acestuia din 1921. Avea 20 de ani şi patru clase.
Că a prins perioada ilegalistă, când citea pe ascuns broşuri comuniste.
Că era vizitat de legionari noaptea, care au tras chiar focuri de armă – amintire şoc pentru mama mea, pe-atunci copil.
Că, după 1945, a fost membru marcant al Partidului Comunist.
Că avea un simţ comunitar dezvolat – a ajutat la asfaltare, la canalizarea cartierului (Constanţa – Coiciu, fostul Canton Movilă), că ajuta oamenii să-şi găsească slujbe etc.
Că era un om bun, care credea cu bună credinţă în principiile comuniste.
Că a crescut patru copii şi a clădit două case.

A murit când aveam numai câţiva ani, nu mi-l amintesc. Dar cred că am moştenit de la el – indirect, prin mama – un oarecare utopism social.
De asemenea, ideea că orice trebuie dobândit prin muncă, ideea că pământul care nu e muncit nu e meritat şi trebuie dat altcuiva care-l merită, ideea că rentierul e un parazit, că parvenitismul trebuie demascat.

...scuze, iau 3 zile pauza, plec la constanta!

Azi, de 15 ianuarie

Hai să citim azi o poezie de Eminescu ca şi cum n-ar fi o poezie de cel nepereche - ştiţi ce vreau să spun!
Sau măcar să ne-aducem aminte de o strofă din poeziile lui.

Cernat? Chivu? Sau Rogozanu? – partea a doua

Este meritul lui Marius Chivu faptul că a sesizat o perspectivă destul de fertilă în ceea ce priveste modelele culturale. În urma acestei perspective, reies câteva interogaţii despre canon versus contemporaneitate (minimalism, postmodernism, relativism şi alte isme). De pildă:
1) Ce facem când ne-am săturat de anumite teme de care se face abuz (cum spuneam eu că m-am săturat de tema copilăriei comuniste)? Revenim la vechile valori „tari” deja tocite sau mergem mai departe? Departe către ce?
2) Sau ce facem când anti-canonicul devine canon / conformism? (E notorie poziţia „anti-recentistă” a lui Patapievici din Omul recent) Care ar fi modul de a-l deconstrui şi pe el?
3) În ce mod se mai poate răzvrăti scriitorul (vorba lui Llosa) sau artistul contra unei lumi deja obosită de-atâta răzvrătire?

În schimb, Costi Rogozanu tratează subiectul cu uşurinţă. El emite următoarele presupoziţii:
- lipsa de conformism înseamnă ruperea de lume
- o „temă” mare surpă amuzamentul (dar Caragiale, Ionesco, Hasek?)
- dacă te plictiseşte vreo capodoperă e vina ta, dacă te plicitiseşte literatura tânără, „şi-o fură autorul”.

Închei spunând că, din punct de vedere personal, nu am nevoie ca vreun critic să-mi spună dacă o carte e bună sau nu – mi-am luat ţeapă de multe ori plictisindu-mă ceea ce ei considerau „capodopere”, în contrapondere cu entuziasmul faţă de ceea ce considerau ei „minor”. Dar iată, pot adăuga că pot apărea idei importante şi fertile, demne de discutat.

Harold Bloom spune: „Pragmatic vorbind, valoarea estetică poate fi recunoscută sau trăită, dar nu poate fi împărtăşită acelora care sunt incapabili să-i surprindă senzaţiile şi percepţiile. A polemiza în numele ei este întotdeauna o greşeală.” (Canonul occidental, Ed. Art, p.45)

Cernat? Chivu? Sau Rogozanu? – partea întâi

Un articol nou de-al criticului literar Marius Chivu mi-a zgândărit beletristicul punct G – atins mai demult de Paul Cernat, apropo de literatura tânără. Aşa că m-am gândit că e timpul să-mi spun şi eu opiniile proprii – pentru cine-ar fi interesat – ca cititor al câtorva dintre volumele citate.

Dar ce spune Cernat?
Spune multe. Dar pe scurt, zice-aşa: Că scriitorii tsunami-ului editorial de la Polirom şi Cartea Românească au mize mici şi suflu scurt, sunt incapabili să creeze personaje, că scriu bazându-se pe derizoriile experienţe proprii, pe scene tari şi pe mizerabilisme. Că nu sunt preocupaţi de înţelegerea superioară a condiţiei umane.
Explicaţia?
1. nu şi-au ales clasicii drept modele
2. îşi asumă din start „minimalismul” – se opun, adică, faţă de ceea ce e considerat canonic.

