De weekend

caricatura e de mine

madlene gripale

habar n-am să existe în vreun roman vreun personaj care e gripat. cum se ştie, boala înseamnă o experienţă trupească plină de umori cuplată la altele - unele spirituale -, pe care le îndoieşte sau le slăbeşte. mi-aduc aminte doar de nietzsche, care în prefaţa la ştiinţa voioasă, găsea în boală bogate resurse psihologice de creaţie şi interpretare.

eu personal asociez câteva răceli bune lecturii anumitor cărţi – de pildă odată, la mine acasă, am citit fără întrerupere, în trei zile de febră prizoniera lui proust. la fel, student, la mătuşa mea am citit rapid lumea văzută de garp de irving, în timp ce-mi puneam usturoi în urechi şi beam vin fiert.

şi aţi ghicit, sunt varză de răcit, şi scriu aici de la birou, în loc să mă duc acasă să bolesc. sau să citesc ceva.
ca să scriu la următoarea gripă.

Vocabular sexos

am aflat, evident tot de pe net, incultul de mine, de cuvântul analingus, care nu înseamnă, cum m-am gândit eu, „o ling pe Ana”, ci, tulai, Doamne! a leorpăi pe la câh.
ei bine, pornind de la acest limbaj ştiinţifico-erotic, imaginaţia mea lingvistică, ptiu, drace! m-a procopsit cu alte cuvinte:

- ţâţolingus
- gâţiilingus
- cotulingus
- bucilingus
- floculingus
- subsuorlingus/axilingus
- pumnilingus.
pentru fetişişti – izmelingus, fleculingus, fustolingus etc.
să ne mai gândim...

Leapşă mişto de la Luminiţa Marcu

De aici, via white noise.
Şi ca să demonstrez că n-am nimic cu doamna.

Ce cărţi româneşti v-au plăcut, apărute în ultimii 20 de ani? De ce?

Înainte de a nominaliza, trebuie să spun că aceşti 20 de ani a însemnat adolescenţa şi tinereţea mea iar, din punct de vedere livresc, contactul spiritual cu marile cărţi. Cu proza românească actuală – despre poezie pot spune prea puţin – m-am întâlnit destul de recent, adică în ultimii cinci ani (pân-atunci m-am preocupat de proza universală esenţială). Dar să nu mai bat apa-n piuă, şi să trec la treabă.
Nu înainte de a menţiona că ordinea nu e neapărat valorică.

Beletristică
1. Jurnalul fericirii – Nicolae Steinhardt – pentru că e cea mai umană carte românească
2. Jurnal – Mihail Sebastian – pentru că desfiinţează mitul bunilor interbelici şi conturează o personalitate reală a diaristicii româneşti
3. Orbitor – Mircea Cărtărescu – cel mai bun roman românesc de după revoluţie
4. Zilele regelui – Filip Florian – cel mai bun roman românesc recent
5. Degete mici – Filip Florian – pentru ultimul capitol
6. Luminiţa, mon amour – Cezar Paul Bădescu – pentru că mi-a arătat până unde poţi merge cu scrisul
7. Cruciada copiilor – Florina Ilis – pentru că e o încercare reuşită de a oferi o viziune a României
8. Oameni şi umbre, glasuri, tăceri – Alexandru George – pentru că e cel mai mare roman clasic necunoscut
9. Saludos – Alexandru Ecovoiu – pentru că poate rivaliza oricând cu orice mare bestseller
10. Exuvii – Simona Popescu – pentru că scriitoarea asta simte
11. O limba comuna – Sorin Stoica – pentru că ne-a arătat că se poate
12. Lorgean – Jean Lorin Sterian – pentru că arată alte feţe necunoscute ale lumii
13. Băgău – Ioana Bradea – pentru tupeu stilistic
14. Infernala comedie – Emil Brumaru – pentru surpriză

