ur-orbitor

doar visul îmi mai rămăsese de citit din proza lui mircea cărtărescu, debutul în proză din 1989 (nuvele), premiat atunci cu premiul academiei române, reluat mai apoi ca roman în zeci de ediţii, inclusiv cele internaţionale, sub titlul diferit de nostalgia (roman).

am făcut rău că l-am citit înaintea orbitorului, pentru că nu mi s-a părut la fel de bun, de pildă ca aripa stângă (după mine, cel mai bun roman de după '90). pentru că am descoperit teme comune - dublul, descoperirea puerilă a sexualităţii, moara şi blocul din ştefan cel mare, dunărea îngheţată, actul sexual ca intersectare a mai multor dimensiuni etc. - acelaşi stil, aceleaşi obsesii, aceeaşi viziune.

totuşi, mi-a plăcut mult volumul, poate şi aflând aici nuvele, ce-i drept, cu legături firave între, dar fiecare câte-o capodoperă mică, fericit apărută - în ultima ediţie de la humanitas - separat.

piesa de rezistenţă a volumului, după mine, e REM. Realitatea frustă – un tânăr ajunge în garsoniera unei babe să se acupleze cu ea – trece încet în (i)realitatea onirică, jucăuşă a lumii REM – alephul lui cărtărescu, camera lui sambo – din amintirile din copilărie ale babei.

dar favorita mea a fost organistul, despre un arhitect ce reia, fără s-o ştie, istoria muzicii universale, la o orgă montată într-o amărâtă de dacie, pe ştefan cel mare. povestirea super-ironică, cu rezonanţe kafkiene ia proporţii nebănuite, şoseaua ştefan cel mare devine centru al lumii, ba chiar al galaxiei, arhitectul fabricilor de ulei devine arhitect al unei noi galaxii armonice.

ceea ce îl face pe cărtărescu un scriitor mare, după mine, sunt două lucruri:

1. îşi construieşte propria lume pe care o dăruieşte celorlalţi, formată din obsesiile, amintirile, şocurile, dragostele şi urile proprii, lume reală şi ireală, căreia-i conferă adevăr şi coerenţă (îşi construieşte propriul, unicul şi irepetabilul inimitabil limbaj privat, ar spune rorty). se poate vorbi îndreptăţit despre un univers cărtărescian la propriu, care-şi întinde aripile şi-şi scutură peste lume solzii de cuvinte (cine şi ce aş fi fost dacă n-aş fi scris niciodată: o javră urlând în cor cu javrele - scrie în jurnal).

2. cărtărescu spune ceea ce simte, aşa cum simte – deseori obscur, pentru că simte/visează obscur (visele nu pot fi interpretate întotdeauna) – şi se canoneşte să răspundă la întrebările-scop ale romanului (după kundera): „ce este existenţa omenească şi unde-i este poezia – pentru care începe, ca un păianjen, să-şi ţeasă poveştile atât de des suprarealiste şi acaparatoare: „totul are un înţeles... visele tale şi jocul tău, împletite între ele, alcătuiesc plasa ta de păianjen, ţesută de tine nu ca să prinzi ceva, ci ca să fii prinsă, îi spune alungitul egor nanei/svetlanei.”

*

offtopic:

nu înţeleg şi pace de ce românul priveşte cu invidie când spune cărtărescu: la scriitorul care câştigă bani din scris (de parcă i-ar fura), la legătura lui "ocultă" şi “conspiraţionistă” cu "boierul minţii" liiceanu, la succesul "comercial" al volumaşului de ce iubim femeile ("jenant", după unii), la bârfe şi cancanuri politice şi personale. cu alte cuvinte, cărtărescu trezeşte rea-credinţă şi nicidecum admiraţie sau măcar ceva critică.

puţini sunt cei care-au trecut măcar o dată prin trilogia orbitorului, nu mai zic de celelalte volume de poezie, jurnale şi eseuri. şi-mi pare rău că opera lui cărtărescu nu e mult citită şi mult comentată - probabil încă nu şi-a găsit comentatorul în românia - ca de obicei, aprecierea e în altă parte... de pildă, afară de marius chivu cu prea scurta şi insuficienta sa recenzie, nu ştiu vreun critic care să se poziţioneze nesuperficial faţă de conţinutul prozei lui cărtărescu. (şi tare-aş vrea să ştiu – paul cernat? terorista?).