Dezacorduri cu Cernat
Nu pot fi de acord cu Paul Cernat, când dă câteva exemple concrete de autori – dezavuaţi sau îmbrăţişaţi.
De pildă pot spune că, după criteriile de valoare ale lui PC, Cruciada copiilor (el spune că are verbozitate melodramatică şi greoaie) are şi personaje pregante – şi-acum îl ţin minte pe ţigănuşul Calman – are problematică, chiar viziune. Luminiţa, mon amour are două personaje super-pregnante, problematică – a dragostei dezamăgitoare, cu toată că nu se străvede viziunea. Nu cred că apăruse Zilele regelui al lui Florian, dar e aici o viziune aproape mitică, fantastică, personajele sunt bine descrise, chiar Manastamirflorinda, poate problematica lipseşte, dar compensează cu suflul epic.
Despre cine să mai zic? Din păcate, vai, n-am citit T.O. Bobe şi ultimul Rădulescu...
Mai e ceva cu care nu sunt de acord – cu exclusivitatea criteriilor pe care PC le foloseşte; adicătelea, dacă un roman mă emoţionează, mă face să simpatizez cu autorul, mă pune pe gânduri – după el nu-i un roman excelent, nu e capodoperă. Şi-apoi, dacă PC crede că Războiul sfârşitului lumii şi Un veac de singurătate sunt capodopere asemenea lui Război şi pace, m-am lămurit... Nu mai zic de Ion, Fraţii Jderi şi Dimineaţă pierdută (sic!)

Acorduri cu Cernat
Sunt de acord cu două afirmaţii ale lui Paul Cernat:
1. Postmodernismul declarat anti-canonic a devenit el însuşi canonic – de unde PC propune ca soluţie personală reîntoarcerea la clasicism.
2. Pentru a crea / pentru a fi autor e nevoie de viziune şi conştiinţa valorii.
De asemenea, nici eu n-aş lua drept modele literare Burroughs, Palahniuk, Ellis, Bruckner sau Nothomb, dar Cernat îi uită pe alţii – Saramago, Pynchon, Audeguy, Sorokin s.a.

(va urma)

Pro Le Clézio

Dacă celelalte premii Nobel - pentru fizică, chimie etc. - ne sunt nouă, publicului larg, indiferente – ne-ar interesa numai dac-ar fi români -, cel care ne interesează pe toţi este premiul pentru literatură. Ne place-al dracului dacă scriitorul nostru favorit e garnisit cu-aşa premiu, cel mai celebru din lume, ne face să ne simţim c-am contribuit şi noi, colo, la aprecierea mondială - suntem, iată, nişte cunoscători cărora gusturile le sunt confirmate. Iar dacă premiul îl ia cineva de care n-am auzit, spunem că Pamuk a luat premiul pentru persecuţiile sale politice, că Lessing l-a luat doar pentru că-i bătrână şi lesbiană, că Le Clézio e de stânga.
Totuşi, motivaţia juriului e de fiecare dată alta.
Uităm că juriul nu numai că este, ca orice juriu, subiectiv, dar şi că are o misiune şi mai grea, aceea că trebuie să aleagă dintre mii de literaturi, despre care noi, cititorii obişnuiţi, habar n-avem.

Le Clezio

Cine e? Un sondaj al revistei Lire din 1994 "Care este cel mai mare scriitor de limbă franceză în viaţă?" l-a pus pe primul loc pe Le Clézio, pe-al doilea bătându-se Julien Green (un american!) şi Jean d'Ormesson. (Şi apropo de d'Ormesson, întrebat într-o emisiune TV dacă Le Clézio merită Nobelul, rivalul său într-ale romanului a zis că da, îl merită, însă imediat a spus că nu-l consideră un autor mitic, în genul lui Proust şi Gide - de parcă un Proust sau un Gide ar mai putea exista azi !)
Le Clézio e un autor complex, care a trecut prin mai multe etape de creaţie – una experimentalistă, „furioasă”, începută cu Proces-verbal şi sfârşită cu Războiul, una fantastică (Giganţii), şi una clasică, începută cu Deşert. Eu am citit destul de demultişor Căutătorul de aur (din ultima etapă) şi mi-a plăcut mult. Mai ţin minte că este vorba despre o călătorie în căutarea unei comori dintr-o insulă; e vorba şi despre războiul cel mare, şi mai sunt nişte descrieri poetice extraordinare – cele ale bolţii cereşti le voi ţine minte mereu.
Oricum, chit că nu ne place verdictul suedez asupra literaturii contemporane, există totuşi un avantaj: ne face să mai citim şi alţi scriitori, uitaţi de editorii tot chitiţi pe cei notorii – alde Llosa, Murakami etc., care oricum, sunt citiţi şi vor rămâne în conştiinţa cititorilor.

