literatura basarabeană?

cafeneaua critică
miercuri 1 iulie 2009, orele 19.00-21.00 - galeria artsociety (bucureşti, str. logofăt luca stroici nr. 18)

literatura basarabeană
a optsprezecea întîlnire a proiectului de dezbateri culturale cafeneaua critică – şi ultima înainte de vacanţa de vară – va avea tema: literatura basarabeană. discuţia va avea loc la galeria bucureşteană artsociety, în cadrul expoziţiei bessarabia maia/basarabia mea, vernisată pe 23 iunie.

invitaţi: tinerii scriitori basarabeni liliana corobca, vasile ernu, mitoş micleuşanu şi igor mocanu, precum şi ruxandra garofeanu şi vladimir bulat, curatorii expoziţiei bessarabia maia/basarabia mea.

amfitrion: ion bogdan lefter

blogul meu, caţavencu şi becali

caţavencu e şi o revistă. care - cel puţin când eram eu ştudinte-n drept - era un bastion de râs contra puterii neocomuniste.

acum puterea e alta, bastionul s-a dus, dar funny tot a rămas. se ocupă chiar şi de bloguri - în secţiunea blog de blog - printr-unul, bebe sexoblogul. care, pentru că blogul meu are categorii cu budă şi sex, era inevitabil să nu mă fi băgat în seamă.

după dilema, iată şi caţavencu. + becali = o romanică perfectă.

cum am stârnit s.f.-ra românească - concluzii

chiar nu m-aşteptam la 103 comentarii la un articol scris de mine - cam profan într-ale sefeului - şi postat pe saitul SRSFF. comentarii din partea şi a unor oameni ce sunt adevărate legende ale genului.

evident, s-a întâmplat ca articolul meu să scoată la iveală orgolii şi cezuri, unele chiar urâte, despre care mai bine nu ştiam...

ce e important este ca scriitorii/sefiştii sa treacă la treabă, într-un dezirabil scop comun - crearea şi promovarea pentru public a unei literaturi sefe competitive la nivel internaţional pe care o asteptăm cu toţii. alţi tineri scriitori români cum reuşesc?: mircea cărtărescu, filip florian, lucian teodorovici, dan lungu, florina ilis etc.

noi le suntem alături, chiar dacă le mai spunem şi verde în faţă părerea noastră.

ce se întâlneşte în romanul lui dan brown

pe la 20 de ani, cehov scrisese o schiţă intitulată ce se întâlneşte de cele mai multe ori în romane, nuvele etc.
şi cum m-am apucat şi eu, noroc cu filmul, de mega-super-best-seller-ul îngeri şi demoni, iată, scriu acest post.

ce întâlnim în romanul lui dan brown:

• teme holywoodiene, de importanţă universală (biserica catolică, conclavul, ultimele descoperiri ştiinţifice, dar mai ales conspiraţii, mişcări oculte care se răzbună)
• un profesor pedant şi o femeie incredibil de deşteaptă şi sexy
• el e raţional, ea e, fireşte, emoţională, vrea să se răzbune
• toţi urmăresc o hartă a comorii contruite on-going
• personajele sunt conturate cu ajutorul amintirilor din copilărie
• acţiunea e rapidă, se petrece în cîteva ore
• în dialog apare mai întâi elementul surpriză - parcă spuneaţi că...; apoi totul se lămureşte imediat - este aşa...
• grămezi de explicaţii didactice, de ai impresia că iată, ai citit cartea şi eşti deja cult - hatha yoga? vechea artă budistă... sau acesta era locul din care...
• alăturări absurd-ironice: einstein şi peştii?
• potriveli miraculoase - soldaţii din garda elveţiană a papei vin imediat cu răspunsuri la întrebările profesorului universitar.

un citat care mi-a plăcut:
victoria ştiinţei... ne costă pe toţi. şi ne costă scump. ştiinţa a uşurat, într-adevăr, suferinţele cauzate de boli şi de mizerie şi ne-a oferit o sumedenie de maşinării pentru disctracţia şi confortul nostru, dar ne-a lăsat o lume lipsită de minunea frumuseţii. apusurile de soare au fost reduse la frecvenţe şi la lungimi de undă. complexitatea universului a fost transpusă în ecuaţii matematice. ne-a fost distrus chiar şi respectul nostru de sine, ca fiinţe umane... însăşi tehnologia care promite să ne unească, tocmai ea ne desparte. fiecare individ se află cum într-o interconexiune electronică cu întregul glob şi totuşi ne simţim mai singuri ca niciodată. de pretudindeni ne asaltează viloenţa, agresivitatea, dezbinarea şi trădarea. scepticismul a devenit o virtute. cinismul şi nevoia de dovezi şi certitudine înseamnă azi gândire avansată. e de mirare că oamenii se simt acum mai deprimaţi decât în orice alt moment al istoriei noastre? mai are ştiinţa ceva sacru? ea caută răspunsuri disecând pruncii încă nenăscuţi! ba chiar visează să ne restructureze până şi ADN-ul! ştiinţa sfărâmă lumea lui Dumnezeu în fragmente din ce în ce mai mici, din dorinţa de a-i pătrunde înţelesul... şi tot ce găseşte nu sunt decât alte întrebări. (p.365)

ce mi-a rămas e rugăciunea Sfântului Francisc: "Dumnezeule, dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba!"

dan brown, îngeri şi demoni, ed rao, buc, 2004, trad. adriana bădescu, 538 p

am făcut 2 ani de blogărit

poezia de sâmbătă

pentru că de câteva luni e la modă pe bloguri postarea a câte unei poezii, m-am gândit ca şi eu.

balada gagicăresii păguboase

de george astaloş

cât a dat-o huţa-huţa şi i-a şi săltat maimuţa
maimuţa cu acareturi în care ţinea băneturi
ca să-şi cumpere ciorapi să facă fâş şi să crăpi
ciorapi de bulane lungi cu mătăsuri trase-n dungi