o opinie despre gemenii, aici, iar despre începutul orbitorului, aici.

mircea cărtărescu, visul, ed. cartea românească, buc, 1989, 290 pagini
coperta dan stanciu

săptămâna tarantino la cinesseur

cinesseur găzduieşte tarantino week, până pe 4 septembrie, data premierei inglourious basterds
- un omagiu adus regizorului. orice contribuţie este binevenită, pe blogul lui sau pe ale voastre.

eu promit că voi scrie despre pulp fiction, pe care-l voi vedea pentru PRIMA oară! (dont shoot)

că tot vorbeam de coperte...

am scris o schiţă

pentru că se apropie weekendul, v-am scris o schiţă. deşi nu mă consider plesnind de talent. doar că m-a obsedat prima propoziţie aseară, pe timpul plimbării prin parc. am ajuns acasă şi am scris-o. e la prima mână, aşa că artisticeşte, are, probabil, hibe. dar conţinutistic, mie-mi place - m-a distrat. aş vrea părerea voastră sinceră. chiar şi anonim. ca la un cenaclu virtual. şi dacă-i naşpa, obiceiul n-o să se mai repete. aşadar:

Istorie intraordinară

Johnson nu e ăla care să se sperie cu una cu două. Dă pagina şi pe la al treilea rând constată că ce citeşte acum citise şi cu două pagini înainte. Pagina 1989. Întoarce pagina. Da. Numărul paginii-i diferit, conţinutul, acelaşi. Greşeală tipografică, îşi zice. Dă două pagini înainte. Acelaşi text. Tot greşeală tipografică, îşi zice. Dă acum câteva zeci de pagini. Totul e bătaie de joc. Toate paginile sunt la fel, futu-i! Şi era aşa curios să vadă ce se-ntâmplă.

E o carte veche. Despre invazia unor extratereştri pe vechea terră. Lui Johnson îi place. Pân-acuma, cel puţin. Aseamănă extratereştrii cu păduchii care de trei zile i-au invadat capul şi de care nu poate să scape. Sincer, nici nu se străduieşte prea mult, păduchii ăştia sunt de soi nou. Nu-l mănâncă, doar din când în când, unul rătăcit îi iese pe frunte, ca un bob de sudoare. Nu-i aşa? De unde ideea că păduchii (sau extratereştrii) există să facă rău?, un om inteligent ştie: ele sunt fiinţe care trebuie să existe în virtutea dreptului la fiinţă ca şi oricare...

Numai că acum căcatul de carte e de necitit. Ce folos să citeşti la nesfârşit două pagini, una după alta? Aş putea să rup cartea-n două, chiar de-acolo de unde-ncepe să se-mpută, dar aş distruge copertele şi-aş mutila mândreţe de-artefact. Aşa însă m-aş răcori, îşi zice. Căcaţii de tipografi şi-au bătut joc de mine, a lor e de fapt vina, pe ei ar trebui să-i rup în două. - Să mă-ntorc în timp, să-i găsesc şi să-i rup în două. Îşi zice.

Johnson ia cartea. Poate că sunt obosit, poate mi s-a părut. Îşi zice. Ajunge la paginile cu pricina. Parcă nu se mai repetă. Citeşte:

"Tutor observă că din când în când graalii dispar şi apar din senin şi în acelaşi loc, timp de câteva secunde. Când îi întreabă de ce, ei îi răspund: el nu vede oare că ei nu dispar, doar că, înainte de a-ncepe ceva nou, nu fac alceva decât să se-nvârtă-n jurul lor, e un fel de reculegere? Asta le dă energie şi-i face să se desprindă de acţiunile trecute mai uşor, îi răspund, după învârtire sunt aproape alţii. Ca o clipă ce trebuie să se desprindă de trecut ca să poată merge spre viitor, conchide Tutor."

