dialog ionescian

la expoziţia de aseară - cu obiecte ce simbolizează singurătatea - un dialog cu gruia:
Eu: salut!
Gruia: salut!
Eu: ţi-ai văzut obiectul?
Gruia: l-am văzut.
Eu: unde?
Gruia: acolo.
Eu: şi eu mi l-am văzut.
Gruia: unde?
Eu: acolo.
Gruia: salut!
Eu: salut!
(el avea o chivas, eu un eminescu.)

matei iliescu, omul care vede aerul

marin preda:
- domnule, până să se întâmple ceva...trec atâtea pagini, atâtea pagini.”
radu petrescu:
- domnu' preda, da’ chiar aşa, după două pagini s-o şi iubească, să se şi culce cu aceea? prea repede!

asta despre al doilea roman-românesc-capodoperă pe care-l întâlnesc recent, după oameni şi umbre, glasuri, tăceri.

romanul matei iliescu e scris de către radu petrescu în 20 de ani. cu chemare şi grijă, rebreaniceşte, cu conştiinţa unei opere bine făcute, nu prea obişnuită pre la noi –
un tânăr, matei iliescu, vine din bucureşti în N., iar din omida bucureşteană devine fluture provincial la lumina dragostei faţă de o doamnă Bovary băştinaşă, dora. e un tânăr norocos, orăşelul e un loc „la capătul lumii, dincolo de lume, e golul, pustiul, tărâmul celălalt, invizibilul”. e un tărâm de poveste în care matei se rupe de uman şi găseşte natura, cosmosul şi, evident, dragostea. trăieşte pur, sălbatic, dionisiac. şi radu petrescu îi umple viaţa – şi nouă la fel – cu imagini, cu sunete, cu culori, le transformă în impresii şi emoţii. influenţa lui flaubert – în stil – şi a lui proust – în amanunte – e evidentă.

aerul e un vast album, tăcerea e de fapt un vuiet foarte slab, ca o necurmată rostogolire de valuri calme pe nisip.

mi-a plăcut în carte prezenţa insinuantă şi mitologică a cosmicului, la fel ca-n legendele antice, în care eroul n-are o problemă în a vorbi cu luna, cu soarele, cu zeii înşişi. de pildă, afli că poţi zbura stând pe spate în iarbă – după un timp în care ţi-afunzi în cer ochii, simţi că eşti deasupra iar cerul, dedesubt.

- vezi aerul? o întrebă. - nu, spuse ea, privind nedumerită împrejur. - eu îl văd... este aici, între noi doi, ca un zid de sticlă, cu neputinţă de trecut.

de fapt, care e lecţia lui radu petrescu – dincolo de una estetică? după mine, aceea că există un „dincolo” la îndemâna oricui, în jur, şi-aşteaptă să fie descoperit, doar să-ţi deschizi ochii şi sufletul.
marin preda cam are dreptate, în roman nu e tensiune, doar câteva rupturi temporale – acţiunea curge liniştit, prea liniştit, ca un fluviu curajos, săpător. perfecţiunea cărţii cam oboseşte . cele 500 de pagini te epuizează, trebuie să ai răbdare – lectura doar nu-i belfereală (deşi cartea putea fi foarte bine înjumătăţită, vizunea e clară şi după 20 de pagini...)

ps: cartea m-a făcut să regăsesc strada polonă (a lui herman şi soile), dar şi superbul parc ioanid.

radu petrescu, matei iliescu, ed a II-a, ed. eminescu, col, romanul de dragoste, 1973, 471 p
(cartea e retipărită acum la editura paralela 45.)

canetti...

jurnalism în estonia sovietică

Omul trăgea vârtos la măsea. Nevasta, normal, îl cicălea de dimineaţa până seara. Şi s-a hotărât e să se spânzure. Nu de tot, ci fictiv. Pe scurt, s-o îmbrobodească pe otravă. Nevasta a plecat la lucru. Iar el a agăţat bretelele de lustră, s-a legat de ele şi stă aşa, atârnat. Aude paşi. Vine nevasta de la lucru. Omul îşi dă ochii peste cap. De sanchi, bineînţeles. Numai că nu era nevasta. Era o vecină de vreo optzeci de ani, venise cu o treabă ceva. Intră, omul – spânzurat... Bătrâna era de fier, nu alta. Nu numai că n-a leşinat... S-a dus lângă bărbat şi a început să-i cotrobăie prin buzunare. Da‘ el era gâdilicios. A început să râdă. Ei, până aici i-a fost bătrânei. A mierlit-o. Iar el stă agăţat. Nu se poate desface. Vine nevasta. Vede cum stă treaba. Baba e moartă, bărbatul, spânzurat. Nevasta ia telefonul, sună: „Vasia, la mine acasă e o mie şi una de nopţi... În schimb, acuma sunt liberă. Vino...” Da soţul îi spune „Ţi-l vin eu... Îi scot ochii bulangiului...” La faza asta, şi nevasta cedează. O mierleşte şi ea... (p.96)

e-o-ntâmplare din mai multe vărsate într-unul din capitolele – mai bine zis, povestiri – volumului compromisul al autorului ex-sovietic, serghei dovlatov (foto). acesta a scis cartea din exil, adică din america. mărturisesc că volumul începe prost, dar se dă iute pe brazdă.

gata, cred că v-aţi făcut o imagine. mie mi-a plăcut. doar e rus, nu?

serghei dovlatov, compromisul, ed. humanitas, buc, 2009, trad. (faină!) margareta şipoş, 206 p

de când n-aţi mai citit o prefaţă bună?

în spiritul schimbului de blog, postul meu de azi e aici.
comentariile, acolo :).

poveste din germania de est

thomas brussig (foto stanga jos)aparţine noului val de scriitori, născuţi în fosta RDG, care s-au impus cu vigoare în literatura germană actuală, ne informează coperta a patra a cărţii. aşa o fi, dar e important să spun că dacă de obicei se ecranizează o carte, în cazul aleii soarelui, s-a livrizat filmul.

se citeşte uşor, e scrisă alegru, despre adolescenţa în comunism, la graniţa cu capitalismul, ceva în genul prozei tinerilor de la noi, nu ştiu de ce, citind cartea, mă gândeam tot timpul la romanul lui ćosić, acesta din urmă mult mai izbutit, deşi şi romanul neamţului aste destul de amuzant, evident, personajele principale au alte vârste: prima dragoste, muzica celor de la rolling stones, tentaţia rdg-ului şi obsesia trecerii graniţei, lipsurile comuniste, ce mai, felul cum se trăia pe-atunci, e un roman bun, deşi nu excepţional, de citit foarte bine în tren. comercial, aş zice. dar bun!

