premiile muşat (sau observator cultural)

pentru că tot timpul scriitorii trebuie preţuiţi, şi pentru că premiile trebuiau să poarte un nume, s-au numit premiile pentru literatură observator cultural pe 2008 sau – cum însuşi unul dintre premiaţi a afirmat-o – premiile Familiei muşat.

cu aparenţă de exclusivism, în fastuoasa sală a odeonului, evenimentul s-a bucurat de participarea multor figuri ale literaturii, de la mircea horia simionescu, livius ciocârlie şi mircea martin, până la daniel bănulescu şi filip florian.

evident, orice premiu e contestabil şi nu comentez de ce m-am bucurat c-au luat premii simpaticii iulian costache şi livius ciocârlie – şi eu i-aş fi premiat – sau de ce nu m-am bucurat că nu au luat premii filip florian sau nicolae manolescu (toate premiile aici). nu. însă când premiul opera omnia „gheorghe crăciun” – de 6000 lei (închipuiţi-vă ce s-a scos!) – l-au acordat lui norman manea, atunci cad răpus. şi nu pentru că manea e un scriitor cu talent, dar absolut mediocru – n-am auzit cititor român care-a avut răbdarea să-l citească să zică altfel (apropo, îl desfid pe acela ce zice altfel) –, ci pentru că urmează lui mircea horia simionescu şi mircea ivăescu, două uriaşe pietre de hotar ale literaturii române. măcar să-l fi dat lui breban, sau bălăiţă, sau paul cornea... dar “este firesc ca un scriitor pe care-l premiază instituţiile din străinătate să primească un premiu şi din partea unei instituţii româneşti”, a motivat carmen muşat alegerea. aha.

în fine, poate dacă domnul şi doamna goe ai Familiei muşat ar fi făcut mai puţină gălăgie; dacă actorul marius manole ar fi lăsat-o mai moale cu patosul cabotin; dacă n-ar fost obstinaţia unora de a părea ceva de bonton – ar fi fost un eveniment excelent. ...dar sunt cârcotaş.

viitorul va fi, desigur, mai roz şi cu aceste premii.

p.s.: îi mulţumesc ionucăi, fără de care participarea mea n-ar fi fost posibilă.

dac-aş fi scriitor...

... aş vrea să păţesc ca paul varjak/george peppard:

o expoziţie, o casă, un film

expoziţia
după ce-am vizitat kilipirim-ul – mi-am luat doar 2 cărţi – am trecut pe la simeza, unde era expoziţia de pictură a claudiei popescu. mi-au plăcut mult acuarelele cu peisaje din grecia şi italia, în culori calde, de mediterană, în care rozul şi alte nuanţe de roşu se răsfăţau la ele acasă. N-am fost în aceste ţări, dar claudia popescu mi le-a arătat cu ochelarii ei. (am şi stat de vorbă vreo zece minute, împărtăşindu-mi câteva dintre secretele ei de atelier.) (alte tablouri aici)

casa
am ajuns la casa lui george călinescu din strada – desigur! – george călinescu, numărul 53. şi surprize, surprize a la academia română! nu era nimeni. nu-mi trebui decât să-ncerc poarta, c-a răsărit din estetica basmului un paznic de la o companie aleasă cu licitaţie, ce mi-a spus cu aer de cunoscător călinescian că locul e-n renovare şi nu se mai vizitează. nu ştiu dac-a minţit sau nu – programul era la vedere – dar mie mi-a venit să-i înjur călineşte pe toţi slujbaşii academiei, care - zice ei - administrează locul.

DACĂ NU SE VIZITEAZĂ, DE CE DRACU N-O DĂ VREUNUI ACADEMICIAN ?- EU PROPUN PE EUGEN SIMION.

dar am făcut cu telefonul poza asta şi-am plecat.

filmul
la union am văzut revolutionary road, pentru că nu cred că voi citi romanul lui richard yates. ideea desprinsă de mine a fost următoarea: ce faci când, în capcana vieţii, ţi se ia şi visul? filmul zice că, fără vis, odată ce-au visat, unii nu mai pot trăi; sau pot trăi – prost – cu nostalgia lui.
mi-a plăcut o replică: ai nevoie de curaj ca să trăieşti cum vrei.