Eseuri şi filozofie
1. Scrisori către fiul meu – Gabriel Liiceanu – pentru instituirea unui nou limbaj privat (în sens rortyan)
2. Cerul văzut prin lentilă – H.R. Patapievici – pentru cel mai inteligente eseuri
3. Politice – H.R. Patapievici – pentru gura de aer proaspăt anti-iliescu
4. Nodul gordian – Cristian Bădiliţă – pentru tinereţe intelectuală
5. Minima Moralia – Andrei Pleşu (da, ştiu c-a fost publicată în 1988, dar...) – cea mai bună carte de filozofie românească pe care am citit-o
6. Memorii – Mircea Eliade – pentru că m-a marcat cel mai mult

Despre bloguri livreşti

Am descoperit pe blogul masa_pustie un post – ce pleacă de la leapşa mea cu cărţile (în urma căreia, din păcate, eu n-am tras concluzii). Autorul deplânge cercul limitat al bloggărilor ce scriu despre cărţi (limitat, dar nu închis). Ceea ce ar însemna preocupări livreşti similare – „în blogosferă obişnuiesc să circule şi să fie discutate cam aceleaşi cărţi (un număr restrâns de titluri deja fetişizate), foarte puţini cutează să scormonească alte literaturi”.
Aşa este. Dar:

În primul rând, există o explicaţie - cum autorii blogurilor sunt destul de tineri, accesul lor la literaturi mai îndepărtate este limitat, căci bibliotecile sunt cum sunt. Ştim că, din raţiuni de marketing, editurile publică literatură de bonton de afară. Rar găseşti un Broch – apărut nu demult la Leda – Hrabal, Cosic etc. Eu personal însă, fiind mai "vechi", chiar caut să aduc în discuţie anumiţi autori mai puţini circulaţi – Lenz, Gyorgy Konrad, Mulisch, Mahfuz, Gombrowicz, Hasek, chiar Kafka. Dar nu sunt singurul, anda e un exemplu.

În al doilea rând, mă bucur că blogurile cu teme livreşti s-au înmulţit. Când l-am deschis eu pe-al meu le numărai pe degete – white noise, terorista, ionuca, cinabru, mayuma, raul. Acuma sunt multe şi de calitate.
Recunosc că sunt mereu în căutarea blogurilor bune, nu doar a celor cu teme livreşti, ci a unor oameni cât de cât educaţi şi cu bun simţ, nu doar estetic, curioşi şi deschişi. Dar rar găsesc aşa ceva – ce să-i faci, şi blogosfera reflectă societatea românească.
Evident, n-are rost să descriu comunitatea virtuală visată de mine – ea e bună şi -aşa cum e; dar e nevoie de timp. Şi de bun simţ. Şi de discernământ. Şi de ceea ce zice Nabokov, curiosity, tenderness, kindness, ecstasy.

Benjamin Button - cel livresc

M-am oprit la timp înainte de-a vedea tot filmul. Şi m-am apucat să citesc povestirea lui Scott Fitzgerald. Am găsit-o foarte uşor aici (am văzut că au scos şi-ai noştri o traducere – piratată cică - la editura TKJ (cum s-o citi – tîcajî? – Nu vă supăraţi, aveţi Benjamin Button la editura tîcajî?).

Bun. Dar ce-a vrut să spună Francis Scott Fitzgerald în povestirea lui fantastică, în care personajul se naşte bătrân – cu minte senectă – şi moare bebe, fără amintiri?

• Să fie accentele umoristice – „bebeluşul” fumează cot la cot cu bunicul; „tânărul” e izgonit de la Yale la Harvard ca lunatic; iese la serate ca fratele propriului tată ca să-l creadă lumea; e pus la respect de propriul fiu; se-ntoarce acasă plângând ca general la 15 ani; merge la grădiniţă cu nepotul?
• Să fie tragicul personajului care rămâne fără amintiri, adică fără nimic?
• Să fie găselniţa timpului invers– grotescă şi neruşinată, cum spune doctorul după ce aduce pe lume un bătrân de-un metru jumate?