Tilicaru e parşiv. Titeii bagă berilă la planctoane, câte două. Se mai trezeşte câte-un OSB şi urlă. Vreau să văd sonda! Mască pe figură! Asigură plutonul! Veteranul, şi el: Eşti berbec? Băi, sunteţi berbeci? Face conducere cu răcanii. NU se execută, trece la poziţia ghiocel. La FB-uri mă pricep. Păi da, şi trandafirii-ţi mută bornăul. Mai bagi câte-o săptămână balast de la oval. Ce să-i faci? Tilicarii au amereu’ cât ursu’ lui Berilă. Şi nu-I mai bine nici la diribău. Ce mai, Liba e gagica mea!
Rămăseseră cu toţii încremeniţi, tot ascultându-l. (p.113)

O jumătate de zi nu făcuse decât să ţină sub observaţie un punct de trecere a frontierei sovietice. În timpul acesta îi sărise în ochi unul dintre soldaţi, probabil cel mai fraier, din moment ce trebuia să cureţe cizmele tuturor celorlalţi: cincizeci de perechi de cizme soldăţeşti ruseşti aşezate în faţa barăcii... Lutz aşteptă până veni rândul fraierului la controlul de paşapoarte. Bineînţeles că Lutz nu avea toate hârtiile, iar fraierul, după ce răsfoi de câteva ori printre hârtii, se decise să nu-i dea voie să treacă. Însă Lutz făcu un asemenea scandal, încât cazul trebui rezolvat de superiorii fraierului – care fireşte că nu-i ţinură partea fraierului, pentru că un fraier nu poate avea dreptate din principiu. Aşa că, în timp ce Lutz traversa graniţa spre China, fraierul fu trecut la curăţarea latrinelor. (p.95)


thomas brussig, aleea soarelui, ed. humanitas, 2003, col. raftul întâi, trad. mara yvonne wagner, 150 p






iaca şi trailerul filmului:

thomas mann

e unul dintre nemţii cărora nouă, românilor, nu ne-ar plăcea defel, cică se scula cu noaptea-n cap şi se-apuca de scris, apoi îşi plimba câinele pe-afară, mânca, apoi corecta ce scria dimineaţa, iar după-amiaza şi seara socializa, vă închipuiţi c-avea vreme să scrie volume-ntregi de sute de pagini, nu trebuia să muncească, se căsătorise c-o fată cu zestre mare căreia i-a tot turnat copii, aşa că marile romane sunt de necitit la cât a lucrat la ele, pe cine n-a plictisit muntele vrăjit, dacă zice că nu, e un snob, ce să mai spun de doctor faustus, cu fraze pe pagini întregi, fi-su spunea că-n cultura umanistă, de pildă în cea filozofică, era un diletant, nu citise decât ceva platon, a citit don quijote târziu de tot, mă mir cum de scrisese despre-atâtea, probabil că ăsta i-a fost ţelul vieţii, şi i-a mers, dar pe mine nu ştiu ce m-a apucat pe la vreo 20 ani să m-apuc să citesc tot ce-a scris (tradus la noi), evident, m-am oprit la iosif şi fraţii săi, poate-l termin într-o zi, nu mi-am explicat niciodată succesul lui nebunesc, inclusiv nobelul, casa buddenbrook e şi ea de necitit, îl salvează povestirile, alea de bătrâneţe tare ironice, capetele schimbate, înşelata, ultimul roman neterminat, felix krull, poate şi micro-romanul alesul, dar cam atât, era prieten cu marii scriitori, cu einstein, cu preşedintele american care i-a dat cetăţenie, era chiar o conştiinţă a lumii apuse dinainte de război, mediatizat cât se poate pe vremea aia, dar lumea-l admira şi pe stalin atunci, aşa că...
în fine, asta este despre omul mann şi nu despre operă, care e într-adevăr mare...

...

habar n-am despre ce să postez azi aici, deşi am câteva cărţi "în lucru", poate le gătez în weekend, am fost aseară de-am văzut-o iar pe nora iuga, mi-a plăcut iar, mai erau marius chivu, alexandru matei, vasile ernu, l-am văzut chiar pe cezar-paul bădescu pe care nu-l mai întâlnisem demult, apoi am fost cu prietenii la o bere, a fost fain, am discutat şi de bloguri, şi de cărţi, de planuri, şmenuri, dar sigur că asta nu vă interesează, mai bine puneţi mâna pe-o carte între timp.
lecturi plăcute!

schimb de blog

postul meu de azi e pe alt blog. adică aici.

pun în practică astfel o idee proprie (nu, nu cer copyright) - schimb de blog - de a posta pe blogurile altora - şi viceversa. evident, în spiritul fiecărui blog în parte...
şi asta tot în spiritul reîmprospătării de primăvară... şi în ideea de net.

100 de cărţi ne-celebre de nelipsit unui cititor «profesionist»

mărturisesc că mi-a fost mult mai greu cu aceste titluri, decât cu primele. evident, multe volume sunt celebre, ar fi trebuit să intre dincolo. dar cred că citindu-le pe toate, îţi poţi face o idee cât de cât completă asupra literaturii universale cu ce are ea mai bun.
evident, lista poate fi îmbunătăţită, în fond e una subiectivă. pe multe le-am citit, pe altele, nu - mai am timp, sunt încă tânăr...
nu mi-am propus să pun aici poezia, eseistica, pe cele de cultură generală (nietzsche, marrou, huizinga, burkhardt etc.) - poate altădată (mi-au "scăpat" însă câteva SF-uri).
care e rostul listei? păi s-ajute prin câteva repere pe cei tineri doritori de lectură. pentru că aici nu intră nici coelho, nici dan brown, nici "sora" lui sandra...