Johnson îl simte. De unde mama lor i-a luat? Păduchele alunecă pe frunte, gâdilându-i stratul cornos şi orb al epidermei. Oare păduchele se va-nvârti şi el, asemenea extratereştrilor? Johnson aşteaptă concentrat. Dar cum păduchele nu se-nvârteşte, degetul arătător al lui Johnson îl striveşte de nu zice nici pâs. Johnson hotărâse, păduchii nu trebuie să aibă viitor. Johnson nu e ăla care să se sperie de păduchi. Dă pagina. Şi constată, pe la al treilea rând, că ce citeşte acum citise şi cu două pagini înainte. Sau patru? Sau şase?...

ce faci ca să-ţi publici cartea?

de la andrei ruse, pentru doritori. (link pe titlu)

un nou pynchon. la ei.

la noi n-a fost tradus nici măcar curcubeul gravitaţiei...

citesc cărtărescu. aşa că trebuie să m-adun o zi-două ca să scriu despre.

o autobiografie tragi-comică minunată

acestea nu sunt destăinuiri intime, ci un studiu social-istoric şi de moravuri, aşa că nu veţi afla nimic chiar dacă aţi plesni.

jumătate anilor optzeci a fost pentru noi ţara minunilor. pur şi simplu timpul aproape că nu mai exista. sau cel puţin lua forma unor segmente destul de scurte. dura de la o întîmplare la alta, se întrerupea şi trebuia s-o ia de la capăt. probabil că mergea undeva, dar aveam sentimentul că în cele din urmă tot îl vom ajunge şi, orice s-ar întâmpla, tot îl vom prinde. peste tot era aproape. nimeni nu se grăbea. treceam pe la cineva pentru o vizită scurtă şi plecam dimineaţa. încercaţi să faceţi aşa cevaastăzi. da. ultima generaţie fericită. nu exista un alibi mai bun decât realitatea. ne ascundea şi ne proteja ca cea mai duioasă mamă. (p.128-129)

demult n-am mai citit aşa o carte amuzantă dar şi serioasă, scrisă, culmea, de un scriitor polonez (pe la noi scriitorii polonezi nu sunt consumati - afara de sienkiewicz şi gombrowicz (tradus în mare, de acelaşi traducător, ion petrică), mai nimic!).

dacă m-am aşteptat la amintiri de intelectual, cu ani de şcoală pe brânci, cu dileme metafizice şi alte alea, am găsit în schimb un hippy polonez care vagabondează prin oraş cu autobuzul, cu trenul, care colindă locandele cele mai sordide, care doarme pe plajă, care e luat cu japca-n armată, care dezertează şi intră într-un lagăr disciplinar, unde, de-abia acolo prinde gustul lecturii - cortazar, bakunin, celine, erofeev, genet, beckett, kesey - şi al meditaţiei. şi mai ales e un tip care discută fără întrerupere. care se-apucă de scris dintr-o toană şi care scrie bine. are un bun simţ al lucrurilor, pe alocuri liric. dar un stil care te ia pe sus şi nu-ţi mai dă drumul.

cartea mi-a arătat că e mult mai mult adevăr în francheţea unui pierde vară decât al unui student cu ştaif.

câteva mostre:

- din când în când hoţul trebuie să se revolte. revolta este un subtitut al libertăţii. motivul poate fi oricare. (p.81)

- citeam istoria filozofiei ruse şi sovietice editată în 53. o carte foarte groasă. numeni nu se mira. acolo fiecare avea păsărica lui. când ai păsărica ta, timpul nu mai este atât de periculos. cărţile, dominoul, filozofia, laba, poveştile, caietele de poezii cu poezii din închisoare, loto-ul englez, ascuţirea cuţitului, culturismul - orice mod e bun. (p.82)

-în acea şcoală se stricau cărţile, pentru că dacă cineva avea ceva de învăţat, smulgea filele respective şi le lua acasă, ca să nu care prea mult. caiete nu erau, fiindcă toţi aveau încredere în memoria lor. (94)

- îmi luam modelele din literatura de proastă calitate, pentru că modelel din cea bună erau nespus de complicate şi total irealizabile în aşa-zisa viaţă cotidiană. (p.103)

- din momentul în care m-am aşezat (la scris), am scris necontenit până când m-a apucat somnul. a durat două săptămâni. exact atât cât a durat munca în fabrica de zahăr. habar n-aveam că e atât de uşor de scris o carte. când ne-am întors la varşovia am bătut la maşină tot caietul şi i-am dus dactilograma lui jarema. a luat-o, a citit-o şi a spus că va încerca să facă ceva cu ea, pentru că treaba merge şi-i place. (p.117)

- apăruse henry miller... mai mult ne distra decât ne excita. citeam cu pluszowy până la capăt. citea el o bucată şi ha ha. citeam eu o bucată şi hi hi. se pare că acestea mtrebuiau să fie cărţi serioase. ceva nu era în ordine sau eram noi idioţi. (p.125)

şi-aş tot continua, dar m-aş lungi nepermis de mult...