încă o interpretare ravisantă a minunatei kate winslet.

acum şi în germană - ed. 2

via Andrei Anastasescu

de criză

- poftim, să-ţi deschizi o afacere!

ispitirile lui Patapievici

un articol excelent al lui H-R Patapievici – o interpretare originală a ispitirilor lui Isus în pustie (articolul aici).

mie mi-a plăcut cel mai mult interpretarea celei de-a treia ispitiri – cea politice –, mi s-a părut chiar genială/utilă/fertilă. pentru că dă o soluţie la cum să faci politică rămânând curat:

In loc sa te identifici cu puterea, de fiecare data cand o ai, o pui in poala Domnului. Nu o dedici Lui, ci i-o dai Lui. Atentie! Nu o exerciti in numele Lui, pentru ca atunci ar fi ca si cum ai hotari in mod discretionar pentru altul si nimeni nu este in fapt si in drept loctiitorul lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie sa faci este sa te limitezi strict la exercitarea ei fara sa te abandonezi, nici material, nici spiritual, consecintelor posedarii ei. Este solutia suspendarii faptei pe care o sustine si ilustreaza, explicit, Bhagavad-Gita.

în rest, articolul păcătuieşte prin lungime, conţinând exerciţii intelectuale fără scop, interpretări ale primelor 2 ispitiri ale Fiului – forţate, zic eu – în plan uman. de fapt, o continuare a ideilor lui Patapievici începute cu Omul recent -unde opunea unei vârste de aur – antic-medievale – una de „fier” – modern-postmodernă/recentă.

prima:
în faţa ispitirii de a transforma pietrele în pâini, Isus spune că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” pornind de aici, Patapievici aseamănă (de ce?) miracolul transformării pietrelor în pâini cu magia materială şi materialistă a tehnicii. ba chiar, fără să explice cu ce scop, el opune tehnicii afirmaţia că omul nu are nevoie numai de materie, ci şi de cuvântul lui Dumnezeu. ceea ce mă face să înţeleg că tehnica e ceva opus cuvântului divin.

or, nu e aşa. eu zic că tehnica este, la fel ca şi cuvântul, un mijloc. ba mai mult, la fel ca şi cuvântul, ea implică o cunoaştere (episteme), constituie chiar un mod de raportare a omului la existenţă – o scoatere din ascundere, după Heidegger. de asemenea, un mijloc nu poate fi „atotputernic”, tehnica la fel ca şi cuvântul. Dumnezeu, da. ei bine, acest raport de opoziţie tehnică –cuvânt divin, ca presupoziţie, mi se pare forţat.

a doua.
ispitirea a doua – aruncarea de pe Templu a lui Isus cu scopul de a fi salvat de Dumenzeu – are ca rol neducerea în ispită a lui Dumnezeu (Deuteronom, 6,16) prin interpretarea greşită a unui text divin, în speţă Psalmul 90, 11-12. ce are aceasta cu lipsa discernământului şi cu nihilismul omului modern nu îmi este clar, deşi eşafodajul cu aparenţă logică e impresionant. practic, ispitirea nou-testamentară e doar un declic ce-i provoacă lui H-R Patapievici observaţii care să-i spijine tezele – că omul modern este lipsit de discernământ şi nihilist.

întrebarea mea e cu ce folos acest lung exerciţiu intelectual (excepţie face, cum am zis, geniala interpretare a ispitirii a treia)? – vorba apostolului Pavel, toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate-mi folosesc.

dacă Wittgenstein ar fi fost român

despre ceea ce se poate vorbi, nu trebuie să se tacă.

Agamemnon (eboşe)

Eschil e, după mine, cel mai mare dramaturg antic. prima piesă – Agamemnon – a trilogiei sale tratează mai multe teme: după ce în prima parte se „războieşte” puţin cu hybris-ul grec (depăşirea măsurii) aducător de nenorocire („din belşug încolţeşte o neistovită năpastă”) şi descrie câte ceva din războiul troian, Eschil ajunge la punctul culminant, omorul.

se ştie, Agamemnon vine la nevasta sa Clitemnestra în Argos, după ce 10 ani se luptă la Troia. o aduce plocon pe prorociţa Casandra, una din lotul de femei cu care s-a tot dedulcit în tabăra belică. iar nevastă-sa Clitemnestra ce-mi face? îl omoară cu sabia în baie. excelentă mi se pare găselniţa lui Eschil de-a o pune pe Casandra să descrie omorul care i se „descoperă”; m-a tulburat cum îşi vede ea şi propria moarte:
„Ea însăşi, leoaica pe două picioare, care s-a tăvălit cu lupul, mă va ucide, sărmana de mine!
Aici, în loc de-altarul casei părinteşti, mă aşteaptă numai un butuc, care va fi împurpurat de sângele fierbinte al înjunghierii mele.” (p.72)

o chestie interesantă mi se pare cum ucigaşa Clitemnestra se justifică în faţa bătrânilor cetăţii argumentând cu omorurile victimei – de troieni din cauza fundului Elenei, de fiică: sacrificarea Ifigeniei –, cu destrăbălările, chiar cu păcatele strămoşilor – Atreu îi servise fratelui său Thyestes la masă copiii gătiţi.