1. dafnis si cloe – longos
2. satire – juvenal
3. metamorfoze – ovidiu
4. nuvele exemplare – miguel de cervantes saavedra
5. calatoriile lui marco polo
6. simplicissimus - hans von grimmelshausen
7. fanny hill - john cleland
8. calatorie sentimentala - laurence sterne
9. visul din pavilionul rosu - cao xueqin
10. un erou al timpului nostru - mihail iurievici lermontov
11. viata pictorilor, sculptorilor si arhitectilor – giorgio vasari
12. povestiri din petersburg. pagini din corespondenta cu prietenii – n. v gogol
13. litera stacojie - nathaniel hawthorne
14. alice in tara minunilor - lewis carroll
15. louis lambert, pielea de sagri – honore de balzac
16. educatia sentimentala - gustave flaubert
17. bouvard si pecuchet – gustave flaubert
18. corespondenta – gustave flaubert
19. inferno. legende. insula fericitilor – august strindberg
20. memoriile postume ale lui bras cubas - joaquim maria machado de assis
21. in raspar - joris-karl huysmans
22. effi briest - theodor fontane
23. fara ideal - henryk sienkiewicz
24. falsificatorii de bani - andre gide
25. amantul doamnei chatterley – david herbert lawrence
26. casa buddenbrook - thomas mann
27. povestiri de maturitate - thomas mann
28. profesorul rahat - heinrich mann
29. rodul pamantului - knut hamsun
30. uriasul meaulnes – alain fournier
31. siddhartha - hermann hesse
32. procesul - franz kafka
33. valurile - virginia woolf
34. pe patul de moarte – william faulkner
35. istoria ochiului - georges bataille
36. berlin alexanderplatz - alfred doblin
37. jurnal - julien green
38. jurnal - witold gombrowicz
39. indiferentii - alberto moravia
40. molloy – samuel beckett
41. la doi lebadoi - flann o'brien
42. petersburg – andrei belîi
43. desertul tatarilor – dino buzatti
44. zapezile de pe kilimanjaro si alte povestiri - ernest hemingway
45. moartea lui vergiliu - hermann broch
46. barabas - par lagerkvist
47. imparatia acestei lumi - alejo carpentier (imi poate spune cineva daca e tradusa?)
48. templul de aur – yukio mishima
49. visul lui bruno - iris murdoch
50. pranzul dezgolit - william burroughs
51. catch-22 - joseph heller
52. un veac de singuratate - gabriel garcia marquez
53. strain intr-o tara straina - robert heinlein
54. mana stanga a intunericului – ursula k le guin
55. viseaza androizii oi electrice? - philip k. dick
56. abaddon, exterminatorul - ernesto sabato
57. razboiul sfarsitului lumii - mario vargas llosa
58. elogiu mamei vitrege - mario vargas llosa
59. clopotul de sticla - sylvia plath
60. l-am servit pe regele angliei - bohumil hrabal
61. sotron – julio cortazar
62. gradina, cenusa - danilo kis
63. strigarea lotului 49 - thomas pynchon
64. colectionarul - john fowles
65. lectia de germana - siegfried lenz
66. myra breckinridge - gore vidal
67. ada sau ardoarea - vladimir nabokov
68. vorbeste, memorie – vladimir nabokov
69. complexul lui portnoy - philip roth
70. abatorul cinci - kurt vonnegut, jr.
71. malina - ingeborg bachmann
72. femeia stangace - peter handke
73. cartea rasului si a uitarii - milan kundera
74. insuportabila usuratate a fiintei - milan kundera
75. iubita locotenentului francez – john fowles
76. lanark: o viata in patru carti - alasdair gray
77. nepotul lui wittgenstein - thomas bernhard
78. cartea nelinistirii - fernando pessoa
79. memorialul manastirii - jose saramago
80. anul mortii lui ricardo reis - jose saramago
81. papagalul lui flaubert - julian barnes
82. parfumul - patrick suskind
83. inima atat de alba - javier marias
84. cititorul - berhard schlink
85. particulele elementare - michel houellebecq
86. portocala mecanica - anthony burgess
87. totul se destrama - chinua achebe
88. omul cutie - kobo abe
89. mumbo jumbo - ishmael reed
90. trilogia new-york-ului – paul auster
91. judecatorul si calaul - friedrich durrenmatt
92. numele meu fie gantenbein – max frisch
93. cum simte domnisoara smilla zapada - peter høeg
94. conjecturi despre iacob - uwe johnson
95. tabelul periodic - primo levi
96. viata scurta - juan carlos onetti
97. eu, claudius – robert graves
98. zgomotul alb – don de lillo
99. william gass – in inima inimii tarii
100. john barth – varieteu pe apa

mirare

nu înţeleg totuşi de ce un bun scriitor de secol XX - XXI nu poate să concentreze un roman excelent de 500 de pagini în numai în 200 de pagini...

până la urmă, nu poţi reţine din el mai mult de 10 pagini.
plus pădurile...
nemaivorbind de răbdarea cititorului.

100 de cărţi celebre de citit într-o viaţă

nu ştiu ce mi-a venit, să fac o selecţie personală de cărţi, după mine esenţiale pentru – măcar – cultura generală a unui cititor.
mă gândesc şi la un top de cărţi mai puţin celebre, dar esenţiale pentru literatură. pe cele cu verde nu le-am citit, iar cele cu link trimit  la postarea din acest blog la respectiva carte.

1. odiseea – homer
2. banchetul, phaidon – platon
3. orestia – eschil
4. teatru - aristofan
5. o mie si una de nopti – anonim
6. pe malul apei / odândiții mlaștinilor - shi nai an & luo guanzhong
7. bhagavadgita - anonim
8. calatoria spre soare apune - wu cheng en
9. analecte – confucius
10. cartea despre dao si putere – lao zi
11. magarul de aur - apuleius
12. satyricon – petroniu
13. eneida - vergiliu
14. confesiuni - sfantul augustin
15. coranul - anonim
16. gargantua si pantagruel - francois rabelais
17. don quijote – miguel de cervantes saavedra
18. romeo şi julieta, hamlet, regele lear - shakespeare
19. calatoriile lui gilliver - jonathan swift
20. divina comedie (infernul, purgatoriul, paradisul) – dante
21. decameronul – bocaccio
22. robinson crusoe – daniel defoe
23. candid – voltaire
24. tristram shandy - laurence sterne
25. calugarita. nepotul lui rameau - denis diderot
26. cele 120 de zile ale sodomei - marchizul de sade
27. anii de ucenicie ai lui wilhelm meister - johann wolfgang von goethe
28. faust - johann wolfgang von goethe
29. ivanhoe - sir walter scott
30. mandrie si prejudecata - jane austen
31. jane eyre - charlotte bronte
32. la rascruce de vanturi - emily bronte
33. mos goriot - honore de balzac
34. verisoara bette – honore de balzac
35. prabusirea casei usher si alte povestiri – edgar allan poe
36. suflete moarte - nikolai vasilievici gogol
37. cei trei muschetari - alexandre dumas
38. contele de monte cristo – alexandre dumas
39. moby dick - herman melville
40. casa umbrelor - charles dickens
41. marile sperante - charles dickens
42. doamna bovary - gustave flaubert
43. rosu si negru – stendhal
44. mizerabilii - victor hugo
45. crima si pedeapsa - fiodor mihailovici dostoievski
46. idiotul - fiodor mihailovici dostoievski
47. insemnari din subterana – fiodor mihailovici dostoievski
48. razboi si pace - lev tolstoi
49. anna karenina - lev tolstoi
50. moartea lui ivan ilici si alte nuvele – lev tolstoi
51. logodnica si alte povestiri – anton pavlovici cehov
52. aventurile lui huckleberry finn - mark twain
53. foamea - knut hamsun
54. povestea lui gosta berling - selma lagerlof
55. portretul lui dorian gray - oscar wilde
56. jude nestiutul - thomas hardy
57. inima intunericului - joseph conrad
58. ambasadorii - henry james
59. fii şi îndrăgostiţi - d.h. lawrence
60. constiinta lui zeno - italo svevo
61. calatorie in india - e.m. forster
62. aşa grăit-a zarathustra – friedrich nietzsche
63. marele gatsby – fracis scott fitzgerald
64. peripetiile bravului soldat svejk - jaroslav hasek
65. marsul lui radetzky - joseph roth
66. in cautarea timpului pierdut (swann, la umbra fetelor in floare, timpul regasit)- marcel proust
67. metamorfoza şi alte povestiri – franz kafka
68. ulise - james joyce
69. omul fara insusiri - robert musil
70. somnambulii - hermann broch
71. orbirea - elias canetti
72. orlando - virginia woolf
73. calatorie la capatul noptii - louis-ferdinand celine
74. minunata lume noua - aldous huxley
75. ferdydurke - witold gombrowicz
76. somnul de veci - raymond chandler
77. fructele maniei - john steinbeck
78. strainul - albert camus
79. jocul cu mărgele de sticlă - hermann hesse
80. iosif şi fraţii săi - thomas mann
81. ghepardul - giuseppe tomasi di lampedusa
82. sub vulcan - malcolm lowry
83. 1984 - george orwell
84. minunata lume noua – aldous huxley
85. molloy - samuel beckett
86. de veghe in lanul de secara - j.d. salinger
87. memoriile lui hadrian - marguerite yourcenar
88. despre eroi si morminte – ernesto sabato
89. batranul si marea - ernest hemingway
90. lolita - vladimir nabokov
91. stralucire palida – vladimir nabokov
92. toba de tinichea - gunter grass
93. solaris - stanislaw lem
94. cartea de nisip si alte povestiri - jorge luis borges
95. o zi din viata lui ivan denisovici - aleksandr isaievici soljenitin
96. maestrul şi margarita – mihail bulgakov
97. numele trandafirului - umberto eco
98. dragostea in vremea holerei - gabriel garcia marquez
99. copiii din miez de noapte - salman rushdie
100. v. - thomas pynchon