Apariţii interesante pe 09

Un articol din Cotidianul anunţă câteva apariţii importante – dintre care remarc următoarele:
- la Leda - Albă-ca-Zăpada de Donald Barthelme (prefaţat, cică, de Cărtărescu care m-a dus de nas cu noul lui roman amânat)
- la Humanitas Fiction (deh, Denisa) Drumul lui Cor­mac McCarthy, pe care momentan îl citesc în original, dar poate-o s-o comit şi în româneşte
- tot aici va apărea seria de autor Fernardo Pessoa ce va debuta cu Cartea neliniştirii (probabil tot în traducerea poetului Dinu Flămând) şi care a mai apărut la EFC, poate-o prind acum...
- şi era să-l uit pe Mishima (încă unul nou nouţ)

Încă o experienţă marca Lorgean

Aşa ceva s-a mai făcut Franţa şi în Rusia, în comunism, îmi spune gazda.
Un teatru la el acasă – firmă, decor, bilete, chiar plasatoare. Câteva puneri în scenă.

Un tânăr a jucat pe texte dintr-un blog foarte fain (blogul şi jocul), o fată a pozat şapte minute pentru toţi spectatorii, apoi am pozat şi noi tot şapte minute, dar pe întuneric, o fată a citit într-un mod inedit o pagină din Porno al lui Welsh (am plecat în cap cu alăturarea cuvintelor din carte spot publicitar – sentimente). La cererea spectatorilor :), eu am recitat Somnoroase păsărele –în franţuzeşte şi-apoi în româneşte.
Nu-l cunoşteam, în afară de Lorin, decât pe Gruia, simpaticul rubik de la Noua literatură care mi-a dăruit chiar o revistă, dar am cunoscut şi - atât cât se poate într-o oră – câţiva oameni super. În plus, am trăit o experienţă de excepţie.
Aşa că mi-a plăcut totul – decorul, prestaţia, oamenii.
Dar mai presus de toate mi-a plăcut ideea. Şi reuşita ei.

Mulţumesc, Lorin! Aş vrea să mai particip...

Estetica scabrosului

Printre multele grozăvii pe care le-am văzut, le-am auzit şi mai ales le-am citit pân-acum, lectura acestei cărţi m-a oripilat – în sensul că mi-a demonstrat că imaginaţia într-ale folosirii trupului nu are margini. Cel puţin, a mea.
 
Dar mai întâi, de ce a trebuit să scrie Marchizul de Sade capodopera sa Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei?
Aş spune că unul din motive ar fi amuzamentul – şi-i reuşeşte-al dracului. Al doilea ar fi revolta faţă de clerici şi aristocraţi – îi reuşeşte şi-asta - e multă tăbăceală ironică aici.
 
Dar totuşi. Ce e cu perversiunile descrise, de ţi-e şi ruşine să le spui, darmite să le mai şi faci? Care să fie rolul lor? Să fie material pentru masturbarea de secol XVIII? Să fie un motiv patologic sau unul provocator cultural – after all, de ce erotismul n-ar fi cultură?

Aş vrea să trec la câteva fragmente care m-au lăsat cu gura căscată şi uscată:
 
Printre buci voluptoase şi fofoloance strâmte, găsim personaje înfiorătoare, apetisante cică, în felul lor (sic!):
Fanchon în vârstă de 69 de ani este saşie, cârnă, îndesată, grasă, o frunte de nimic şi mai are doi dinţi. Un erizipel îi acoperă bucile, nişte hemoroizi îi ies din gaură, o ulceraţie îi mănâncă vaginul, are o coapsă arsă şi un cancer îi roade sânul. Este tot timpul beată şi vomită, se băşeşte şi se cacă peste tot şi-n orice clipă fără ca măcar să-şi dea seama. (p.147)
De asemenea, pizda Therezei era sălaşul tuturor murdăriilor şi ororilor, un adevărat mormânt a cărui putoare te leşina. De când se ştia ea, Therese nu se ştersese, după cum spunea, la cur, iar de-aici nu mai rămânea nici o urmă de îndoială că mai era niscaiva căcat de pe vremea când era copilă. (p.127)
 
Evident, am mai aflat – nou pentru mine – că pişatul de minoră poate fi privit, întins pe trup sau băut (parcă era ceva asemănător şi în Luni de fiere). Că poate fi instituită foarte bine şi o şcoală de labă. Sau că mucii de iarnă (tot de minoră, evident), pot fi sorbiţi cu nesaţ.