Indiferent. Povestea e foarte bună, convinge că dorinţa noastră secretă de-a întineri nu poate duce decât tot la o nefericire, poate şi mai mare.

Francis Scott Fitzgerald, The Curious Case of Benjamin Button in Tales of the Jazz Age, www.readbookonline.net

Aţi auzit de Italo Svevo?

Descoperirea în librării, la reducerile Polirom (5 lei) a romanului Conştiinţa lui Zeno de Italo Svevo, mi-a amintit cât de mult mi-a plăcut odinioară, când l-am descoperit.
1) În primul rând, e de ştiut că Italo Svevo a luat lecţii de engleză de la mult-mai-celebrul James Joyce, când acesta se afla prin Italia - îi şi văd pe cei doi cu monocluri silabisind In Spain it rains on the plain...
2) La vremea lui, romanul a fost considerat tare extravagant, din cauza tonului băşcălios, anti-burghez şi, deşi clasic, pasionant.
3) Mircea Eliade i-a dedicat excelentului scriitor nenumărate articole, în condiţiile în care – ca şi acum – literatura italiană n-a fost niciodată de bonton în România.

Romanul e o "confesiune" psihanalitică – psihanaliza era pe la-nceputuri – a lui Zeno Cosini, un burghez om de afaceri care-şi trece în revistă viaţa, în căutarea de explicaţii şi motivaţii.

Evident, cele mai pasionante sunt două capitole ce se pot citi şi separat – patru şi cinci:

• Cel închinat alegerii soţiei sale – ce faci când vrei să te-nsori şi-ai de ales dintr-o familie cu patru fete, toate cu nume ce încep cu A.

• Cel închinat adulterului - ce faci când ţi se pune pata pe-o tinerică - Caragiale, ce mai!

Din roman – dincolo de plăcerea lecturii – eu am învăţat să-mi analizez mai bine percepţiile proprii în contrapartidă cu „realitatea obiectivă”.

Italo Svevo (foto), Conştiinţa lui Zeno, Ed Univers, Bucureşti 1989, trad Constanţa Tănăsescu, 434 p.
În italiană, romanul e on-line aici.

Şi o întrebare: Vouă ce autori italieni v-au plăcut? (nu vreau Eco)

Am văzut, în sfârşit, Entre les murs

Am văzut până la urmă În clasă (Entre les murs) la Union – foarte fain, nu mai mersesem de-un an – atmosferă caldă, curat, fain. Biletul, doar 9 lei.

Filmul merită, nu ştiu dacă chiar Palme d’or, dar ceva-ceva tot.
Mi-a plăcut François Bégaudeau, şi-a jucat rolul excelent, mi-ar fi plăcut să-l am profesor. Nu şi elevilor din film, pe care am fost furios - când ţineam cu ei, când eram contra lor – şi tot aşa.

Scena filmului e de fapt o cuşcă de circ în care un om dresează cu vorbe si gesturi nişte animale mici ce se împotrivesc educării.

Întrebarea filmului este – până unde trebuie să meargă educaţia?

Iar eu, cu visul meu secret care este pedagogia, ma intreb daca în ziua de azi nu înseamna nebunie.

Marea

Unui tip văduv nu-i mai rămâne decât să se ducă într-o staţiune de la mal de mare, unde să retrăiască amintirea primei lui iubiri pubere – mie mi-a amintit de prima iubire a lui Humbert H pentru Annabel, cum ar zice Nabokov „he skillfully re-creates an image in the laboratory of the mind, with eyes open.”

Şi-această re-descoperire puberă a sexualităţii alternează cu decăderea soţiei măcinate de cancer – despre dragoste deci şi colo şi colo. Două nostalgii adunate într-un suflet care vrea să-şi rostească replica finală cu decorul mării în spate. „Ceea ce aştept eu e un moment de exprimare pământească” (p.174)

Interesant e că tonul nu e tragic, ci stăpânit-nostalgic, chiar profund-scormonitor. Iar scriitura e una foarte bună, neobişnuită pentru un englez (mă rog, irlandez).
Dar cel mai frumos mi s-a părit finalul, cu punctul culminant, cu elementele surpriză, cu o ieşire din matcă uimitoare.