femeia stângace. o lectură

cu toţii, fiecare în felul lui, ne continuăm viaţa de zi cu zi, cu sau fără reflecţii; totul pare să-şi urmeze cursul obişnuit, precum în acele situaţii înfricoşătoare în care totul este joc şi totuşi lumea continuă să trăiască de parcă n-ar fi vorba de nimic.

este un citat din afinităţile elective (romanul imposibil al lui goethe), cu care se încheie microromanul scriitorului austriac peter handke (obiect al concursului ce tocmai s-a-ncheiat). cred că handke e mai cunoscut pentru persoana lui stârnitoare de scandal - despre la querelle d'allemand de-acum 2 ani a se vedea un excelent articol în românia literară - decât pentru cărţile sale.
deşi este un scriitor excepţional.

acest microroman intitulat femeia stângace, se ocupă de decizia subită a unei femei de a se despărţi de soţul ei pentru a rămâne cu fiul. nimic neobişnuit, ceva banal. dar, după ce-ai citit cartea, nu ştii ce-ai citit. chiar o poveste banală sau altceva? căci handke creează o atmosferă din cuvinte, o angoasă mereu prezentă din descrierea pură a faptului anodin cotidian. şi într-adevăr, scriitorul care i-a acuzat pe celebrii scriitori din grupul 47 de impotenţă în a descrie, de/scrie fără greşeală.

ca în primul roman, cel al lui joseph bloch (nu josef k.), întâlneşti ceva din kafka, măcar parodierea lui. oare aşa ceva se-ntâlneşte şi în femeia stângace? da, cel puţin când e vorba de ceva devine serios - bagatelizarea şi absurdul vine să-l înăbuşe:

Ieri m-am gândit la un moment dat că, din când în când, ar fi destul de agreabil să existe un Dumnezeu. Femeia îl privi îndelung şi spuse: "Ia te uită, ţi-ai ras barba."
sau:
Am avut dintr-o dată sentimentul că în fiece minut pe care-l petreci singur pierzi ceva ce nu mai poate fi recuperat niciodată. Ştiţi dumneavoastră, moartea. Iertaţi acest cuvânt. Dar acum am simţit că asta mă doare...Am în bucătărie încă o sticlă de vin de Burgundia, roşu.
sau:
Editorul: "Scrie asta, Marianne. Altminteri, într-o bună zi, n-o să mai rămână nimic din dumneata."

am impresia că în spatele prozei lui handke se-ascunde ceva, dincolo de cuvinte, ceva care îl face să scrie, ceva intuit în/prin de/scrieri, greu de găsit, ceva ce scapă. aşa că pentru mine handke, la fel ca şi kafka, rămâne un mister: şi poţi scrie multe despre mistere, dar ele rămân mistere.

Nu, nu El, Noi ne vom izbăvi unul pe celălalt.(p.177)

peter handke, femeia stângace, în frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri, ed. univers, buc., 1993, trad. corina jiva, 73 p.
alte romane de peter handke au fost publicate la editura paralela 45.

detectivism livresc

pentru că făcut detectivistică livrescă timp de câteva ore, urmând indiciile concursului meu, michelle a ales inimă atât de albă a lui javier marias.
îmi pare bine să dăruiesc o carte cuiva care s-a străduit pentru ea.

sondaj

în ciuda propunerii cuiva de-a posta un fragment de proză propriu pe acest blog – datorită căreia am început şi-un sondaj - criteriul pe care l-am ales, anume de a-mi plăcea mie ceea ce să postez a funcţionat.
oricum, mulţumesc celor care-au răspuns. şi pentru că doar 48% au spus că da, le-ar plăcea să citească pe acest blog fragmente literare scrise de alţii, m-am hotărât să nu.
înţelegeţi voi ce şi cum...

concursul s-a incheiat

FELICITĂRI!

câştigatoarea este michelle. te rog să-mi trimiţi pe mail (dragosbutuzea@yahoo.com) datele de contact - dacă eşti din bucuresti, ne putem întâlni săptămâna viitoare - împreună cu volumul la alegere dintre cărţile despre care am scris pe blog de-a lungul timpului.

p.s. - nu credeam că va ghici cineva şi eram foarte sigur! hm. dar mă bucur mult că ştie lumea de peter handke.

concurs mare concurs - indiciul 6

ref. concurs, indiciul 6 - romancierul a fost sursa mai multor scandaluri, literare sau politice.

la furat de pepeni

ce este cu cartea asta? m-am întrebat tare descumpănit după ce-am terminat-o aseară, tot aseară am început-o. roman nu este, poem – în sens gogoliano-arghezian – nu e, eseu nu, de fapt poate fi toate la un loc… variaţiuni pe tema violului, a instinctului versus raţiune – pedanterii sau slobozenii verbale (asta vine de la slobod la gură)…

se ia ideea borgesiană a celuilalt – Nora A şi Nora B –, apoi un fapt divers – un viol urmat de un raclaj asupra unei ţigăncuşe de 10 ani. apoi se amestecă, cum spune scriitoarea însăşi (sau cealaltă) toate întâmplările proprii cu cele ale ţigăncuşei.

n-aş putea să povestesc ce mi-a plăcut, pe unii – pe femei mai ales (o persoană deja mi-a confirmat) le va şoca tema sfârtecării pruncului nenăscut filmul lui mungiu mi s-a părut mic copil faţă de carte:

palma foarte mică, foarte albă, cu degetele desfăcute a făcut pleosc în ligheanul de tablă aşezat pe burta mea, plin de măruntaie înotând în zemuri, pe care-l ţineam, cum stam întinsă pe masa din sufragerie, cu degetele încleştate de margini. Erau şi câteva instrumente mari de metal înăuntru, linguri ciudate, cleşti, cuţite curbate cu lame tăioase, şuruburi lungi, ace... genunchii mei ridicaţi semănau cu două oi legate de picioare de-a dreapta şi de-a stânga butucului, tresărind din când în când nu de frică, de oboseală (p.6)

poate că e fapt femeile sunt violatoarele, nu bărbaţii. Femeile cu burţile şi buricele la vedere, cu inelele agăţate de buze, de nări, de sprâncene, de sfârcurile ieşind nevinovate din bluză, întotdeauna ca din întâmplare, de picioarele ridicate cu genunchii îndoiţi, agăţate de coapsele băieţilor pe peronul metroului. (p.72)

ba da, mi-a plăcut onestitatea autentică – fără rezerve, întotdeauna fără rezerve, cum spune ea însăşi, a autoarei. frazele curg limpezi, solilocviu în genul molly bloom, ce pare nici măcar retuşat, une poetique de l’inachevement.

ps. dar tot sexagenara şi tânărul mi-a plăcut mai mult!...

nora iuga, hai să furăm pepeni, ed polirom, 2009, 209 p.