în dungile dinapoi împletite-n ochiuri moi
ca să mi te bage-n boale când te uiţi să ţi se scoale
ca foişoru de foc din pache până-n cocioc
căruia-i ţâşneşteşte duhu că aşa i s-a dus buhu

aoleu ce-am luat-o-aseară geto!

adezgo mânca-ţi-aş gura cum n-a văzut fundătura
fundătura făurari unde-s dudeştii mai mari
şi-ntunericu mai des când se iese la cules
cu musca pusă pe rele şi tocurile spre stele
..............................................

sus în buza lui vitan unde nentu plută-i han
cu haremuri drăgăstoase şi gagici gagicăroase
cărora le ia caimacul şi le pune-n scoică zmacu
cu strigăt de nuntă mare şi clăbuci la îmbucare

aoleu ce-am luat-o-aseară geto!
plută fiul lui mardare care uite-atât o are
şi ţi-o-nfige-n măruntaie curcubeu ca după ploaie
cometă pe firmament cu coadă şi supliment
că te stoarce până crapi şi te scoate din ciorapi

că la ce-o ma servi luxu dacă nu zbârnâie fluxu
în reflux de ţeavă plină pusă-n pielea de găină
creşte creşte dinăuntru când îţi bate plută untu
mai bine te laşi umplută decât să te dai stătută

aoleu ce-am luat-o-aseară geto!

plută din crucea de piatră care dacă ţi-o arată
vânătă şi jucăuşe îţi taie sughiţu-n guşe
şi glasu cu vino-ncoace călare şi dă-i şi stoarce
ca săă-ţi iei din drâmbă leac şi caise coapte-n fleac

mai bine cu banii luaţi şi cu zbenguială-n lapţi
decât cu ciorapi pe tine şi cu blana-n naftaline
decât cu rostu uitat şi ochiu neremaiat
de cornu descântecului în fântâna pântecului

aoleu ce-am luat-o-aseară geto!
............................................

există sf românesc?

aseară, la cenaclu, am stârnit ceva vâlvă cu postul meu despre aşteptările unui cititor de la autorii sf.

articolul e aici.

LE - deja am fost luat la refec pentru articol :)

un alt eveniment livresc joia viitoare

din păcate, nu am reuşit să ajung la ediţia trecută - Lucian Teodorovici m-a înţeles :) - dar poate ajung joia viitoare. deşi îmi închipui c-o să fie puhoi, doar vine cărtă.

...

a murit matei călinescu. i-am citit feţele modernităţii - unde am auzit prima oară de postmodernism - şi zacharias lichter.

sper ca şi pe cealaltă lume să existe cărţi - sau ceva în genul...

emitenţe cenuşii

pentru că lui adi îi place să mă provoace video, după vreo câteva beri, am cedat :)

azi-noapte s-au deschis cerurile

întoarcerea la expresivitate

barrico face o distincţie care mi-a plăcut. între expresivitate şi comunicare. referindu-se la noua literatură, cea postmodernă, care a trecut de la prima, la a doua.

la un moment dat, în spiritul vremii, şi eu am considerat că o operă, în primul rând, trebuie să transmită un mesaj, şi de-abia în al doilea rând să transmită expresivitate - evident, poate transmite un mesaj şi prin expresivitate. dar ce vreau să spun este că, cititorul de azi, fiind prea grăbit şi superficial - şi eu, de cele mai multe ori - se opreşte la comunicare.

în noul secol, media - inclusv mediul online - a "monopolizat" comunicarea la înţelesul de publicitate, de campanie, o comunicare filtrată prin strategii şi tehnici cât mai neconvenţionale. una rece, lipsită de căldură umană. de exemplu, dacă vorbesc eu cu ion în privat - aici pot intra o mulţime de expresivităţi -, nu prea "comunicăm", în schimb dacă suntem filmaţi sau folosim mess-ul, atunci e o comunicare "adevărată".

părerea mea este că ar trebui să ne întoarcem la o comunicare caldă, expresivă - mai ales prin artă - pentru că, deşi sunt o mulţime de experţi în comunicare, deşi se fac mii de cursuri de comunicare, tot mai puţini oameni ştiu să comunice. şi nu ne mai înţelegem

voi aţi înţeles ceva de-aici?

prospect'art de iunie

la ideea lui marian truţă, o discuţie de bere s-a transformat într-un scurt eseu pe care-l voi citi la cenaclul de iunie - joia asta - a prospect'art-ului.

pe undeva pe la ora 18:00, la observatorul astronomic din ana ipătescu.

eseul meu se cheamă "ce-aşteaptă un amator cititor de sf".

prima mea lectură publică...

2 fraţi cu 2 fraţi = o carte faină

i-am luat din presneală, ernu îmi spusese că sunt dramaturgi celebri, în prezentare sunt comparaţi cu cehov. bun, zic.

un raskolnikov împătrit - povestitorul, cei doi prieteni ai săi pepsi şi hot-dog şi nataşa - vrea să ucidă un om, nu o cămătăreasă, ci un arbitru de fotbal. dar pentru asta trebuie să meargă în turcia, la un hotel all inclusive. ce păţesc ei acolo - iată cartea.

dar dacă la dosto' personajul era sărac, dar bogat sufleteşte, la faţii presniakov, personajele sunt invers. acţiunea e acaparantă, are o viteză dramatică, caracterele personajelor ies la iveală prin monologuri.