Concluzie – un roman de rafinament, parcă special scris pentru un premiu.
Booker Prize 2005.

John Banville, Marea, Nemira, 2007, trad. Mihai Moroiu, 245 p

Despre randevu-uri aranjate

Promit solemn că nu mă voi mai duce la întâlniri aranjate de alţii.
Pentru că, de dragul impresiei, accept încălcarea câtorva reguli la care eu ţin:
1.Dacă întârzii mai mult de 10 minute, suni şi te scuzi, nu-l laşi pe fraier să te-aştepte-n frig.
2.Nu vorbeşti numai tu – Eu, eu, eu...
3.Împarţi consumaţia nemţeşte – sau, cel puţin, te oferi s-o faci.
- Scuze pentru întârziere, dar nu ştiam ce s-aleg!

PS. Caricatura mi-aparţine.

Ritualurile mele de cititor

Leapşă de la Alexandru.

Nu sunt foarte multe:
1) Citesc culcat, ca o statuie răsturnată. Perna să fie cocoloş.
2) Subliniez pe marginea cărţii cu creion de lemn – care mie-mi miroase a şcoală.
3) Dacă iau notiţe, le scriu în cot, aşa cum luau masa romanii.
4) Îmi place să citesc mai cu seamă noaptea (ca şi părinţii mei). Acum, când am serviciu, rar mai apuc unu.
5) Prefer cărţile cartonate (130x200) – le pot mânui fără grijă (evident, cu supracoperta scoasă).
6) Ascult şi muzică, orice fel; excepţie fac cărţile de filozofie, când prefer liniştea.

Transmit mai departe Ionucăi, lui Adi, lui WhiteNoise, si lui Pantacruel.

Proust-ul cotidian

...Maintenant, c’etait une autre faculte de sa studieuse jeunesse que sa jalousie reanimait la passion de la verite... (Un amour de Swann, ed.cit., p. 225)

Nu înţeleg decizia editurii Univers-Crupenschi de a publica separat numai partea a doua a volumului Swann în colecţia Cotidianul. Prima explicaţie ar fi una mercantilă, gidiană. Nenaturală, zic eu. Căci e ca şi cum am vedea dintr-un om numai un singur mădular – publicitatea de azi ar şti care. Eu zic mâna.
Dar oricum, e bine şi aşa, pentru că se pune în circuitul literar cotidian un scriitor socotit îndeobşte plictisitor şi scorţos.
Ce e demn de lăudat e că e o traducere nouă – a lui Vasile Savin (Swavin a spus Ioan T.Morar), traducător al proaspătului Littel – după cea a lui Cioculescu; Streinu şi Mavrodin. Deci încă o traducere de calitate.
Aseară, invitat de Ionuca, am fost la lansare – Cărtărescu, Alex Leo Şerban, Ioan T. Morar, Cristian Teodorescu
Eveniment probabil de presă – multe fete dezinteresate ciripeau jurnalistic – neinteractivă, cum se obişnuieşte pe la noi.
Dar oricum, sunt mulţumit.
Oricum, e Proust.

O carte sârbă super-bună de super-râs

N-AM MAI RÂS AŞA LA O CARTE de la suta de ani a lui Groşan. Hohoteam pur şi simplu roşu ca racul în metrou.

E o cărticică de numai 113 pagini, cu poante ce se revarsă una după alta de te-ameţesc. Scriitorul sârb – da, e sârb – e tare-al dracului!:
Un copil descrie întâmplări felurite din cotidianul familiei sale – mama naivă, tatăl beţiv, unchiul curvar, bunicul sentenţios şi două mătuşi nesatisfăcute.