în lumea femeilor...

în weekend am fost pe la embassy (ca să vedeţi ce trendy sunt!), unde am găsit pe o masă o revistă numită pe tocuri. cum aşteptam pe cineva, am răsfoit-o curios şi, pe lângă alte chestii de modă femeieşti - accesorii, cosmetice bla-bla -, am dat de două articole:

unul, al ioanei ştefănescu vorbea despre bucureştiul vechi,
celălalt, al lui nicuşor dan, preşedintele asociaţiei "salvaţi bucureştiul", evident, tot despre capitala noastră dragă.

oricum, întârzierea a fost benefică... şi nu ştiu de ce am scris aici despre aşa ceva...

revista este online aici.

concurs mare concurs - indiciul 5

ref. concurs, indiciul 5 - romanul este este despre o femeie (are acest substantiv în titlu) şi a fost publicat la noi împreună cu un alt roman celebru al autorului. titlul romanului din care e fragmentul nu figurează pe copertă.

concurs mare concurs - indiciul 4

ref. concurs, indiciul 4 - scriitorul se ocupă şi cu cinematografia - e scenarist, regizor, chiar actor.

omul problemă/den brysomme mannen/the bothersome man

film norvegian din 2006.

un om – andreas – se sinucide şi ajunge pe un alt tărâm – aşa am înţeles eu. în paradis. care înseamnă o lume curată, aseptică, în care oamenii sunt „fericiţi”: merg la muncă, se acuplează (scenele de sex sunt delicioase!), merg la bar dar nu se îmbată, mănâncă dar nu degustă, beau dar nu se-mbată, totul este ok, chiar prea ok. doar e paradisul. fără durere, fără emoţie, fără copii, fără probleme, fără.

dar andreas vrea altceva, vrea probleme. iar filmul începe să miroasă. în fine, a plăcintă, şi la plăcinte înainte.... printr-o breşă din această lume perfectă (nu există perfecţiune, trebuie să existe o breşă, iar cineva trebuie s-o găsească), enfin, plăcinta e simbolul emoţiei primare bla-bla.

prima parte a filmului, ironică, e faină, şi nu ştiu de ce, m-a dus cu gândul la harms. (a, era să uit, şi muzica e faină).
dar apoi încep şi câteva orori holywoodiene: ceva eviscerări, carnagii etc. ceea ce strică filmul. finalul iar, nu mi-a plăcut.

iaca trailerul:

concurs mare concurs - indiciul 3

ref. concurs, indiciul este - scriitorul este european.

tot binevoitoarele...

urmare de aici.
ceea ce este bun în acest roman – cel puţin după mine – este la sfârşit.

de pildă, penultimul capitol, air. aici personajul descrie câteva luni petrecute în pomerania, în autoizolare, în casa goală a cumnatului său (soţul sorei sale, una). ei bine, pentru că sora sa lipseşte, iar el e îndrăgostit iremediabil de ea, se-ntâmplă ceva ce n-am mai citit pân-acum altundeva: personajul face dragoste cu casa la propriu, mai bine zis cu toate obiectele dintr-însa – haine, pat, baie, bucătărie, balustrade, scări – ba chiar iese în pădurea dimprejur şi-şi bagă o cracă-n fund, apoi se răneşte eroticeşte cu tufişurile. - sunt atâtea forme de autoerotism – ar fi trebuit să le număr –, scrise atât de bine, că sade ar fi trebuit să se răsucească-n mormânt de invidie.
llosa spunea undeva că, citind astfel de pagini, trăim experienţa autoerotică până la exces, barbară şi teribilă, realizându-se, spunea tot el, într-un fel sau altul, aspiraţiile frustrate, parte a personalităţii noastre reprimate. şi e literatură scrisă foarte bine, nu cu umorul lui sade, ci serios, chiar simpatetic/tragic. este exprimată aici toată furia cărnii în luptă cu lipsa ceiluilalt, apelul ei la imaginaţie ca singurul aliat rămas în această foame „diogenică” de sex.

un alt exemplu este în ultimul capitol, gigă, întâlnirea personajului cu hitler pentru a fi decorat. anecdoticul „nebun” al unui gest spontan m-a lăsat perplex – fie prin insolitul lui (demn de Cehov), fie prin absurd. (evident, nu spun care e gestul)

rezumatul cărţii, aici.

între luciat şi isuciu, eu am ales cartea. ordine de idei

domnule isuciu, mă gândeam să nu-ţi răspund la comentariul de mai jos, cum nu i-am răspuns nici teroristei direct, deşi m-am apărat şi eu în felul meu când nu m-am simţit confortabil; şi chiar vroiam să nu mai discut despre aşa-zisul "scandal" teroristo-blogosferico-cultural. dar iată, după câteva zile de gândire, m-am răzgândit.

nu ştiu ce te-a determinat să te "răzbuni" pe autorul asumat fictiv al unui blog care scria despre cărţi în legea lui, tu continuând obsesiv să înlocuieşti părerile tale despre cărţi cu pastişe, pamflete şi detectivisme mirobolante; cum nu ştiu ce a determinat-o pe luciat, în urma "deconspirării" tale rocamboleşti, să renunţe dintr-o dată, deşi afirmase deseori că nu-i pasă de tine; şi nu înţeleg "tragedia" iscată din asta, într-un mediu "virtual" ce favorizează prin natura lui speculaţiile, îndrăzneala şi lipsa unei deontologii, ce începe cu lipsa de răspundere - prin anonimat - faţă de cele scrise.

da, sunt de acord cu alex leo şerban, cultura nu se face pe blog, dar adaog că blogul îi poate fi un sprijin viguros aşa că, dacă un singur cititor a pus mâna pe o carte datorită celor ce scriu aici, "salvându-se" cultural, am o mare bucurie, într-o lume în care "criticii" se ascund prin universităţi şi reviste elitiste cu ştaif, în care recomandările se fac prin reclame publicitare plătite; în care - ca întotdeauna - adevărata cultură e cerşetoare, nu însă şi manelizarea, becalizarea şi danvoiculizarea.

iar dacă luciat - indiferent că era cărtărescu, liiceanu, nicolae manolescu sau eminescu însuşi (un elev spunea că dac-ar fi trăit azi, eminescu ar fi avut cu siguranţă blog) - a făcut măcar pe cineva să citească o carte, tu ai contribuit ca lucrul acesta să nu se mai întâmple.