şi deşi n-ai ce să faci, căci doar e voia zeilor –
„Vai, amintirea dureroasa
A unei sorţi nesăturate de năpaste,
Alei, trimise din porunca
Lui Zeus, temeiul tuturora,
Care pe toate le-mplineşte!” (p.83) – bătrânii cetăţii cer pedeapsa:
„Neîndrăgită, despărţită de prieteni,/ vei primi, răsplată, rană pentru rană!” (p.80)

adică, chiar dacă evenimentele sunt ineluctabile, nu înseamnă că vinovăţia unora nu se plăteşte. un nivel superior de înţelegere a lucrurilor, pe care noi l-am uitat, amalgamându-ne între predestinare şi liber arbitru.

câteva proverbe:
1) Cine trăieşte deplin, până la cele din urmă, e socotit a fi mai presus decât timpul.
2) Când muritorul nu-i de fel invidiat înseamnă că-i nevrednic de invidie.
3) Trebuie să cumpănim asupra binelui cum să-l aşezăm dăinuitor şi neschimbat. Iar când vor fi de trebuinşă leacuri tămăduitoare, vom căuta să alungăm năpasta molipsirii, fie arzând, fie tăind cu mult bun simţ în carne vie.

Eschil, Orestia, Ed Univers, Buc, 1979, trad. Alexandru Miran

case livreşti – Liviu Rebreanu

înc-o proastă tradiţie ne face să vizităm muzee şi case memoriale numai când plecăm prin străinătăţuri, fără însă-a le cunoaşte pe cele de-acasă.

aşa că azi am apucat pe B-dul Dr. Gheorghe Marinescu Nr. 19, chiar vizavi de intrarea oficială la Cotroceni, unde la etajul 2, am găsit apartamentul în care autorul lui Adam şi Eva a trăit cu nevasta sa, Fanny şi cu fiica Puia (fără moştenitori, mă informează curatorul). am găsit nu doar mobilierul şi atmosfera intimă a marelui autor, ci şi câteva tablouri de Camil Ressu. (în apartamentul de alături, la Ion Minulescu am văzut un Iser).

mi-a plăcut că la loc de cinste în biblioteca lui Rebreanu şedeau cele 22 de volume cu Comedia umană:).
PS – intrarea costă 4 lei, iar ca să fac poze trebuia să plătesc extra, dar în fine, nu m-a deranjat - deşi la muzeul Balzac de la Paris era moca, şi-am putut şi poza... Voilà la différence.

maestrul?

nu ţineam în mod deosebit să citesc ceva de Henry James, cu toate că romanul despre el al lui Colm Tóibín (un mare romancier irlandez, după mine) – Maestrul (acum la reducere la 10 lei la Polirom) mi-a plăcut tare mult – are un parfum clasic, vetust, pare-se pastişat după scriitorul american.

dar cineva mi l-a recomandat. şi nu, n-am citit Ambasadorii, ce-mi fusese recomandată, ci câteva povestiri. am luat deci volumul de la Cotidianul şi am citit două. celebre.

Daisy Miller e o fată incorigibilă, americancă ce nu ţine cont de convenţiile sociale europene care ar compromite-o, - face ce-i place. iar nuvela se ocupă cu observarea fetei în paralel cu bârfele despre ea. evident, la final moare, la fel ca majoritatea personajelor lui James, lăsând în urmă o enigmă otiliană. e-adevărat, totul se concentrează pe descrieri, pe gânduri, poate la vremea aceea revoluţionare, dar nu şi acum. în afara ideii de diferenţă a mentalităţilor America-Europa, n-am găsit nimic.

cu totul altceva e Scrisorile lui Aspern. aici e ceva tensiune: un editor american vrea să pună mâna pe scrisorile unui mare poet, Aspern, dedicate unei veneţiene. aşa că devine chiriaş al vilei în care această veneţiană, acum bătrână, sihăstreşte cu nepoata ei. o ia aliată pe nepoată şi aceasta, nemaivăzând bărbat la viaţa ei, cade în plasă. evident – cum toate scrierile lui James se termină prost – editorul ia praful de pe tobă, dar rămâne cu experienţa manipulării a două fete bătrâne.

adio, domnule James!