câteva decupaje:
în asta constă problema noastră globală, a întregului nostru popor: să zică "stop" şi să se gândească la ce trebuie în momentul cel mai nepotrivit. aşa sunt fotbalul nostru, teatrul, cinematograful, toată arta noastră. cum ne hotărâm să facem ceva, imediat facem un pas înapoi şi ne întoarcem la poarta noastră. pe ecran, cum apare un cadru interesant, o temă interesantă, noi le dizolvăm imediat cu balele introspective ale eroului principal să începem să ne scuzăm! nimeni nu are nevoie de aşa ceva! trăim într-o altfel de lume! într-o lume în care nu trebuie să te explici! doar acţiune! ca la hollywood! iar dacă stai pe gânduri, rămâi în cur! ca toată arta noastră şi industria şi fotbalul vostru de căcat! (p.104)

mă uitam la nataşa şi mă gândeam: uite, dacă ne-am căsători, cândva, mai târziu,... am îmbătrâni... ce am face în afară de discuţii şi griji legate de casă? şi, în general, m-am gândit dintr-o dată, cum trăiesc bătrânii? voi putea face eu sex cu soţia mea bătrână...? probabil că atunci când se întâmplă asta între bătrâni, ei îşi imginează că ar fi tineri, adică ca şi cum toate aastea li s-ar întâmpla în tinereţe... părul, pieptul, picioarele... se uită unul la altul şi se văd cum arau atunci. altfel cum? da, câte trebuie să înveţi de la viaţă! mă uitam la nataşa şi încercam să memorez fiecare detaliu al corpului ei încă tânăr... poate am să am nevoie de amintirile astea...

un roman rusesc nostim, alert şi, de ce nu, profund pe alocuri.

oleg şi vladimir presniakov (foto), ucide arbitrul!, ed. art, buc, 2009, trad. mihail şi alexandru vakulovski, 164 p.

poza de aici.

bookfest

pentru mine, sâmbătă a fost ziua evenimentelor livreşti:

am întâlnit/cunoscut multă lume, de la sf-iştii de la cenaclu prospectart (care, apropo, şi-au făcut un sait mişto) - plus mihai-dan pavelescu, ştefan ghidoveanu, horia nicola ursu şi alţii - la cîţiva blogări - adina, doamna d, pantacruel, silviu - şi scriitori - lucian dan teodorovici, marius chivu, alex stefănescu, simona popescu, bogdan lefter, alex leo şerban, ernu (m-am salutat chiar şi cu cărtărescu, deşi nu ne cunoaştem:) ).

cât despre târg, mi-a plăcut - ca de obicei - standul editurii art, evident, nu mi-a plăcut aglomeraţia şi îngesuiala la cărţile adevărul, şi ignorarea anumitor promoţii - de pildă câteva volume de lux proust de la leda erau la 15 lei...

şi am păcătuit. deşi îmi promisesem să nu cumpăr nimic, am plecat cu 5 cărţi:(

poza e de la târg.

premiile usr pt proză

au fost alese următoarele romane:
daniel bănulescu, cel mai bun roman al tuturor timpurilor, cartea românească
virgil duda, ultimele iubiri, polirom
filip florian, zilele regelui, polirom
doina ruşti, fantoma din moara, polirom
eugen uricaru, cât ar cântări un înger, cartea românească
şi câştigătorul este...
doina ruşti, fantoma din moara, polirom.

ps. au hotărât: gabriel dimisianu (preşedinte), daniel cristea-enache, mircea a. diaconu, dan c. mihăilescu si cornel ungureanu (membri).
iată deci că voi citi un roman cu fantome...

scrisori către un tânăr cititor. scrisoarea II

motto:
nu e deloc uşor să înţelegi sângele altuia: urăsc pe cei care citesc din trândăvie.
friederich nietzsche

dragă prietene cititor,
am schiţat în prima scrisoare câte ceva despre scopul cititului şi câte ceva despre literatură ca artă, dar nu vreau să teoretizez prea mult, poţi lua cărţi de teorie a literaturii şi te-ai lămurit. sau nu.
vreau acum să scriu despre "cărţile scrise cu sânge", preluând termenul nietzscean de mai sus. acestea sunt, după mine, cărţile socotite îndeobşte mari, de valoare, "canonice", pe care numai tâmpiţii sau răuvoitorii le neagă, dar fără efecte pe termen lung. ele sunt cărţile scrise cu sânge - cu ore, zile, săptămâni, ani din viaţa autorului, ca să nu zic de efort. despre odiseea, don quijote, faust, casa umbrelor, doamna bovary, anna karenina, în căutarea timpului pierdut, ulise.

ce-ţi oferă ele?
totul, o lume aşa cum o vede autorul ei, raportându-se la cea pe care a trăit-o. o lume în care te invită să intri şi în care mii de oameni zic că merită. aşa că ia o lumânare şi intră. vei ieşi de-acolo altfel. nu ştiu cum, nu-ţi pot povesti nici despre mine cum am ieşit, dar îţi pot spune că am ieşit schimbat. ca după o experienţă reală. (în bine sau în rău, nu cred că aceste categorii se aplică aici, e o lume dincolo de aceste categorii "mundane".)

dar experienţa aceasta schimbătoare are un rol. pe care ţi-l asumi sau nu.
dacă ţi-l asumi, atunci începi să te pregăteşti pentru, iei lucrurile în serios. pe cont propriu, din păcate nimeni nu te învaţă să gândeşti sau să te bucuri în această nouă lume - nu te-nvaţă ei în cea reală, darmite. şi începi cu bazele.

de pildă, să luăm anna karenina. începi să citeşti cu atenţie. presupun că ştii cam ce se întâmplă, s-au făcut atâtea filme dar din care nu înţelegi mare lucru, de pildă tratează toate despre dragostea ei şi a lui vronski, în loc să trateze despre levin care, după mine, el e personajul principal - nu te-aşteptai, nu? te opreşti asupra cuvintelor, asupra frazelor ca să le înţelegi. te întrebi cum trăiau oamenii pe atunci, cum îi descrie tolstoi, iei seama la fiecare amănunt, toate laolaltă alcătuiesc viziunea autorului, poiecţia lui raportată la lumea în care trăia.
apoi începi să te întrebi. bunăoară: eu cum trăiesc raportat la oamenii aceia? sunt eu oare altfel? ei erau altfel? mie mi s-ar putea întâmpla astfel de lucruri? de ce nu mi se-ntâmplă sau ce pot face să mi se-ntâmple? mamă ce fain a descris tolstoi cutare scenă, m-a emoţionat mult. oare ce-a vrut să spună acolo? dar dincolo? am înţeles oare bine? cine are dreptate, anna sau karenin? sau tolstoi? tată, ce l-aş bate pe vronski...