da, eşti liber să citeşti ce scriu, eşti liber să comentezi (la subiect) ca orişicare, anonim sau nu, dacă ai ceva a spune - e condiţia (incredibilă!) a blogului.

iar eu voi continua să postez aşa cum am început, dorindu-mi să nu mai şterg comentarii şi să nu mă mai întristez, ci să tot am bucurii, să cunosc oameni frumoşi, aşa cum s-a-ntâmplat până de curând.

concurs mare concurs

"Cum să îmi imaginez eu o viaţă mai frumoasă: Aş vrea să nu fie nici frig nici prea cald. Să adie întruna un vânt căldicel, câteodată să fie şi furtună ca să trebuiească să te ghemuieşti. Automobilele să dispară. Casele să fie roşii, tufişurile de aur. Să le ştim pe toate şi să nu mai avem nevoie să învăţăm nimic. Să locuim pe insule. Pe străzi, maşinile să fie deschise şi să ne putem urca în ele când suntem obosiţi. Dar n-am fi niciodată obosiţi. Maşinile n-ar fi proprietatea cuiva anume. Seara ne-am putea culca foarte târziu. Am adormi acolo unde ne-am afla fiecare. N-ar ploua niciodată. Din toţi prietenii să fie câte patru, iar oamenii pe care nu-i cunoaştem ar dispărea. Tot ce nu cunoaştem ar dispărea."
rândurile de mai sus îi aparţin unui copil care scrie acasă, alături de mama sa.

cel care ghiceşte la începutul cărui roman este fragmentul de mai sus (titlul şi autorul romanului), va primi drept premiu, prin poştă sau personal (bucureşti), orice carte - la alegere - dintre cele despre care am scris pe blog în toţi aceşti ani.
aştept răspunsul - timp de o săptămână - în comentarii sau - pentru cei timizi :( pe mail sau sms.
indiciu - autorul este contemporan (clasic, oarecum).
indiciul 2 - autorul nu este român.

binevoitoarele sau educaţia ne-sentimentală

noroc că e ficţiune.
altfel, dacă nu-mi tot repetam asta în gând, nu puteam trece mai departe. carnagii peste carnagii apocaliptice, având ca pre-text al doilea război mondial.

şi o termin cu impresia – în sens impresionist – că e o carte mare. deşi nemţii au numit-o holocaust porno, un englez, holocaust kitsch, pentru francezi e o carte mare, i-au dat goncourt-ul şi marele premiu al academiei franceze.

de ce asta?
nu pentru că autorul e un american, că are origine evreiască, că e extraordinar de bine documentat, nu. ci pentru că, printre pagini banale în care militarii stau ce stau şi mai pun de-un omor evreiesc, littell are fragmente minunate. demne de flaubert – şi numai prin echivocul moral, amoralismul ce seamănă cu cel din educaţia sentimentală – ci prin frază. fragmente excelente, demne chiar de Proust (poate nu întâmplător traducătorul cărţii a tradus recent şi Proust) – ia citiţi (naratorul are ca şi proust, înclinaţii homoerotice):

Noaptea, când te culci, te gândeşti la mine, poate că îţi atingi trupul, sânii gândindu-te la mine, îţi pui mâna între picioare gândindu-te la mine, poate că că te laşi pradă gândurilor despre mine, iar eu, eu nu iubesc decât o singură făptură, cea pe care, dintre toate fiinţele, nu o pot avea, cea înspre care gândul mă poartă totdeauna, părăsindu-mi mintea doar pentru a-mi pătrunde în oase, cea care va fi întotdeauna între lume şi mine şi prin urmare între tine şi mine, cea ale cărui sărutări îşi vor râde mereu de ale tale, cea a cărei căsătorie face ca niciodată să nu te pot lua de soţie decât pentru a încerca să simt ceea ce simte ea în căsnicie, cea a cărei existenţă face ca tu pentru mine să nu exişti pe deplin, iar în ce priveşte restul, pentru că şi restul există, prefer să mi se sfredelească curul de către băieţi necunoscuţi, plătiţi, dacă-i nevoie, asta mă apropie şi mai mult de ea, în felul meu, şi iubesc în mai mare măsură teama şi vidul şi sterilitatea gândului meu decât să mă arăt un om slab şi să cedez. (p.690)

acţiunea nu e grea – e povestea unui ofiţer german, Maximilian Aue, ce-şi rememorează anii de război, începând cu frontul de est, stalingrad, berlinul bombardat, ungaria, cu inserţii de viaţă privată – incest, matricid, depravare – totul într-o pasivitate a destinului demnă de vechii greci. numai că zeii de-atunci sunt înlocuiţi acum de nebunia şi de instinctele maselor. totul e apocaliptic, chiar dragostea e una bolnavă. e scos la iveală tot răul „amoral” al „civilizaţiei” (autorul a cronicărit prin balcani şi cecenia), cu sens terapeutic şi ontologic, desigur.

dar noroc că e ficţiune.
în fine, cartea nu e pentru acei mieluşei despre care spunea Nabokov, că citesc „in a spirit of Why did he have to write it? or Why should I read about maniacs?”, ci pentru aceia “wise, sensitive and stounch”.

altele despre roman, poate într-un post viitor… adică aici.

Jonathan Littell, Binevoitoarele, Ed. Rao, Buc. 2008, trad. Vasile Savin, 881 p.

ce se întâmplă cu acest blog?

STOP. este momentul să stau un puţin şi să întreb: unde am ajuns?

am pornit acest blog acum aproape doi ani, inspirat de luciat şi de white noise. îmi doream să scriu despre cărţi altfel, să fac ceva altfel. atât pentru mine - era o încercare în primul rând pentru mine - cât şi pentru alţii, câţiva, cu aceleaşi preocupări cu ale mele, să afle o oază frumoasă de relaxare şi împărtăşire, de seninătate şi bucurie.

apoi a venit traficul. m-am plâns la un moment dat undeva de faptul că, de cele mai multe ori, unii nu fac decât să reflecte tarele societăţii noastre postcomuniste, să işte cu orice preţ scandaluri, să împroaşte peste tot cu materii organice de guloare galbenă, în speranţa vreunei legitimităţi; că odată cu înmulţirea cititorilor, vine şi prostia, ameninţând să transforme totul într-o cloacă mizerabilă şi pestilenţială.