Henry James, Daisy Miller şi alte nuvele, Ed Univers & Cotidianul, 2008, trad. colectiv.

il traduttore non e traditore - 2

Iată deci câţiva traducători care mi-au făcut cultura:
- Gellu Naum - Roşu si negru, toate romanele lui Diderot, Procesul, Notre Dame de Paris
- Mircea Ivănescu - Ulise, Omul fără însuşiri, Operele complete ale lui Kafka - fără romane, Faulkner, Marele Gatsby,
- Irina Mavrodin - vezi articolul scris de mine în Wikipedia
- din rusă - Emil Iordache - Anna Karenina, Idiotul, Jucătorul şi alte romane ale lui Dostoievski, Suflete moarte, Underground, Alexandru Calais, Nicolae Iliescu, Mircea Aurel Buiciuc - şi redactor excelent, recent Ion Covaci şi Denisa Fejes
- din germană Ion Roman - Th. Mann (Proza scurtă), Moartea lui Vergiliu a lui Broch, Jocul cu mărgele de sticlă - Mihai Isbăşescu - Thomas Mann, Elias Canetti (Orbirea)
- din spaniolă - Sorin Mărculescu (Cervantes, Ortega y Gasset) şi Andrei Ionescu (Perez-Galdos, Ortega y Gasset), Tudora Şandru Mehedinţi (Garcia Marquez, Julio Cortazar), Coman Lupu, recent Ileana Scipione
- din engleză - Leviţchi şi Bantaş, Vera Călin, Antoaneta Ralian, Frida Papadache, Costache Popa etc.
- din japoneză - Angela Hondru
- Al. Miran - teatrul antic
Nu mai spun traducerile de filozofie, Doinaş, Andrei Cornea, Petru Creţia, Gh. Şerban, din chineza veche Florentina Vişan şi Dinu Luca ş.a.
şi vor fi fost şi alţii, ce mi se par monştrii sacri ai traducerilor în româneşte. oameni care mie mi se pare că muncesc dublu, uneori triplu cât autorul însuşi.
evident, după 1989, au apărut şi alţii şi e din ce în ce mai greu să-i alegi pe cei de calitate. mai ales că traducerile beletristice s-au înmulţit exponenţial.

cu Cecilia Ştefănescu şi Ioana Nicolaie

deşi nu le-am citit ultimele două romane, îmi venii aseară să merg (pentru prima oară) la Cafeneaua critică a lui Ion Bogdan Lefter, în Club A, unde fură invitate cele două scriitoare.

nu fu un eveniment din acelea boring, cum se-obişnuieşte pe la noi (a ţinut aproape 3 ore) - poate şi pentru că eu însumi am pus vreo cinci întrebări fiecăreia. fură şi-alţi invitaţi: studenţi la Litere, Simona Popescu, T.O. Bobe, Radu Aldulescu şi, evident, Mircea Cărtărescu.

plecai de-acolo cu:

- prima poveste a Ceciliei Ştefănescu, scrisă pe la 11 ani, era despre fantoma unui câine mort ce-şi bântuie stăpânul într-o noapte, pe-un drum prăfuit – îmi păru un subiect excelent de nuvelă;

- scriitura celor două vine din interior, mesajul pleacă din preaplin, nu e neapărat „targhetată” către nişte cititori anume;

- există printre scriitorii români un consens de breaslă împotriva majorităţii criticilor literari fără coloană – care distrug, fără să construiască. Ioana Nicolaie a zis că preferă opiniile cititorilor obişnuiţi – printre ei şi blogări (a enumerat cu plăcere chiar foarte multe bloguri) – celor „profesioniste”.

fu o seară faină, în compania a două femei faine.

il traduttore non e traditore - 1

inspirat de un text despre traducătorii români, precum şi de cum sunt trataţi autorii români, m-am gândit la următoarele:

o tâmpită tradiţie românească ocultează aproape total traducătorii cărţilor pe care le citim. când vorbim de marile capodopere, spunem titlul, uneori autorul, dar aproape niciodată traducătorul, ba chiar, dacă-l aminteşti şi pe acesta din urmă, rişti să fii considerat obsedat. ipoteza mea asupra acestei ignorări profund nedrepte este că ea-şi are rădăcinile în vremea când ai noştri culţi cititori cunoşteau perfect limba în care se scriau romanele la un moment dat, adică franceza, aşa că Balzac, Stendhal sau Gide erau cunoscuţi ca autori, nu ca traduşi.