Unchiul a adus acasă o tipă cu ochelari. Toţi au început să o ia peste picior, bombardând-o cu întrebări de genul: „Ce-ţi place ţie cel mai mult?”, la care ea a răspuns: „Două ouă şi-un cârnat.” Tata s-a prăpădit de râs, dar eu nu înţelegeam de ce. (p.27)

Locotenentul Vaculic m-a întrebat: „De ce nu donaţi şi voi sânge, acum, când este nevoie?”. „Iarăşi?”, l-a întrebat mama, cu gândul la vărsările de sânge care au avut loc de-a lungul istoriei. Tata s-a oferit imediat, dar bunicul l-a prevenit: „Ăştia au nevoie de sânge, nu de alcool!” (p.82)

Toate acestea aveau o singură denumire: „viaţă”, un cuvânt foarte des întrebuinţat, rareori înţeles. Nu toţi aveam încredere în acest cuvânt, dar, mai ales, în realitatea pe care o exprima. Eram mereu de părere că viaţa este minunată, pe când alţii ziceau că e o porcărie. (p.95)

Nu scriu mai multe despre carte, se cere citită şi-atât.
Scriitorul are 77 de ani şi trăieşte în exil la Berlin.
Ediţia e una tare frumoasă, cu o traducere excelentă, cu o prefaţă bună a tinerei germaniste Corina Bernic.

Bora Ćosić (foto), Rolul familiei mele în revoluţia mondială, Ed. Art, Buc, 2008, trad. Georgina Ecovoiu, 115 p

Alte fragmente aici.

Cel mai mare scriitor în viaţă

Cartea lui Gunter Grass mi-a arătat ce poate face o simplă ceapă, dacă ceapa-i aparţine unui scriitor măreţ – poate conţine între foile ei o-ntreagă carte, chiar jumate de viaţă.
Dintr-o familie modestă de negustori, Grass n-a dus-o pe roze, mai ales că tinereţea-i a coincis cu anii de război – Hitler Jugend, încorporarea, przonieratul, lagărul, apoi libertatea – anii de ucenicie şi cei de drumeţie.

Cum spuneam, nu pricep furia mass media pe cineva care zice singur că
E adevărat că în timpul instrucţiei mele ca tunar-tanchist, care m-a tâmpit de-a lungul toamnei şi a iernii, nu s-a auzit nimic despre acele crime de război care au ieşit la lumină mai târziu, dar ignoranţa afirmată nu amputut să acopere înţelegerea faptului că fusesem integrat într-un sistem care planificase, organizase şi pusese în practică nimicirea a milioane de oameni. Chiar dacă vina activă mi-a putut fi scoasă din cap, a rămas un rest care nici până ati nu a putut fi demolat, care e numit, cu un termen mult prea comun, partea mea de răspundere. Să fii nevoit să trăieşti cu asta în anii care au mai rămas, iată un lucru sigur. (p.130)

Când în război, la şaptişpe ani nu faci decât pe tine (la propriu) şi fugi; când după război stai prizonier în lagăr, apoi vagabondezi printr-o ţară-n ruină şi ocupată şi de ruşii care ţia-u violat mama; când iei singur viaţa-n piept la optsprezece ani, munceşti la mină sau ca sculptor pietrar; când înveţi singur să scrii poezie fără prea multă şcoală – atunci poţi să spui că eşti un om demn nu de judecată, ci de multă admiraţie. Iar când toate astea sunt scrise într-un mod atât de genial – iei starea de extaz şi afirmi fără ezitare cu tărie –
Iată cel mai mare scriitor în viaţă!

O traducere excelentă a lui Victor Scoradeţ (traducător şi al lui Walser).
Alte bune recenzii ale cărţii - Cinabru, Vitalie, Anda şi Devoratorul.

Gunter Grass, Decojind ceapa, Ed Polirom, Iaşi, traducere de Victor Scoradeţ, 488 p

Happy Valentine's Day!

E bun, deci e ecranizare

Cel puţin trei dintre filmele în vogă americane sunt ecranizări ale unor romane sau povestiri. Eu bănuiesc, ca livresc ce sunt, că de-aia sunt şi bune.