şi în mare parte a fost aşa. ce s-a-ntâmplat?

un blog bun, de gen, s-a închis. prima ceartă a început cândva, s-a continuat mai apoi şi s-a sfârşit ştim cum.

un alt blog „m-a scos” de pe listă. nu ştiu de ce, dar probabil că am fost asociat aprioric cu anti-teroriştii. n-am fost ferm, n-am luat partea cui trebuia, am permis comentariile "duşmanilor", lui isuciu - care de altfel promisese că nu mai intră -, lui alex leo şerban, care iată, continuă să comenteze.

credeam că, măcar pe blog, lumea e liberă, oricine poate să comenteze orice. până la un moment dar, aşa a şi fost. până când am simţit nevoia să şterg comentarii. îmi deschideam blogul, găseam în comentarii orice, numai chestii livreşti nu.

nu nu-mi şterg blogul. dar recunosc, sunt puţin supărat. din pricina lui. ceea ce multă vreme mi-a produs plăcere şi mari bucurii, acum mă întristează.

aşa că, dragi cititori, dacă nu vă interesează subiectele mele, vă rog eu, nu mai intraţi aici!
nu inventaţi voi subiecte, limitaţi-vă la citit, nu la comentat.

mergeţi la zoso şi la mircea badea! sau oriunde!

ps. de mâine, livreşti.

o cerere ciudată

am primit ieri o propunere de la o scriitoare - din care eu n-am citit pân-acum nimic - de-a posta pe blogul meu câteva fragmente scrise de ea. pentru că e ceva nou pentru mine şi nu am văzut pân-acum să se fi făcut aşa ceva - toată lumea postează doar "opere" proprii, m-am gândit să fac un sondaj (dreapta), apoi - poate - să experimentez.

aşadar, v-ar plăcea să citiţi pe acest blog proză scrisă de alţii?

evident, aşa cum i-am şi răspuns acestei scriitoare, singurul "criteriu" al postării este să-mi placă mie.

sancta simplicitas

nu ştiu să se fi publicat în româneşte corespondenţa lui gogol, ştiu că emil iordache anunţa o ediţie, dar n-a mai avut timp. aşa că am descoperind că editura moldovenească (deci românească) cartier va scoate un volum, din care revista altitudini a publicat în avanpremieră o scrisoare. am ales două fragmenţele. (cel de-al doilea se aseamănă c-o reţetă pentru blogări)


Dar să ştiţi că acesta e astăzi noul fel de a orbi al tuturor. Astăzi li se pare tuturora că ar putea face mult bine în locul multora, dar numai în locul lor nu pot face nimic. Aceasta-i pricina a toate răutăţile. Trebuie să stăm cu toţii să chibzuim la cum putem aduce binele în locul care suntem. Fiţi convinsă că nu în zadar Dumnezeu i-a încredinţat fiecăruia locul său, în care se află acum. Trebuie numai să privim cu mai multă grijă în jur.
*

Veniţi în societatea mondenă cu acele poveşti ale dumeavoastră, simple şi de suflet, care se revarsă cu atâta vervă şi naturaleţe când le istorisiţi într-un cerc de oameni apropiaţi ori de-ai casei, iar prin asta fiecare cuvinţel capătă strălucire, încât sufletul acelora care vă ascultă pare că ar gânguri ceva în limba îngerilor despre nu ştiu care fragedă pruncie a omului. Anume cu aceste poveşti pătrundeţi în societatea mondenă.

Nicolai Vasilievici Gogol, Către ...ia, în Pagini alese din scrisori către prieteni, trad. Igor Mocanu, fragmente publ. în revista altitudini, p.30-31

nu sunt colportor de mizerii

am aflat dimineaţă că luciat (alias terorista) s-a hotărât, după aproape 3 ani, să nu mai scrie pe blog.
sper să se răzgândească...

în ultima vreme asist cu supoare şi părere de rău la câteva dueluri între unii şi alţii – în legătură cu acest blog - isuciu, alex leo şerban şi alţii.
nu, nu vreau să iau partea unora în defavoarea altora, fiecare e liber să zică ce-o vrea.

dar pentru mine, blogul luciei a fost un model, determinându-mă de altfel să-mi fac şi eu unul. de asemenea, m-am bucurat când a devenit în scurt timp o referinţă pentru cei care nu se îndeletniceau cu această activitate, a cititului.
şi mi-a plăcut că a continuat să citească şi să posteze de-a lungul a trei ani, în stilul propriu, neschimbat.

ei bine, dincolo de toate aceasta, ceea ce mi-a scăpat a fost misterul identităţii autoarei. la un moment dat, am fost si eu ispitit, dar mi-am dat seama ca, pentru mine nu conteaza. nu şi pentru altii, care şi-au tot bătut capul să spargă "secretul", câutând niscaiva interese ascunse.

până azi, cand am fost făcut colportor de mizerii – eu eram doar ironic – nu mi-am dat seama de "miza" acestui secret, chiar şi pentru autoarea însăşi.

de va continua să posteze sau nu, şi indiferent cum mă va mai gratula, eu tot o voi citi cu plăcere.

două chestii eliadeşti

unu
de când m-am mutat în bucureşti şi-am început să-ntâlnesc ceva celebrităţi, când să intru-n vorbă, m-apuca sfiala şi rămâneam deoparte încurcat, gândind că cine-s eu să-i deranjez, să-i las pe oameni în pace, să nu le par vreun freak – deşi tare-mi doream măcar să-i felicit scurt.
şi-mi venea un articol de-al lui eliade din oceanografie, din care nu mai reţineam mare lucru, dar care era despre:

el povesteşte că la un geniu vine o americancă, mare fană, călătorind 40 de zile ca să stea numai zece minute să asculte cu sfinţenie tot ce-i spune maestrul. în vremea asta ea se tot scuză că-i răpeşte timpul preţios: ea credea, spune eliade – cum credem noi toţi, noi, ceştilalţi – că maestrul îşi consumă timpul creând, scriind sau meditând. când m-am întors din nou în camera lui, l-am găsit scărpinându-se pe picioare cu o imensă voluptate. mi-a spus, ce oameni interesanţi, americanii ăştia! apoi şi-a reluat romanul, inevitabilul roman de edgar wallace. în acea seară a fost la cinematograf.

„Omul acesta era şi este într-adevăr mare. Totuşi nu trebuie să exagerăm; să nu credem că asemenea oameni sunt imateriali, că un geniu nu are nevoie de cele mai mediocre bucurii, de cele maimplate disctracţii. De aceea m-am adresat întotdeauna oamnilor mari pe care i-am cunoscut cu oarecare obrăznicie. Îmi închipuiam că timpul pe care l-il răpesc eu nu era destinat operei lor geniale, ci, poate, scărpinatului pe picioare…” (Oceanografie, p.75)

doi
„Îmi amintesc că unul dintre profesorii mei de la universitate m-a întrebat odată de ce scriu şi de ce public „atât de tânăr”; că ar trebui să mă coc, să aştept nu ştiu câţi ani (mi se pare vreo douăzeci), că o să-mi pară rău mai târziu etc. la care eu am răspuns simplu: Domnule profesor, poate că peste zece ani mor. Şi acesta e adevărul… Pentru că suntem îndemnaţi să creştem, suntem ursiţi să ne schimbăm, şi ceea ce aş putea gândi la douăzeci de ani (şi care în sine, are desigur o valoare – dacă nu judecăm prin „stil”) fără îndoială că nu mai pot gândi la patruzeci. Nu mai pot pentru simplul motiv că tânărul a murit demult în mine, ca să las locul altui ins, mai matur şi mai potolit.” (Oceanografie, p.37)