În fine, o groază de orori care nu doar că te uimesc (nici în filmele porno nu dai de-aşa ceva...), dar te şi învaţă câte ceva. Nu degeaba cartea are subtitlul Şcoala libertinajului.

PS: Nu vreau să uit traducerea excelentă a Tristanei Ir care a reuşit să folosească un limbaj natural, în cazuri care culţilor noştri ipocriţi le repugnă.

PS2: Cred că ştiţi că Pier Paolo Pasolini a făcut şi un film controversat după carte (imaginea e din film).

Lorgean Theatre

Mâine sunt invitat pentru prima oară la un experiment teatral - Lorgean Theatre (vezi afiş stânga).
Autorul este un scriitor al cărui roman mi-a plăcut foarte mult acum câţiva ani, care joacă în filme, scrie în 24Fun şi care are, desigur, blog.
Şi mai e şi constănţean.
Evident, e Jean-Lorin Sterian.
Voi scrie cum a fost. Caci s-a mai scris.

Chestii PROUSTeşti 3

„La vie selon son habitude qui est par des travaux incessants d’infiniment petits de changer la face du monde... " Marcel Proust*

Insesizabil. Nu-mi pot da seama cât m-a schimbat îndeletnicirea aceasta „virtuală”, „statutul” acesta de blogger. Anumite comentarii, vorbe spuse direct şi mai ales e-mailuri din partea unor străini m-au surprins şi m-au schimbat într-un timp uimitor de scurt în bine – m-au făcut mai încrezător, mai activ, mai responsabil – chiar şi în "realitate".
Ceea ce a început ca o simplă joacă m-a transformat într-o prezenţă.

___________________

*À la recherche du temps perdu, Editions Gallimard, 1999, p.2089, texte établi sous la direction de Jean-Yves Tadié

Şi totuşi, de ce vedem filme?

Teatrul Naţional Bucureşti.

Duminică, 18 ianuarie, ora 11.oo.

Sala Atelier.

Alex Leo Şerban susţine o conferinţă care încearcă să răspundă la întrebarea Şi totuşi, de ce vedem filme?.

"...Conferinţa propune o călătorie prin Arcadia cinematografică, încercînd să răspundă unor întrebări oarecum practice:

- Ce căutăm într-un film?

- Care sînt poveştile cele mai potrivite acestei arte?

- Cum ne ating ele?

- Când sîntem cel mai disponibili pentru a vedea un film? şi:

- Unde e mai bine să-l vedem - într-o sală de cinema, la televizor, pe un computer?" Alex Leo Şerban

Eveniment de neratat.

Chestii PROUSTeşti 2

„Dans l’amour les apports qui viennent de nous l’emportent sur ceux qui nous viennent de l’être aimé." Marcel Proust*

___________________

*À la recherche du temps perdu, Editions Gallimard, 1999, p.674, texte établi sous la direction de Jean-Yves Tadié

Chestii PROUSTeşti

„L’amour le plus exclusiv pour une personne est toujours l’amour d’autre chose.” Marcel Proust*

Simt şi-acuma disperarea cu care căutam pe jos cuvinte ca s-o impresionez; petrec minutele de după ore când îi spuneam orice – numai să le umplu ca să fiu cu ea; simt invidia celorlalţi băieţi din clasă când m-aşezam triumfător cu ea-n bancă; mai aud întrebarea mamei despre firele de păr lung de pe uniformă; simt furia şi aud măscările din gândul meu când dansa fox cu boul de Petrică; chiar prezenţa ruşinoasă din proprii pantaloni; şi numele, da, numele ce-mi trezeşte şi-acum reverii psihedelice...
Însă trupul ei, chipul ei, nu ştiu de ce, nu i-l mai ştiu.
Proust îmi spune că asta înseamnă dragoste exclusivă.
Prima din viaţa mea.
____________________

* À la recherche du temps perdu, Editions Gallimard, 1999, p.655, texte etabli sous la direction de Jean-Yves Tadie

La origini

Deoarece una dintre pasiunile tinereţii mele a fost orientalismul - la Luvru n-am scăpat sumerienii -, îmi place să mai răsfoiesc din când câteva dintre textele antice, adunate în româneşte de câţiva orientalişti de marcă de la noi - dintre ei, eminentul Athanase Negoiţă (1903 - 1994, preot paroh la Foişorul de Foc).