a venit vremea însă când au urmat traduceri şi din alte limbi, scriitori buni au început să scrie în toate limbile pământului. când erau puţine edituri, de regulă, acestea apelau la traducători meseriaşi. printre ei se găseau chiar scriitori, ce aleseseră această onorabilă meserie ca să nu se compromită politic. acţiunea de educare a poporului cu volume poche la preţuri de dumping (excepţionala colecţie BPT, bunăoară) a consacrat multe traduceri bune, dar care urmăreau accesul la operă şi nu fidelitatea faţă de ea.

poate dau dovadă de snobism când amintesc de "problemele" pe care le-aveam în studenţie cu prietenii mei: trebuia citit Faustul lui Blaga sau cel al lui Doinaş? - m-apucasem chiar de germană, ca să-i verific. trebuia citit Dostoievski în operele complete apărute la ELU, traduse de cîte-un vorbitor de rusă şi un filolog corector alături, sau cel nou tradus de Emil Iordache? etc.

mâine voi trece la exemple şi voi enumera câţiva traducători care mi-au făcut cultura şi care, pentru mine, sunt sinonimi autorilor pe care i-au tradus.

visul lui Bruno

acesta e un roman clasic; şi psihologic; şi mistic; şi de aventuri; şi de dragoste.
dar e şi un roman modern; chiar post-.

un nonagenar, Bruno, şade pe ducă în camera sa de luni de zile. îşi contemplă colecţia de timbre, şi se gândeşte la viaţa lui care acum îi pare un vis. şi mai citeşte tratate despre păianjeni, cu care a-nceput să semene - Dumnezeu însuşi e un păianjen, de firul lui subţire şi auriu ne tot chinuim să ne-agăţăm, dar de cele mai multe ori îl scăpăm –; aşa că toate celelalte personaje se prind în plasa lui: ginerele, fiul, îngrijitorul, slujnica.

aceste personaje – minunat descrise, sunt adevărate simboluri: artistul, mediocrul, nebunul, scăpătatul – îşi caută cumva – oricum – împlinirea. şi, împreună cu bătrânul/păianjen, are fiecare ciudăţenia lui: unul are extaze mistice şi se crede Dumnezeu, altul are trei dragoste în acelaşi timp, există chiar un început de menage-à-trois; doi se duelează iar o bucătăreasă are numele Odettei lui Proust.
evideman, totul se termină cu bine, ca-n Shakespeare, iar de pe urmă, ce rămâne?

câteva întrebări filozofice – Murdoch nu face rabat la ele, doar predă filozofia la Cambridge. Plus cathar-zisul unei opere cu adevărat remarcabile a unei romanciere din stirpea marelui Will şi Dickens.

Nimic n-are importanţă, pentru că noi înşine nu suntem nimic. Totuşi ne iubim unii pe alţii – ăsta e singurul lucru cu adevărat important. (p.396)
Făptura umană este o mlaştină, o baltă, o junglă. Nu putea veni decât de departe, de dincolo de lume, ca un vis, ca o viziune minunată, acea imagine a dragostei adevărate, a dragostei care acceptă moartea, care se împacă cu moartea. (p.252)

în fine, o bucurie livrescă!

Iris Murdoch (foto), Visul lui Bruno, Ed Univers, col. Globus, Bucureşti, 1978, trad. Dana Crivăţ, 397 p

anii de ucenicie ai lui Jamal Malik

Slumdog millionaire

nu se poate spune că filmul nu-i în linia celor americane, adică un hisminplis:
o copilărie nefericită, o mahala, un frate trădător, iubire imposibilă (evident, Taj Mahal-ul, doar e vorba de India) şi alte clişee h(b)ollywood-iene.

- aţi vrut să vedeţi puţin din adevărata Indie, domnule? iată! spuse băiatul cu ochiul învineţit de un poliţist. - uite şi puţin din adevărata Americă, fiule, spune turistul şi-i dă nişte bani.