Mircea Eliade, Oceanografie, în Drumul spre centru, antologie de A. Pleşu şi G. Liiceanu, Ed. Univers, Buc.1991

argoticul poeţilor

aseară, după ce-am participat - din nou - la o întâlnire publică a rubik-ilor la poeticile cotidianului (e formidabil cum se promovează copiii ăştia, o spun încă o dată), am mers cu ei la expirat unde cristi neagoe a citit unui flashmob un text de 12 capitole în limbaj de cartier. a intrat bine în rolul bro-ului, dar ascultând atât de mult de muie, pulă, craci împreună cu (sic!) fragmente din proust (în franceză!) - am plecat de-acolo cu senzaţia ca textul a fost cam naşpa.
*
s-a vorbit şi de vakulovski şi de poezia asta:


Inima frântă a lui Vakulovski
de Alexandru Vakulovski (2005)

Sunt român. cu o mică precizare. basarabean. de multe
ori sunt întrebat: eşti român sau basarabean? prima
oară râzi, a doua oară râzi, apoi începe să te sece.

sunt român, în pula mea, cam aşa ceva.

trăiesc în România. în fiecare an trebuie să merg la
poliţie să-mi vizitez legitimaţia de şedere temporară.
mi se dă cu degetul în cap şi mi se spune de fiecare
dată: străin, străin, străin. străin, blea. şi am
început să mă simt străin.

fratele meu are cetăţenie românească. a primit-o pe la
30 de ani. la 30 de ani a devenit român. eu trebuie să
mai cresc. să merit să fiu ceea ce sunt. deocamdată îi
zic lui mihai fratele meu de peste Prut.

iubita mea e româncă. de fapt ar trebui să scriu
româncă-româncă sau măcar româncă-algeriancă. ea va
purta o parte a medalionului, eu alta. şi vom face
unirea.iar şi iar.

sunt un fel de român, în pula mea. gata.

Nora

aseară am cunoscut-o pe Nora Iuga, la club A, la cafeneaua critică.

deşi amfitrionul bogdan lefter, critic literar, se tot chinuia să smulgă fapte de istorie literară, de era să ne ducem cu toţii pe câmpii, doamna Nora a reuşit să facă atmosferă, cu o graţie desăvârşită.

iată câteva afirmaţii pe care le-am reţinut:

• îmi plac bisericile pentru arhitectura lor, însă eu în ultima vreme mă rog la munţi.
• mi-a plăcut toată viaţa să fiu altfel, să şochez.
• nu-mi place deloc feminismul, am iubit toată viaţa bărbaţii.
• inspiraţia este pentru mine o stare subfebrilă care mă-ndeamnă să scriu. eu nu fac nimic, nu mă opun. n-am nici un drept s-o fac.
• prima mea poezie adevărată s-a născut într-o zi când m-am trezit şi-am văzut pe divanul lângă care stăteam o cuvertură cu păuni. am scris poezia. un sexagenar mi-a spus apoi că poezia e onirică.
• l-am cunoscut pe monciu-sudinski, era un om minunat!

apatia ca mod de viaţă. bartleby

dacă n-ar fi fost gilles deleuze care s-o folosească drept pretext filozofic – chiar, ar trebui făcută o istorie literară a dezanonimărilor: baudelaire pe poe, foucault pe borges etc. – povestea ar fi rămas modestă, deşi fineţea psihologică mi s-a părut stupefiantă pentru acele vremuri (1853).

ei bine, dacă nu ştiţi acţiunea, nu e mare lucru: un avocat îşi angajează un copist, care de la un moment dat nu mai face nimic şi răspunde numai cu aş prefera să mă abţin (I would prefer not to).

mulţi au pornit de la personaj, căutând în atitudinea lui ceva extrem de modern, un prototip; mie însă mi se pare una ştearsă, sterilă, într-o oarecare măsură tragică: nu are nimic – nici exuberanţa afirmării, nici revolta negării.
în schimb, avocatul/povestitorul le are pe amândouă.

pornind de la ultima propoziţie a nuvelei „vai ţie, omenire!”, povestitorul deplânge societatea care a produs aşa ceva, care a ridicat zidurile la umbra cărora se ascunde ciudatul. şi, ca exponent al acestei omeniri, avocatul se frământă. nu ştie ce să facă, se zbate între revoltă şi indiferenţă, datorie socială şi conştiinţă creştină, între raţiune şi milă. de aceea eu "ţin" cu avocatul.

nu, nu văd un exemplu în Bartleby, un model de „atitudine” – chiar politică – în faţa societăţii celei crude şi nedrepte, o pre-deconstrucţie incorporată; ci mă identific pe deplin cu avocatul povestitor. şi cu melville.

şi pot să nu am dreptate. cine are oare dreptate când e vorba de literatură?

Hermann Melville, Bartleby, Ed. Humanitas, Buc, 2007, 109 p., traducere Petre Solomon

nuvela e accesibilă online (în engleză) aici. alte opinii: 1, 2, 3, 4 şi 5.

summa theologica în româneşte

începerea traducerii operei capitale a lui toma d'aquino mai demult, la prestigioasa editură ştiinţifică s-a oprit la primul volum, despre Dumnezeu, în traducerea lui gheorghe sterpu şi paul găleşanu.

aflu însă că la polirom, medievistul clujean alexandru baumgarten - care deja conduce aici colecţia biblioteca medievală reîncepe, împreună cu un colectiv de traducători, o nouă traducere.

le urez finalizarea proiectului, mai ales că e vorba de o aşa operă măreaţă.

păi să vedeţi!

este clar că şi după această carte voi vedea altfel tablourile impresioniştilor şi nu numai.

cine este autorul?
victor ieronim stoichiţă e un mare cercetător în arte vizuale – a fost elev şi la şcoala de la păltiniş –, doctorat la paris, profesor pe la harvard – tot tacâmul academic visat de neaoşii noştri.
ei bine, în acest volumaş îşi propune să dovedească că în tablourile lor, impresioniştii au avut ca temă meditaţia asupra actului de a vedea. "impresionismul 'gândeşte privirea' cu o voinţă de inovare care nu presupune în mod necesar ignorarea tradiţiei, cât, mai degrabă, dialogul cu tradiţia. această 'tematizare a privirii' este 'modernă', căci ea însumează înseşi limitele vederii şi ale picturii."

primul eseu porneşte de la tabloul lui manet, Calea ferată, în care nu e nici o cale ferată. unde să te uiţi, ca privitor, la femeie, la cartea ei, sau la fetiţa ce străvede prin grilaj şi fum? vrea să ne spună ceva manet? e el un gânditor sau e doar un zugrav? victor ieronim stoichiţă ne explică, citând uimitor (şi) din zola şi baudelaire.

al doilea tablou analizat a al lui gustave caillebotte, Interior.
ce e cu femeia care se uită pe/prin geam, apoi prin grilaj, vede aerul – vorba lui radu petrescu – dincolo de un alt grilaj, geam etc.? ce scriu literele de sus? şi prin toate aceste obstacole, autorul porneşte să povestească o întreagă aventură impresionistă.

apoi, cum se raportau degas şi manet faţă de tablou? erau voyeuri sau participanţi activi? dar noi, noi cum ne raportăm la tablou? vedem şi noi ca şi ei?

Victor Ieronim Stoichiţă, Vezi?, Ed. Humanitas, Buc., 2007, 112 p., trad. colectiv