Aşa că aseară am recitit Legenda lui Ghilgameş, după tăbliţele originale.

Uitasem de preocupările psihologice ale sumerienilor de-acum 6000 de ani.

De pildă că sălbaticul şi hirsutul Enkidu era alter-ego-ul lui Ghilgameş, că faptele rele pot fi "salvate" cu ajutorul prieteniei, că adesea nemurirea se pierde din cauza unei întâmplări banale - vine şarpele şi ţi-o fură.

Am mai recitit Povestea unui amărât, fain imn comparabil cu cele veterotestamentare - care ne-arată că problemele omului au fost aceleaşi...

Mi-ar plăcea să citesc pe bloguri mai mult despre Ghilgameş, despre Odiseea şi despre Nibelungi (pe care, vai, n-am citit-o!), decât despre "minunile" lui Murakami şi ale lui McEwan...

Gândirea asiro-babiloniană în texte, col. Bibliotheca Orientalis, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, traduceri, texte introductive şi note: Athanase Negoiţă, 392 p

Cine ne sunt premianţii la cultură?

Poate credeţi că mi se căşună pe unii oameni, dar ce să fac când tocmai am aflat de aici că Ovidiu Şimonca, cel cu cronica de carte jenantă (cronica, nu cartea) a primit la Gala jurnalismului cultural premiul pentru interviu: "Pentru că interviurile sale sînt „pe bune“, adică ştie ce trebuie să obţină de la fiecare persoană intervievată, fără ca interviul să devină oficial şi scorţos." Hm!

Am zis că nu le are omul pe toate, o fi bun la interviuri culturale, dar. Stupoare! Citind în Observator cultural - şi nu în Click!* - câteva dintre întrebările adresate soţiei lui Gombrowicz, Rita - i) Cînd v-aţi cunoscut, ce vîrstă aveaţi dvs., ce vîrstă avea Gombrowicz? (ea era mult mai tânără) ii) Eraţi admiraţi? iii) Moartea lui Gombrowicz a fost un accident sau a fost bolnav? iv) Vă e dor de Gombrowicz? v) Cum vă e dor de Gombrowicz? (sic!) - mă întreb ce-o fi gândit intervievata dup-aceea...

Eu aş fi mers pe Ana Chiriţoiu & Gruia Dragomir, dar deh, trebuie să ne consolăm că orice juriu - la această categorie, însăşi Elena Vlădăreanu (da, cea cu mediocritatea lui Ivan Ilici) - e subiectiv...

_____________________

*Da, chiar am auzit de acest cotidian!

Revolta împotriva "împoponării"

Nu e o carte pentru oricine.
Am început-o de vreo trei ori, dar a trebuit să vină 2009 ca s-o duc pân-la capăt.
Pentru că se citeşte greu, fără să-i ştii secretul. Pentru că are unul:
Pe lângă că-i o carte ce denunţă manipulările sociale şi educaţionale, într-însa, Witold Gombrowicz se revoltă şi împotriva canoanelor literare, ba chiar impotriva artei şi a lumii înseşi.

Arta. El zice că nu omul e pentru artă, ci arta e pentru om (eu uitasem). Arta trebuie să-l ajute pe om/creator să-şi şlefuiască stilul personal (şi nu pe cel artistic). Şi ne arată însuşi Gombrowicz cum se face - utilizând un stil nou – absurd, ludic, la mişto, “cool” –, potrivit lui, adresat nu maturilor, ci tinerilor inocenţi, imaturi, “neîmpoponaţi” de şcoală şi societate. Practic, scrie liber de orice regulă, aşa cum vrea muşchii lui.

Lumea. Faţă de lumea "matură", el spune că trebuie din când în când să faci un pas înapoi şi să te distanţezi ca să-ţi dai seama ce dracu se-ntâmplă (uitasem şi asta). El o face şi găseşte lumea teribil de hilară şi absurdă, cu toată “maturitatea” şi seriozitatea ei.