asta e ceea ce înţeleg eu a citi. când iei apoi o carte mai recentă, să luăm bunăoară franny şi zooey a lui salinger. ce întrebări îţi pui? eu mi-am pus de pildă, ce-a fost asta? ce-a vrut oare să spună că eu n-am înţeles. aş fi fost eu oare franny? şi dacă aş fi fost, ce-aş fi făcut? nu prea m-am lămurit. dar poate alţii au descoperit altceva, dar pân-acum puţini au reuşit să-mi spună.

vorbeam despre rol. dacă nu ţi-l asumi, atunci citeşti, cum spunea nietzsche, din trândăvie şi cum spunea eliade, belfereşte. te laşi în voia cuvintelor, a acţiunii, îţi place cum se termină, ce cuvinte a folosit autorul, cum a descris decorul, personajele, închizi cartea şi gata. a doua zi ai uitat de carte. aşa am citit eu codul lui davinci. într-o noapte. testul belferelii este următorul: dacă peste un an vrei să spui ceva despre acea carte, îţi vine şi altceva în minte decât că X (personajul principal) a făcut Y?

dar care este acest rol, al experienţei aceasta schimbătoare? păi rolul este de a se lăsa urmată activ, adică dacă te laşi schimbat. căci orice schimbare se face greu, cu efort, e un lucru comun, dar acest "efort" e prinosul tău - în afară de cel al preţului cărţii - "sângele " pentru aceia care ţi-au dat cartea: cititorul, editorul sau prietenul care ţi-o recomandă, lumea.

dar marele pericol, după cum spune un mare critic american, harold bloom, nu este că aceste cărţi scrise cu sînge nu mai sunt citite, ci că nu mai ştii cum să te fereşti de celelalte kitsch.
dar despre asta în altă scrisoare.

cu la fel de mare prietenie, dragos

ziua lu' bloom

ieri fu bloomsday, ziua (1904) în care se petrece ulise şi în care joyce şi-a întâlnit nevasta.

poza de aici. noroc cu adina, care mi-a amintit.

farmecul ne-discret al anodinului

nu. nu pot spune că scriitoarea corina sabău nu ştie a scrie. că nu reuşeşte să extragă din faptele anodine familiale/familiare proză bună, cu ochii unei fetiţe de 12 ani, printr-un stil alegru, pertinent şi neobişnuit de firesc. probabil că dacă ar fi publicat ultimele 50 de pagini ale romanului blocul 29, apartamentul 1, într-o antologie, m-ar fi cuprins chiar entuziasmul.

şi mai e un motiv pentru care n-aş alege-o pe Nico "prietena mea cea mai bună" într-o compunere şcolară. teama că ceilalţi ar putea intui ceva din întâmplarea din scara blocului. cred că aveam până în şapte ani când m-a tras după peretele unde număram când ne jucam de-a v-aţi acunselea şi m-a cuprins cu ochii ei de chinezoaică. dintr-o singură mişcare şi-a ridicat rochia, o rochie galbenă, brodată pe piept cu toate culorile, şi, fără să mă slăbească cu privirea, şi-a tras chiloţii. "uite, pizdulicea mea!" mi-a spus cu voce alintată. (p.101-102)

dar corina sabău exagerează. romanul este prea lung, cele 50 de pagini se lungesc împătrit, şi, ca cititor, găsind şpilul, degeaba cauţi ceva în plus, dincolo de viaţa de apartament a celor doi bunici şi a copiliţei nu găseşti nimic. de ce l-ar interesa pe cititor cum se plimbă bunica pe la film îmbrăcată în haine second hand, cum se râcâie cu bunicul, cum cade la pat şi, în cele din urmă, moare. deşi cum aminteam, ultimele 50 de pagini, cu moartea bunicii, sunt cele mai bune.

deci iar o ia pe arătură, nu se poate abţine [bunica]. să plec şi să n-o mai văd niciodată, să întâlnesc om după om şi, cu fiecare nouă întâlnire, s-o mai uit câte puţin. şi, mai ales, să-mi iasă din cap că în spatele ochilor înfundaţi se întâmplă cine ştie ce lucruri, că viaţa pe care o aspiră ea e de calitate superioară. (p.122)

nu sunt răutăcios şi nu spun că tema cărţii e iar copilăria în (post)comunism, cu viaţa la bloc, minimalism etc. etc. - şi asta pentru că există personajul cochetei bunici.

corina sabău, blocul 29, apartamentul 1, ed polirom, iaşi, col. ego.proză, 2009, 196 p

hm. iar ecranizare?

se pare că s-au apucat să ecranizeze drumul lui mccarthy. nu cred că-l voi vedea, pentru simplul fapt că miza e una literară, nicidecum cinematografică.

question

oare de dragul de a publica o carte, merită să fie chiar şi una proastă?
stima de sine să fie copleşită de cea de a fi autor?
asta apropo de ceea ce citesc acum.

alessandro barrico. barbarii şi mutaţia

alessandro barrico (foto jos) este un scriitor de succes în italia, de care am citit doar mătase şi care, ce-i drept, la timpul ei, m-a uimit. (a scris recent arana despre) are aşa succes autorul că a iniţiat şi un curs de artă de a scrie pentru tinerii scriitori.

ce zice baricco în această carte?
teza principală este că noi, oamenii, am ajuns recent la o mutaţie civilizatorie, denumită metaforic barbarism. vechea ordine burgheză de secol XX a fost tulburată şi modificată de invazia acestor barbari. iar barrico porneşte un demers de înţelegere.