însă.
mi-a plăcut, alături de teoria karmei transpusă cinematografic à la Coehlo, că filmul dă o imagine. mai puţin cunoscută asupra Indiei contemporane. sau chiar necunoscută nouă, europenilor, îmbătaţi de bhagavadgite şi upanişade. n-avem idee cum trăieşte un om acolo. crunt adică. la extremele când ale unei civilizaţii occidentalizate/globalizate, cînd ale uneia tradiţionale (era să zic înapoiate). e ceva cam în genul României, unde în loc de 23 de milioane, sunt de peste patruzeci de ori mai mult.

ah, era să uit, mi-au mai plăcut micuţii actori indieni, care nu erau ei Shirley Temple, dar mi-au făcut filmul suportabil. şi muzica, evident...

şi apropo, există şi o carte ce va apărea tradusă şi în româneşte (de cine n-o să vă vină să credeţi - da, e vorba de ea, marea şi unica Irina Margareta Nistor) la Editura Taj a Adelinei Patrichi.

film de oscar?
hm...

curtea e prea veche, trebuie una nouă

ştiu că m-a cuprins bucuria aflând că Adi va scoate o carte. şi l-am ascultat cu mare plăcere povestind amănunte despre procesul editorial al primei lui cărţi.

până când mi-a zis că e ceva în neregulă, apariţia a tot fost amânată şi până la urmă... dar toată povestea e aici.

e uimitor că aşteptările din partea unor persoane intelectuale - în cazul de faţă director de editură şi preşedinte AER, Grigore Arsene - sunt înşelate ca şi în cazul unora grobiene.

oricum, auzisem de banii opriţi unor traducători de către editura Univers-Crupenschi (acum în vogă datorită Cotidianului) şi nu m-aşteptam din partea unei edituri mari cum e Curtea Veche să facă ceva de gen. Dar după cum a scăpat drepturile de autor ale lui Orhan Pamuk, ca şi pe coordonatoarea Livia Szasz, acum m-aştept.

iar dacă voi avea cândva o carte de publicat, o să mă gândesc mult dacă s-o mai public...
în România

de weekend

- vecine, mai stai puţin aşa, până chem eu OTV-ul!

iar n-avem roman

în buna tradiţie românească, hai să ne aolim că n-avem roman.

eu zic c-avem, vorba unui personaj din Balanţa lui Băieşu, avem atâta cât ne trebuie.

dar dacă e vorba de romanul cu recunoaştere internaţională, altfel stă treaba.
şi sunt de-acord cu mircea mihăieşul dintr-un articol din românia literară, unde zice că n-avem un roman românesc care „să străpungă plafonul de nori al recunoaşterii internaţionale depline şi indiscutabile”.

de asemenea, şi eu vreau ca şi el
„poveşti bine scrise. Nu contează subiectul: poate fi o naraţiune de dragoste, o cronică istorică, un roman-eseu, o proză de "notaţie intimistă". Mă interesează doar ca story-ul să fie bine articulat, fraza expresivă şi adevărul revelat să nu-mi dea impresia unei "lipituri" artificiale, născute din simţul estetic sau parti-pris-ul ideologic al autorului.”
iar când se referă la Italo Calvino – Palomar e socotit de americani un fel de Biblie postmodernă – zicând că nu e decât o „făcătură ultra-inteligentă şi ultra-sofisticată, un joc de-a literatura evident inteligent, dar mort, mort ca o pisică neagră în mjlocul unei autostrăzi” – atunci torc de-a dreptul de plăcere.

da, şi eu ştiu că nu prea curând un roman românesc va stârni un „turbion de laude şi contestări ce însoţesc consacrarea”, nu prea curând se vor organiza în jurul lor „simpozioane internaţionale şi, vai!, nu prea curând se va vinde nici măcar la nivelul sofisticat-stupidului Calvino”.

de ce? păi să ne gândim.

librăria din chioşc

la prima vedere, e un lucru bun iniţiativa ziarului Jurnalul Naţional de a începe o colecţie de literatură românească „Biblioteca pentru toţi”, deşi brandul e deja la editura Minerva. dar oricum nu mă pricep la copyright-uri, aşa că tac.
la a doua vedere, pot spune că românul făr-o cultură literară poate acum să şi-o facă liniştit cu ediţii destul de bune, dar mai ales ieftine:
dacă vrea literatură modernă şi contemporană, are Cotidianul.
dacă vrea literatură clasică, are Adevărul.
dacă vrea poliţiste, are Flacăra .
acuma, dacă vrea români, are Jurnalul naţional.

entuziasmul însă trebuie totuşi moderat:
- nu sunt ediţii excepţionale, verificate de profesionişti, traducerile sunt vechi, nu întotdeauna revizuite;
- noii traducători sunt uneori slabi
- volumele din lista apariţiilor sunt ciurucuri.