Mi-am însuşit o lecţie contrară opiniei mele de pân-acum, în ceea ce priveşte mediocritatea:
Omul e profund dependent de imaginea lui creată în sufletul altui om, chiar dacă acest suflet ar fi al unui cretin. Cu cât opinia cuiva este mai mărginită, mai tâmpită, cu atât ea este mai importantă, mai arzătoare, exact ca o gheată strâmtă care se face simţită mai dureros decât una bine croită. (p.9)

Câţi artişti au citit asta?

N-am de gând să povestesc acţiunea, are multă violenţă, absurd, viol, farsă, chiar – n-o să vă vină să credeţi – dragoste. Dar oricum, dacă nu vă place Ionesco, Joyce sau Beckett, eu zic să n-o citiţi. um spuneam, nu e o carte pentru oricine.

Witold Gombrowicz, Ferdydurke, Editura Univers, Bucureşti, 1996, trad Ion Petrică, 262 p. – cartea e reeditată la Rao.

Belfereală

Răsfoind pe-acasă un volum de conferinţe radiofonice d-ale lui Mircea Eliade*, găsesc un îndemn către cei care sunt mai mult belferi, decât intelectuali (termenul e folosit şi de Gombrowicz).

Când suntem belferi?

Eliade zice că belferul nu asimilează. Din lene, nu-şi dezvoltă o anume sensibilitate faţă de artă şi lume, nu se lasă transformat pe dinăuntru.

Exemplul 1: Sunt belfer - şi nu un intelectual adevărat (intus legere = a citi înlăuntrul lucrurilor) -dacă citesc Odiseea fără s-o asimilez şi s-o contemplu - adică fără s-o citesc şi s-o recitesc cu dragoste, cu fervoare, cu imaginaţie, fără să mă emoţionez căutând "conştiinţa teoretică a lumii pe care-o avea omul homeric"

Exemplul 2: La întrebarea mea de ce ţi-a plăcut cutare carte?, cineva mi-a răspuns că i-a plăcut cum scrie. Adicătelea, a citit belfereşte şi şi-a pierdut timpul degeaba. N-a descoperit conştiinţa vreunui personaj, n-a descoperit o viziune asupra lumii, n-a asimilat nimic, n-a rămas cu nimic de pe urma cărţii.

Şi pentru că sunt şi eu, din când în când, belfer, îmi propun să nu se mai întâmple.

_____________________
* Mircea Eliade, 50 de conferinţe radiofonice, 1932-1938, Ed Humanitas & Ed Casa Radio, Buc, 2001, p.207 Evident, Eliade merge fenomenologic mai departe, la simţirea organică şi nu estetică a vieţii cosmice de dincolo de oraş, de căutare a ritmurilor şi semnificaţiilor naturii.

Verdictele lui Nicolae Manolescu

Dacă încă din şcoală, de când ne dădeau profesorii comentarii de tocit, de crăpam cu toţii memorându-le, nu am înţeles rostul criticii literare, pot fi de acord cu opiniile câtorva intelectuali numiţi, din motive ezoterice, critici.

Recent, Nicolae Manolescu a scos ceva asemănător cu enormitatea editorială a lui Călinescu pe care tot 'telectualul român se chinuia înainte de 1989 s-o aibă în bibliotecă, fără însă s-o deschidă vreodată. Şi aici scrie câteva opinii – probabil argumentate.

Iată la care subscriu voios:
- Norman Manea e lipsit de talent (am citit şi eu Întoarcerea huliganului, mi s-a părut grea, fără coeziune, o adevărată corvoadă stilistică).

- Mircea Cărtărescu e cap de afiş cu Faruri, vitrine, fotografii, la capitolul debut in poezie postbelică.

- Emil Brumaru e „un poet minor”.
- Nicolae Breban “scrie romane tot mai sclerotice"

-Eugen Simion - e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă”

-Proza lui Eminescu Cezara e valoroasă doar prin curajul scenelor erotice, iar Avatarii faraonului Tla şi Archaeus “n-au consistenţa care să le impună memoriei noastre.”

Şi iată la care mă abţin (pentru că nu i-am citit, dar parcă acum nu-mi mai vine să-i citesc):

- Vocile nopţii de Augustin Buzura ”e unul dintre cele mai importante romane ale secolului XX".
- Gabriela Adameşteanu – Dimineaţă pierdută e numai pe jumate bun, Întâlnirea e un roman ratat.
- Ştefan Agopian e un scriitor minor, pentru că nu a abordat teme mari.

Sper ca şi aceste verdicte să nu apară brusc în manualele de literatură pentru tocit. Ele au fost culese de aici.