bizuindu-se pe o anume inovaţie tehnologică, un grup de oameni aliniat în esenţă la modelul cultural imperial [american] accede la o activitate care îi era refuzată, o aduce instinctiv la o spectaculozitate mai imediată şi la un univers lingvistic modern, şi astfel reuşeşte să-i confere un succes comercial uimitor. (p.48)

exemplele cu care îşi ilustrează mecanismul sunt vinul, fotbalul şi cartea. apropo de ultima, găsesc câteva tool-uri pentru lectura lui faulkner:

avem nevoie de a fi citit mai multe cărţi. într-un anume sens, avem nevoie să stăpânim întreaga istorie a literaturii: avem nevoie să stăpânim limba literară, să fim obişnuiţi cu anomalia timpului lecturii, să fim aliniaţi la un anumit gust şi la o anumită idee de frumuseţe care, de-a lungul timpului, s-au edificat în cadrul tradiţiei literare. există oare ceva exterior în raport cu civilizaţia cărţilor de care să avem nevoie pentru a întreprinde călătoria cu rpicina? mai nimic. dacă nu ar exista nimic altceva decât cărţile, atunci cărţile lui faulkner ar fi, în fond, cât se poate de inteligibile. (p.79)

simptomul cel mai elocvent al "barbarismului" este motorul google. aici criteriul de căutare nu mai este calitatea, ci cantitatea linkurilor, surfingul, navigarea, suprafeţele şi nu adâncimea. cunoaşterea care contează este aceea în măsură să intre în secvenţă cu toate celelalte cunoaşteri (secvenţialitatea fiind ideea că trecând printr-o secvenţă ce conţine trei sau o sută de secvenţe, poţi ajunge să colecţionezi o cantitate impresionantă de lume). şi această grabă izvorăşte din "foamea" de a experimenta cât mai mult, fuga de plicitis.

şi nu trebuie să ne fie frică, baricco nu discută în termeni de bine-rău, el vrea să înţeleagă. căci nu e propriu-zis o distrugere a unei civilizaţii vechi, deci bune, ci o mutaţie: barbarii nu au instinctul de a distruge pur şi simplu: ceea ce încearcă ei să facă imediat e să transforme tot ceea ce găsesc într-un sistem pasager. un fel de experimentează şi treci repede mai departe. minţile burgheze de odinioară nu făceau aşa - ei reveneau asupra unui obiect, îl studiau cu efort, acumulau noţiuni, coborau în profunzime (nu la suprafaţă), şi în cele din urmă înţelegeau. un exemplu e muzica clasică, de neascultat pentru barbari - ea învaţă că fără efort nu există recompensă, iar fără profunzime nu există suflet.

ei, şi în partea a doua, baricco porneşte la alte simptome ale barbariei: spectaculozitatea, cinematograful, trecutul (raportul dintre raportarea barbarului la trecut şi cea a civilizaţiei la trecut e acelaşi dintre un hamburger de la mcdonald şi o friptură de vacă înăbuşită în vin roşu piemontez), democraţia, autenticitatea, educaţia, politica culturală.

dar cine sunt barbarii?
noi înşine. cum de ne-am transformat? din necesitate. suprafaţa în locul profunzimii, viteza în locul reflecţiei, secvenţele în locul analizei, comunicarea în locul expresiei, plăcerea în locul efortului - o demolare a întregului instrumental mental moştenit de la cultura romantică şi burgheză a sec. xix.

pesimism?
nu, căci orice mutaţie poate fi guvernabilă. dar mai departe citiţi cartea...:)

alessandro baricco, barbarii. eseu despre mutaţie, ed. humanitas, buc, 2009, trad. (ca de obicei, excelentă) de dragoş cojocaru, 237 p

eveniment livresc marţea viitoare

james joyce, ulise. dimineaţa

premise de lectură

- am pornit la o nouă lectură a romanului făcând abstracţie că citesc o operă capitală a literaturii, în faţa căreia cei cărora le spuneam c-o citesc, tăceau ori cu respect / mirare / stupoare, ori cu teamă / siderare / şoc.

- am căutat să ignor referirile la societatea irlandeză versus cea britanică.
- am căutat să văd dacă romanul se susţine prin el însuşi, în afara schemelor simbolice.

impresii de lectură

acţiunea, se ştie, are loc într-o singură zi. unul dintre personaje, tânărul stephen dedalus se trezeşte la opt şi pleacă la muncă. locuieşte cu doi amici într-un turn la malul mării şi predă la o şcoală. e un tip cam frustrat, ţine minte numai ideile şi senzaţiile, colegul mai blazat, pentru care totul e o ironie, dracului, face mişto de el adesea.

e tare hilară conversaţia lui stephen cu directorul şcolii, deasy, ce vrea o pilă la un ziar unde să publice un articol "însemnat" despre situaţia grea agrară cauzată de istorie prin comploturi europeano-semite - e ceva fin!

apoi vine solilocviul hamletian al lui dedalus, partea care mie mi-a plăcut cel mai mult, poate şi pentru că se petrece la malul mării.

sub marea crescând tot mai sus vedea ierburile încolăcite risicându-şi braţe leneşe neputincios trăgându-se iarăşi înapoi, sumeţindu-şi fustele, cu ape de şoapte şovăind şi înălţându-şi şuviţe viclene de argint. zi după zi. noapte de noapte: ridicându-se, revăsându-se, năreindu-se iarăşi. doamne, istovite mai sunt; şi ascultând şoaptele cum mai oftează. sfântul ambrosius l-a auzit, suspinul de frunze şi valuri, în aşteptare sunt, aşteptând împlinirea vremurilor. diebus ac noctibus iniurias patiens ingemiscit. fără de ţel strânse laolaltă; în van apoi lăsate în voie, să lunece leneşe să şerpuie în lături, pânze de lună. şi istovite în privirile iubiţilor, bărbaţi lascivi, o femeie despuiată licărind în splendoarea-i, ţesând plasă lucrătură a apelor. (p.59)

nu-i aşa că-i genial?