1. Ciudatul caz al lui Benjamin Button (The Curious Case of Benjamin Button) - după o povestire de Francis Scott Fitzgerald.
2. Cititorul (The Reader) - după romanul lui Berhard Schlink.
3. Nonconformiştii (Revolutionary Road) - după romanul lui Richard Yates.
Or mai fi?...

Abia aştept s-apară Fărâmele de memorie ale lui Saramago de la Polirom!

SF-ul românesc se regrupează

După o perioadă de izbucnire de prin '90 şi o înflorire fructuoasă (apăruse chiar şi un cotidian SF la Ploieşti) - culminată cu Eurocon-ul de la Timişoara din 1994 - Sf-ul a cunoscut o cădere bruscă (dispăruseră fan-zinele, colecţia Nautilus de la Nemira, revista Anticipaţia, emisiunile tv etc.)
Iată că acum lucurile stau mai bine - au apărut publicaţii noi, bloguri, saituri.
Printre ultimele, iată apariţia Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy.
Componenţa este Dănuţ Ungureanu (Preşedinte), Sebastian A. Corn (Vicepreşedinte), Cristian M. Teodorescu (Secretar), Mihai-Dan Pavelescu, Marian Truţă, Cristian Tamaş, Sorin Camner (PR), Dumitru Cl. Stătescu, Balin Feri (PR).
Multe felicitări şi succesuri!

Recidive

Mă lamentam mai demult de prostia oamenilor, mai ales a mass-media, care, în loc să se bucure de savoarea unui text literar, se opintesc într-o chestie "imorală", "esenţială", hazna din care nu mai ies şi care mânjesc cartea cu totul. Era vorba pe-atunci de Martin Walser căruia i se reproşa nu c-a ironizat un celebru critic literar, întâmplător evreu - pe Marcel Reich-Ranicki - ci c-a început un adevărat "Holocaust".

Acum, când citesc Decojind ceapa a lui Gunter Grass, şi-mi dau seama de frumuseţea cărţii, sunt furios pe mine că m-am lăsat influenţat acum doi ani de furia mediatică produsă de mărturisirea că autorul s-a-nrolat voluntar în armata hitleristă.
Nu trebuie oare să depăşim "judecăţile morale" în artă?
Sau nu văd eu bine lucrurile?

Educaţia sentimentală

Cum m-a tras de neuroni Flaubert cu Educaţia lui sentimentală - romanul "despre nimic", publicat acum 140 de ani?
Punându-mi în vedere prin personajul principal al romanului Frédéric Moreau, cum mai putem fi autentici într-o lume modernă, plină de clişee şi kitch, în care toate ideile sunt primite de-a gata.

Putem fi autentici prin idealuri:

1) Unul dintre idealuri este idealul dragostei dintâi, pentru doamna Arnoux, "substanţa vie a inimii sale". Nu contează că această doamnă e, ca toată lumea, modernă (deci superficială), nu contează că acest ideasl mai păleşte din când în când, în destrăbălarea c-o cocotă, în speranţele date unei fecioare, în amăgirea unei văduve frigide. Ceea ce contează e fidelitatea faţă de ideal până la sfârşit. Asta, după mine, e şi ceea ce îl salvează pe Frédéric.

2) Celălalt este idealul tinereţii sale pe care şi-l construieşte împreună cu prietenul Deslauriers, dar pe care-l uită. El va deveni măsura vieţii sale zbucuimate şi ratate (deci burgheze), din ultimul capitol. Care se sfârşeşte în josul Podurilor.

Evident, e mult de admirat aici: Cuvinte, propoziţii, fraze; întâmplări reci, nude; revoluţii, trădări, mondenităţi.
Nu ştiu ce citat să dau, mie mi-a plăcut mai mult ăsta:
"Plecă alegând până la cheiul Voltaire. La o fereastră deschisă, un bătrân în cămaşă plângea cu ochii înălţaţi spre cer. Sena curgea liniştit. Cerul era albastru, în copacii de la Tuileries cântau păsări" (p.279)
Şi o lecţie, made in Flaubert:
Un romancier, după mine, nu are dreptul să-şi spună părerea despre ce se petrece pe lumea asta. El trebuie, în creaţia sa, să-l imite pe Dumnezeu, adică să facă şi să tacă.