Biblioteca pentru toţi de la Editura pentru literatură, apoi Minerva, era îngrijită, cu prefeţe şi tabele bio-bibliografice, fără greşeli redacţionale – era, pot spune, profesionalism.
Acum insă, totul se face rapid, de dragul marketingului.

Dar bine că se face.

pictura, „una cosa mentale”

la recomandarea lui Alex Leo Şerban, am citit o carte despre pictură, mai precis un deliciu livresco-pictural scris de un istoric al artei sorbonard, Daniel Arasse - Nu vedeţi nimic.
cea mai tare carte de artă pe care-am citit-o în viaţa mea – e-adevărat, n-am citit foarte multe.

ce face tipul ăsta?
ia nişte tablouri şi le caută elemente pe care, în afara pictorului, nici dracu nu le vede: Vulcan care tăbară pe nevastă-sa, Venus, e ceva foarte amuzant; melcul băloşind o Bunăvestire vrea să ne zică ceva; sexul lui Isus căutat de doi magi chiori e ceva serios; unde e blăniţa Magdalenei?; ce face cu mâna stângă Venus din Urbino a lui Tiţian (foto jos)?; Velasquez era „kantian” dinaintea naşterii lui Kant; şi alte lucruri de neimaginat ce demonstrează că tablourile ascund coduri pe lângă care cel al lui Dan Brown e un scrânjel. iar codurile nu secrete, ci la îndemână – mai bine zis la îndeminte –, ard să fie descoperite.
totul e să te uiţi atent, să fii curios şi să mai citeşti câte ceva.

am mai aflat:
- Maria Magdalena e o găselniţă teologică din trei femei;
- masturbarea e „mâna care vine în ajutorul spiritului”
- cuvântul pensulă vine de la „sulă mică” (lat. penicillus)
- Mark Twain a zis despre Venus din Urbino că e „penală” rău.

PS. traducătoarea face o treabă excelentă, evident, şi datorită stilului fain al autorului.

Daniel Arasse, Nu vedeţi nimic, Ed Art, Buc, 2008, trad. Laura Albulescu, 176 p.

Să te-apuce criza!

Pe coperta 4 a romanului Binevoitoarele de Jonathan Littell (vezi mai sus foto), un redactor al editurii Rao ne anunţă două mari descoperiri senzaţionale: Eschil a scris câteva romane, la fel Luchino Visconti, unul intitulat Damnaţii.

Le-a citit cumva cineva? Cum sunt? sper să semene cu piesele de teatru şi cu filmele, aşa că vreau să le citesc şi eu!
*
Pe Editura Curtea Veche o doare undeva de contractele încheiate, ele sunt bune de reziliat, nu de respectat. Aşa informează Adi care a semnat demult un contract prin care trebuia să-i apară o carte.
*
Ce-o fi cu editurile-astea? Le-o fi pălit şi pe ele criza?

o capodoperă de belle-epoque

(urmare)

Spiritul Vienei a devenit o sintagmă notorie - iar pentru naşterea romanului modern, acesta a fost esenţial. Şi mă gândesc la Hermann Broch, Kafka, Robert Musil, Joseph Roth, Elias Canetti, care îmi plac pentru că sunt ultimii mari romancieri care păstrează în acelaşi timp fineţea şi farmecul intelectual izvorât din educaţia greacă şi latină - înlocuite acum cu cursuri de creative writing - în vreme ce se revoltă contra modernităţii absurde.

Modernitate al cărei semn este dispariţia privatului, mai bine spus intruziunea distructivă şi absurdă a publicului - politica cezaro-crăiască, războiul, "bunăstarea" civilizaţiei, ordinea socială învechită. De pildă, prefectul Franz von Trotta nu trăieşte, el îşi face datoria. Viaţa privată nu există, ea-i doar un apendice fragil al slujirii imperiului, adică a împăratului.

Modernitate al cărei alt semn este schimbarea criteriilor, simbolurile vechi se duc dracului - în Svejk bunăoară toate tablourile împăratului sunt pline de căcat de muscă - iar importante devin masele anonime. În Marşul lui Radetzky, molâul Carl von Trotta cel fără ţel în viaţă, în spate cu faima castratoare a bunicului moare nu salvând viaţa împăratului, ca bunicul, ci încercând s-o salveze pe cea a câtorva soldaţi necunoscuţi, aducându-le apă.

Personajele lui Roth nu trăiesc pentru ei, ci în inerţia unei lumi în fărâme. Noi oare nu facem la fel?