dar personajul care face toţi banii e achizitoul de publicitate leopold bloom, încornorat de nevastă-sa, căruia-i place rinichiul, flirturile pe stradă, cititul ziarului pe veceu şi înmormântările cu prietenii.
acţiunea e străpovestită cu cioburi de gânduri. de pildă:

mă gândesc că pământul pe aici [în cimitir] trebuie să fie bine îngrăşat cu gunoi de stârv, oase, carne, unghii, hăuri ale putreziciunii. groaznic. se fac verzui, trandafirii, se descompun. putrezesc repede în pământul umed. toţi slăbănogii ăştia bătrâni laolaltă. şi pe urmă un fel de brânză topindu-se încet, fleşcăită. pe urmă încep să se înnegrească, şi se scurge un soi de zeamă din ei. pe urmă se usucă molii moarte. sigur, celulele sau ce-or fi trăiesc mai departe. se schimbă în altceva. viaţa veşnică într-adevăr, şi nu se hrăneşte cu nimic decât cu ea însăşi. (p.124)

hadesul, nu-i aşa?

evident, romanul are şi lest, care roman nu are?, dar merită citit şi el, face parte din impresia generală pictată pe fondul pesimist al personajelor - leopold + stephen - iar sclipirea ce te duce mai departe e dată de cuvinte, alegerea lor, construirea cu /din ele a frazelor, efortul ghicit din spate, notaţiile banale ale autorului mojarate şi structurate cu minuţie auctorială, ironia amară - totul e o chestie livrească.
monumentală.

cred că voi aminti de câte ori voi putea omagiul meu intelectual faţă de mircea ivănescu care ne-a tălmăcit pre limba noastră patru autori "big four" - joyce, kafka, musil, broch - la care se adaugă proust.



james joyce, ulise, vol.1, editura venus, bucureşti, 1992, traducere şi note de mircea ivănescu, 132 pagini
coperta de sergiu georgescu

scuze...

...pentru scurta pauză de trei zile dar chiar n-am avut despre ce scrie, am fost la ai mei în constanţa - nu şi la plajă - şi m-am relaxat...

ah! şi am revăzut minunata la luna a lui bertolucci! adică alienare, incest, dragoste, ură şi artă. artă pentru viaţă:)

Proust despre literatură

Adevărata viaţă, viaţa în sfârşit descoperită şi luminată, singura viaţă prin urmare cu adevărat trăită, este literatura. Această viaţă care, într-un sens, se află în fiecare clipă în toţi oamenii, ca şi în artist. Dar ei nu o văd, pentru că nu încearcă să o lumineze. Şi astfel trecutul lor e plin de nenumărate clişee care rămân inutile pentru că inteligenţa nu le-a putut „developa”. Viaţa noastră; şi de asemenea viaţa celorlalţi; căci stilul pentru scriitor, ca şi culoarea pentru pictor, nu ţine de tehnică, ci de viziune. El este revelaţia, care ar fi imposibilă prin mijloace directe şi conşiente, a diferenţei calitative care există în felul cum ne apare lumea, diferenţă care, dacă nu ar exista arta, ar rămâne secretul etern al fiecăruia dintre noi. Doar prin artă putem ieşi din noi înşine, putem şti ce vede un altul din acest univers care nu este acelaşi cu al nostru şi ale cărui peisaje ne-ar fi rămas la fel de necunoscute ca şi acelea care pot să existe pe lună. Datorită artei, în loc să vedem o singură lume, a noastră, noi o vedem multiplicându-se, şi câţi artişti originali există, tot atâtea lumi avem la dispoziţia noastră, mai diferite unele de celelate decât cele care se rostogolesc în infinit şi, multe secole după ce s-a stins focul din care emanau, fie că se numea Rembrandt sau Vermeer, ele ne trimit încă raza lor specială.

(Marcel Proust, Timpul regăsit, ed Univers, 2000, trad. Irina Mavrodin, p.247-248)

_____________________
La vraie vie, la vie enfin découverte et éclaircie, la seule vie par conséquent réellement vécue, cette vie qui en un sens, habite à chaque instant chez tous les hommes aussi bien que chez l'artiste. Mais ils ne la voient pas, parce qu'ils ne cherchent pas à l'éclaircir. Et ainsi leur passé est encombré d'innombrables clichés qui restent inutiles parce que l'intelligence ne les a pas "développés". Ressaisir notre vie; et aussi la vie des autres; car le style pour l'écrivain aussi bien que pour le peintre est une question non de technique, mais de vision. Il est la révélation, qui serait impossible par des moyens directs et conscients de la différence qualitative qu'il y a dans la façon dont nous apparaît le monde, différence qui s'il n'y avait pas l'art, resterait le secret éternel de chacun. Par l'art seulement, nous pouvons sortir de nous, savoir ce que voit un autre de cet univers qui n'est pas le même que le nôtre et dont les paysages nous seraient restés aussi inconnus que ceux qu'il peut y avoir dans la lune. Grâce à l'art au lieu de voir un seul monde, le nôtre, nous le voyons se multiplier et autant qu'il y a des artistes originaux, autant nous avons de mondes à notre disposition, plus différents les uns des autres que ceux qui roulent dans l'infini, et qui bien des siècles après qu'est éteint le foyer dont ils émanaient, qu'il s'appelât Rembrandt ou Ver Meer, nous envoient encore leur rayon spécial.

despre cărţi proaste

recunosc că nu-mi plac emisiunile criticului alex ştefănescu pe sticlă, dar aici face o treabă care merită tot respectul - asanarea literaturii române recente de cărţi proaste. e uimitor cât de mult s-a publicat, şi prost. iar prin acest volum - o compilaţie de articole scrise în ultimii 8 ani - alex ştefănescu ne arată de ce să ne ferim.