Educaţia sentimentală, Ed. Univers, Buc 1982, în Flaubert, ediţie critică de Irina Mavrodin, vol.2, trad. Lucia Demetrius, 353 p

Desen livresc

PS. Desenul îmi aparţine.

De ce nu mai citim clasici?

În primul rând plicitisesc:
- Unele sunt foarte groase, conţinând multe pagini de prisos – ca să afli ideile tari, trebuie să parcurgi multă maculatură (Dostoievski e un exemplu); or, noi nu mai avem timp pentru aşa ceva (ca să citesc zece pagini din Flaubert îmi ia o oră...).
- Cititorii de azi au alte preocupări decât cei pentru care a fost scris romanul clasic.
- Cititorii de azi au o viaţă cu alte ritmuri iar cel de atunci pare prea lent.

Sunt desuete:
- Ceea ce se considera revoluţionar pe atunci, acum ne pare – la prima vedere – desuet (de pildă, am auzit duminică pe cineva care spunea că Doamna Bovary e siropoasă – deşi ea a fost la vremea ei o culme a ironiei).

Or mai fi motive?
Cu toate acestea, cu ele „îţi faci mâna” în citit.

O întrebare

Cred că cel puţin o dată ar trebui să ne oprim din ceea ce citim şi să ne întrebăm sincer:

De ce dracu' citesc eu cartea asta?

Phui, apar într-o carte

Aflu că autorul cărţii Soni - Andrei Ruse - despre care am zis şi io câteva cuvinte mai demult, a hotărât pentru a doua ediţie, ca înainte de motto-ul din Kerouac, să pună şi câteva dintre opiniile cititorilor - adică şi din ale mele.
Iată-mă deci într-un roman...
E onorant, ce să zic?
Mulţumesc, Andrei.

Eseu tomitan de George Vasilievici (fragment)

Iată un fragment care mi-a plăcut şi din care m-am gândit să pun aici un fragment. N-am nici un comentariu - decât că DA.
(...)

Copiii noştri se vor simţi ameninţaţi cu extincţia ori de câte ori Occidentul crizat îşi va anunţa cu surle şi trâmbiţe sinuciderea. Cumplită posibilitate. În urma ei vom avea câmpiile aride şi apele secate de cei ce au trecut pe acolo înaintea noastră. Dar ei nu vor mai fi. Nu vor mai fi nici mesele lor bogate de sub care adunam firimiturile culturale. Sufletele ne vor muri la propriu de foame în timp ce în grădina noastră copacul va rămâne neatins, plin de roade şi nimeni nu va fi în stare să-şi amintească drumul de întoarcere.
Atunci vom căuta vinovaţii. Îi vom recunoaşte repede în cei ce au ales să meargă în urma altora în loc să meargă înainte. Ei sunt cei care, sărind gardul în grădinile vecinilor, s-au întors acasă şi adunându-i pe toţi în jurul mesei le-au servit celorlalţi vise preparate din trecutul străinilor.
Noi vom fi vinovaţi, cei ce am ales să ne confecţionăm viitorul din trecutul celorlalţi.
Noi, cei care de frica unor prăbuşiri am ales să scriem poezie ca Ginsberg sau Bukowski, proză ca Miller sau Burroughs, să pictăm ca Pollok sau Warhol şi aşa mai departe.
Noi, primele conştiinţe ale acestor pământuri, care ne-am dobândit maturitatea minţind şi lăudându-ne cu grozăvia primului pas făcut în necunoscut când, de fapt, sub tălpile noastre pământul nu a fost niciodată mai bătătorit.
Noi, cei care am ales fără ca nimeni să ne pună să mergem la infinit în spatele altora şi să urlăm spre cei din spatele nostru: Înainte! Întreg articolul în Revista Tomis.