Trailerul filmului:

o capodoperă de belle-epoque

dacă aş scrie o cronică la această carte, aş începe cu câteva cuvinte despre autor – puţin cunoscut sau discutat pe la noi. este vorba despre Joseph Roth, un austriac evreu cu o viaţă foarte interesantă: bunăoară s-a cuplat c-o mulatră; sau s-a-nvârtit cu folos în cercurile literare vieneze cu Milena Jesenská, Robert Musil, Max Brod, Franz Kafka.

romanul Marşul lui Radetzky are patru personaje: trei bărbaţi din familia von Trotta şi împăratul însuşi:
1. bunicul înnobilat pentru că a scăpat viaţa împăratului Franz Josef în bătălia de la Solferino, „eroul de la Solferino” ajuns în cărţile de istorie cu o istorie manipulată.
2. tatăl, prefect într-o provincie austro-ungară, exponent al birocraţiei cezaro-crăieşti, omul perfect al epocii.
3. fiul, Carl von Trotta, militar, om mediocru – rod al unei civilizaţii pe ducă – urmărit de umbra bunicului, e nevoit să înfrunte întâmplările absurde ale vieţii (ca noi toţi).
4. Franz Josef decrepitul, cu un fiu sinucigaş şi un nepot ucis, fantoşă a unor timpuri demult-demult trecute.

totul se destramă – imperiul, familia, individul.
şi dacă la Musil, cauzele erau căutate cu ironie în relativitate şi psihologie, dacă la Broch, cauzele erau căutate poetic înlăuntru, la Roth cauzele sunt căutate cu nostalgie în laissez-faire-ul nobiliar şi în impostură.

romanul mie mi se pare o capodoperă - este unul dintre romanele mele preferate -, e excelent scris, cu un dar al mânuirii vorbelor rar, de-o frumuseţe impresionistă: trebuie să te dai un pas în spate în spaţiu şi timp ca să vezi viaţa pulsândă din el.

Joseph Roth, Marşul lui Radetzky, Ed. Univers, Buc, trad. I. Cassian-Mătăsaru

(va urma)

Un blog nou despre cărţi şi nu numai

Apropo de clasici:
Dacă vreţi să ştiţi ce cărţi mai citesc tinerii de 13 ani şi mai ales ce păreri au despre ele, deschideţi blogul lui Cătălin - Moonchild -, autorul chestionarului care a colindat blogurile de tot felul cu ceva timp în urmă.
Veţi avea surprize!

Îi urez lui Cătălin bun venit în lumea blogurilor şi cât mai mulţi cititori şi comentatori!

mâine încep a 33-a rotaţie în jurul soarelui

Unde-i cultura pe blog?

Nu ştiu ce mi-a venit, dar m-am apucat să răsfoiesc câteva bloguri catalogate îndeobşte drept „culturale”.
Ce înţeleg eu printr-un blog cultural? Păi unul care care să mă provoace pe diferite teme – nu neapărat academice – de pildă despre un tablou, despre o bucată muzicală, despre o clădire, despre o descoperire istorică – ceva acolo care să-mi pună neuronii la treabă şi din care să-nvăţ.
Dar credeţi c-am găsit?...

În clasamentul roblogfest-ului 2009 (după ei blog cultural înseamnă literatură, istorie, muzică clasică etc., - nu mai zic c-au pus virgulă înainte de etc.) ce-am găsit e jalnic. Doar trei bloguri mi s-au părut cât de cât acceptabile, însă dedicate unei categorii înguste, improprii termenului general de cultură - e vorba de unul dedicat cartofiliei şi altul dedicat vizualului. Restul e tăcere. Am găsit în schimb denumiri ca Arad-culture, suzique, Adrian Stângă...

A urmat clasamentul de anul trecut făcut de Bookblog. Ei bine, nu ştiu ce înţelege prin cultură domnul Tehnocrati, însă din nici unul dintre blogurile acestui top n-am rămas cu nimic - nu discut despre blogul teroristei, al lui cezar şi cel vizual amintit mai sus - care ca şi-al meu, nu sunt propriu-zis de cultură, deşi mai cochetează din când în când cu ea...

Aşa că m-am oprit. Şi m-am dus la DEX online să caut ce se mai înţelege azi prin cultură. Acolo cultura e încă la locul ei. La fel în cărţi. Dar din păcate, foarte puţin în bloguri.
Încă.

PS. Aştept înjurăturile "culturale".