dar să începem cu câteva mostre, de care am râs ieri cu mare poftă:

proza
- Ce să fac dacă nu mă satisfaci? Eu am nevoie des de aşa ceva, ştii bine, şi tu nu prea mai ai timp. Spune şi tu ce să fac eu dacă EA îmi cere. Mă furnică, mă săgeată şi nu pot să rezist. Doar n-o să-mi bag deştu'! (violeta lăcătuşu)

Călugăriţa Agripina era împlinită la carne şi datorită vârstei, dar şi datorită unei alimentaţii consistente... avea o gură mare înconjurată de buze sau buzişoare, cum le alinta Tinel când îşi odihnea ochii privindu-le, mai mult bătând în roşu, cărnoase, uşor arcuite, şi acest semicerc degaja buchete de zâmbete provocatoare, dar şi odihnitoare interlocutorului... la orice mişcare prin cabinet, îşi arăta minunile coapselor şi gleznelor eu, le evidenţia static, dar mai ales dinamic printr-un mers vertical. (gheorghe grigorean)

Tinel s-a ridicat puţin şi, văzând ochii închişi ai femeii dragi, a lăsat gura să fixeze în aroma salivei buzele fierbinţi şi dornice în descătuşarea temperaturii genetice insuportabile. Gurile lor unite erau secondate şi de mâinile femeii care au prins cu moleşeala şi căşldura lor gâtul bărbatului ce se lăsa, ca un adolsescent, atras în mrejele catacombice ale începutului iubirii culto-monahale. (gheorghe grigorean)

Buzele lor se lăfăiau ca două răţuşte mici de tot într-un bazinel cu apă curată... (gheorghe grigorean)

Bine că s-a terminat aşa, că de reuşeam s-o violez forţat, cred că mă denunţa lui taică-său... (marin cioranu)

Dragostea acestei nopţi se curse vijelios, parcă la întrecere cu muritul clipelor sub apoteoza timpului. [adică făceau amor - n.m.] Un somn greu tătia peste fiinţele lor, şi un respirat dur arăta chinul din interiorul trupurilor ostenite. Ea se trezi repede şi plecă spre primele proceduri.(marin beşcucă)

- Ce-ţi inspiră imnul beethovenian al bucuriei? m-a întrebat soţia mea într-una din seri.
- Să-ţi spun ce simt cu adevărat? Ei bine! Află că ori de câte ori ascult acest imn, un îndemn lăuntric de-a străbate treptele devenirii mă cuprinde şi mă îndeamnă să trec dincolo de graniţele eului meu profund. (leon dură)

- Din această clipă eşti soţia mea! Sunt soţul tău! Conforma tradiţiei şi pentru amintirea acestei clipe, dă-mi voie să-ţi introduc această verighetă pe degetul corespunzător de la mâna stângă. Eu am introdus-o deja, observi? (constantin buligoanea)

poezia
Revino, nobilo făptură,/Întoarce-te, mai dă-mi o gură:/ Să-mi stingi iar dorul ce-ai aprins/ De când în vraja-ţi m-ai curpins. (bucur popescu)

La colţul străzii am văzut femeia./ Ea mi-a aprins în suflet iar scânteia./ Am alergat cu braţele deschise/Porţile iubirii erau închise.// Am aşteptat, i-am căutat privirea/ Am ţopăit, m-am întrecut cu firea/ Puteam să o ating, dar nu am îndrăznit/ Femeia este, încă, al vieţii mit. (alex vâlcu)

gâtul ei era prea lung/seabstrăgea pătrunsul de scuze/ revitalismul marasmei pe scurt/ edace iubirea serii/ în coastele inconturnabile ale durerii/ îngheţatul periplu/ sau dansul ţipătului în iglu/ dedublarea psihoimpresiei iubitei/ pletele ferestrei se subsumau/ în ispite/ admonestare fatidică a numbului cifru/ în coastele ilustrative te intru/ împăştiere ierarhică pentru înghiţitorul de pantă/ cetatea de clipe devine o altă/ imaginar rânduit în exorcismul ideii/ expurgă tabuul deschiderii cheii (florin ţupu)

Haosul liniştii mele într-al tău trup şi-a îngropat zăbrele,/în cârlionţul tău de femeie pură. (petre dobrescu)

eseul
Pe aceste concepte se creează tematica disonantă, oximoronică baudelairiană care suprasolicită demofilicul pe cale intelectuală pentru a accede la idealitate. Moartea ca principiu ultim este idealitatea totală, evaziunea supremă. Toate filozofia morţii baudelairiene, dacă am putea-o numi astfel, este intercondiţionată de o suită de lexeme oximoronice care invadează volumul până la obsesie. (cecilia burtică)

înregistrând, din perspective preponderent senzuale, polietajarea intra- şi extratextuală a lumii, nerepudiind utopia mitică salvgaradantă a genezei scripturale a macroexistării şi a destinului orfic al autorului care se obstinează neîncetat să-şi decanteze jaloanele individualităţii din substanţa fluidă, anamorfică şi insidios cromatizată a unui timp înţepenit (parcă) primordial între eschatologii şi soteriologii vicariante şi orbiculare... (ioan nistor)

e incredibil, au fost publicate în volum char discursuri funebre, poezii patriotice către nicolae ceauşescu, dedicaţii pe cărţi.

uimesc până şi numele autorilor - ionuţ ţene, cosmin miuţe, flavius lucăcel, moise n. istorică, g. holobâcă - sau ale editurilor - amurg sentimental, nelmaco, abaddaba, arefeană, isaura impex, editura tiparul din bârlad.

evident, şi alex ştefănescu are o opinie care nu mi-a plăcut, repetată contra haiku-lui, dar lucrarea e de toată admiraţia, lectură obligatorie pentru toţi scribălăii care cred că pot scrie şi fără să producă emoţie.

ps. în stilul exemplelor din carte, coperta cărţii e tare urâtă.

alex ştefănescu, cum te poţi rata ca scriitor. cîteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste, ed humanitas, buc, 2009, 361 p.

aţi mai citit un roman coreean pân-acum?

eu nu. ăsta e primul. şi mă bucur, chiar dacă autorul e un cărturar medieval (1637 - 1692) numit kim man-jung.
cum am luat cartea? păi e în colecţia rebrenduită a editurii piteştene paralela 45, colecţie întemeiată de gheorghe crăciun. apoi, am văzut că traducătorul a trans-spus din coreeană (îl cheamă tae hyun oum şi nu e la prima carte.)

păi şi eu m-am transpus bine în atmosfera cărţii, mi-a adus aminte de poveştile asiei pe care le devoram în copilărie, apoi poveştile nemuritoare, mai nou de filmele cu zburători de la ang lee încoace.

acţiunea se petrece în china, cu un tânăr călugăr budist care, pedepsit că visează la cele lumeşti, se reîncarnează într-un erou - so-yoo yang - care erou, deşi are origini modeste, are în schimb daruri native - e foarte frumos şi foarte deştept (apropo, câştigă postul de funcţionar împărătesc pe bune, prin concurs)- şi ajunge mare demnitar.

ce e modern în saga acestui personaj e accentul pe experienţele erotice şi pe intrigi amoroase, de alcov - sau cum s-o numi alcovul în coreeană - toate fecioarele frumoase vor să se cupleze cu so-yoo yang, să-i fie, indiferent a câta, soţie/concubină (va avea ]n cele din urmă opt). evident, sunt şi bătălii feerice, dar adesea se reduc la îndemânări diplomatice. destinul eroului curge ca uns, şi experienţele care contează în maturizare sunt cele erotico-poetice. seducţia se face prin ascundere, disimulare, prin poezie. evident, şi pe-atunci, fiecare relaţie se termina în pat, staţi fără grijă. fiecare de neuitat. pentru personaje, desigur.

oricum ce rămâne e atmosfera într-un timp altfel, într-o mentalitate altfel, într-un stil altfel, inedită prin spaţiu cultural-editorial de pe la noi, plin cu booker-uri, orange-uri si sulitzer-uri...

a fost pentru mine o ieşire spirituală din timp.

kim man-jung, visul învolburat al celor nouă, ed. paralela 45, piteşti, col. ficţiune fără frontiere, trad. tae hyun oum, 228 p

gomorra sau despre scriitorul lucid

şi-am văzut gomorra.
şi nu m-am transformat în stâlp de sare, deşi n-am ştiut să zic mai mult decât mamă, ce film, mamă, ce film, mamă...

o lume în care nu vreau să trăiesc, la care refuz să mă gândesc, să nu cad pradă ghearelor disperării şi să-mi trag un glonţ. pentru că mahalaua noastră nu e mult diferită decât cea a neapolelui, unde colcăie camorra în sânuri de familie, nu una cu ştaif cu care se lupta odinioară cattani, ci una a copiilor care nu se duc la şcoală să înveţe, ci în ruine să tragă cu arme, copii care ucid pe bani şi-şi doresc putere, copii care-şi varsă în propriul trup, otravă.

regizorul m-a rupt în două, planuri apropiate în care nu recunoşteam oameni, ci umbre, corpuri reci, murdare de roşul sângelui, prăfuite de heroină şi îndulcite cu euro, euro, euro... planuri depărtate în care nu recunoşteam cartiere, ci cimitire, o lume pe care nu vreau s-o văd decât în filme. sau în romane sf.

dar care există. printre noi. nu departe. poate în fiecare.

*

scriitorul cărţii după care s-a făcut filmul, roberto saviano, are treizeci de ani şi de la publicare, trăieşte păzit. iată un interviu cu el:

cine e kaminski?

sebastian zöllner e un dur, doar e reporter "de artă". nimeni nu-l place, căci e hotărât să-şi facă un destin adevărat - să scrie o carte despre pictorul kaminski, discipol al lui matisse, retras prin munţi. aşa că merge în munţi.

e foarte isteţ, se descurcă - parc-ar fi român - te identifici iute cu el.

M-am aşezat pe scaunul pe care stătuse bătrânul. Pe fereastră intrau pieziş raze de soare în care jucau fire argintii de praf. Trebuie să fie frumos să locuieşti aici.Am încercat să-mi imaginez: Miriam era cu vreo cincisprezece ani mai în vârstă, dar puteam să mă obişnuiesc cu sta, arăta încă bine. El nu mai avea mult de trăit, ne-ar rămâne casa, banii lui şi, cu siguranţă, câteva tablouri. Aş locui aici, m-aş ocupa de moştenire, poate aş organiza şi un muzeu. Aş avea în sfârşit să scriu ceva important, o carte stufoasă. Nu foarte stufoasă, dar îndeajuns de stufoasă pentru rafturile importante ale librăriilor. Pe copertă aş putea pune un tablou al socrului meu. Sau mai degrabă ceva clasic? Vermeer? Iar titlul ar fi scris cu negru. Cartea ar fi cusută, hârtia ar fi groasă. Cu relaţiile mele, aş putea să-mi aranjaz câteva recenziipozitive. Am clătinat din cap, m-am ridicat în picioare şi am ieşit din cameră. (p.28)

dar pe la mijlocul cărţii, i se întâmplă ceva neaşteptat, lucrurile scapă de sub control, cartea la început foarte amuzantă devine ironică si serioasă, pe nesimţite intuieşti ca cititor că mesajul începe să fie altul, că-ncepi să înveţi.

şi la sfârşit descoperi că totul e o variaţiune pe tema unei legende despre Bodhidharma.
că trebuie să-ţi faci o poveste.

ps. acest roman, deşi tradus la noi acum, e apărut înaintea măsurării lumii, care rămâne "capodopera".

daniel kehlmann, eu şi kaminski, ed. humanitas fiction, buc, 2009, trad. corina bernic, 180 p