andrej stasiuk (foto), cum am devenit scriitor (încercare de autobiografie intelectuală), editura paralela 45, piteşti, 2003, 161 pag, traducere de ion petrică coperta de done stan

ps. o altă impresie, aici.

poveşti cu parfum de stirpe

cine nu-l ştie pe neagu djuvara? nu mai are nevoie de nici o prezentare - sau i-a citit cel puţin vreo carte (eu doar civilizaţii şi tipare istorice), sau i-a ascultat cel puţin vreun episod despre istoria românilor (eu mai multe, la tvr 1).

a fost o surpriză să-l aflu altfel - nu ştiam că publicase în plai cu boi aceste patru povestiri ce alcătuiesc volumul - un povestitor sfătos despre vremile de tinereţe, cu bune şi cu rele, dar mai ales cu cele picante.

ce-am aflat?

că picanteriile lui neagu djuvara, comparate cu ce se găseşte azi prin romane, sunt de o blândeţe înduioşătoare.

cine este de fapt omul djuvara, pentru că sunt multe amănunte biografice - despre originile boiereşti, despre părinţi, rude etc. anii de şcoală, călătoria de nuntă etc.

şi mai ales un mod de viaţă nu neapărat bun sau rău, ci firesc al societăţii româneşti, pe care-l ştim doar din cărţi şi pe care îl vedem, măcar aşa, restaurat în romanica noastră recentă haotică dezesperantă.

cum un om politic ciudat îşi poate face nevoia mare pe ţucal, în pat, cu paltonul pe el, pălăria pe cap şi o umbrelă mare neagră deschisă spre uşă, că, de, cum se zice pe la periferie, "Când e uşile dăşchise, trage corent". şi cum e întâmpinat acest tablou de martori...

am aflat ce înseamnă petoman.

că, pentru a învăţa franceza, există următoarea metodă - iei un scriitor bun, de pildă Flaubert, şi citeşti seara, în pat, încet, câte-o juma de oră a câte-o pagină. cu succes garantat!

aş vrea să spun că volumul broşat este tipărit destul de bine (doar bigurile se desprind din cauza lipiciului prost), paginile gălbui miros frumos, coperta este cu clape, şi există chiar semn de carte.
de asemenea, frumuseţea volumului e completată extraordinar de ilustraţiile alb-negru ale artistului andrei gamarţ. ce mai, merită zăbavă!

şi citire orinde, mai ales în vacanţă.

neagu djuvara (foto), amintiri şi poveşti mai deocheate, editura humanitas, bucureşti, 2009, 102 pag
coperta şi ilustraţii de andrei gamarţ

panseuri duneene

zgâriaţi crusta unui liberal şi veţi da peste un artistocrat camuflat.

*
ei spun că doresc securitatea şi linştea, starea de lucruri pe care o numesc pace. dar chiar în vreme ce susţin asta, seamănă germenii dezordinii şi ai violenţei. iar dacă li se-ntâmplă să obţină mult trâmbiţata lor siguranţă tihnită, se zbat în ea ca peştele pe uscat, găsind-o cumplit de plictisitoare.

*
legea îşi edifică propria structură de putere, creând noi prejudicii, noi nedereptăţi.

*
monarhiile prezintă câteva lucruri bune, pe lângă însuşirile lor de primă atracţie. ele pot să reducă mărimea şi caracterul parazitar al birocraţiei administrative. pot să accelereze deciziile atunci când e necesar. şi răspund unei străvechi nevoi umane de ierarhie părintească (sau tribaşă, sau feudală) în cadrul căreia fiecare îşi ştie locul. este într-adevăr important să-şi cunoşti locu, chiar dacă nu e decât provizoriu.

*
cei mai buni profeţi sunt aceia care ştiu să te conducă până în faţa perdelei, pentru a te lăsa să priveşti singur de după ea.

frank herbert, împăratul-zeu al dunei, editura nemira, bucureşti, 1994, traducere ion doru brana

mihail sebastian despre marcel proust + leapşă

revenirea în spaţiul public al lui mihail sebastian mi-a amintit de câteva articole pe care scriitorul le scria la 21 de ani în universul literar despre marcel proust (publicate în primul volum - din păcate singurul - de opere ale lui sebastian). mi-a plăcut pentru că sebastian vorbeşte din punct de vedere al cititorului obişnuit.

- mai întâi afirmă că proust nu trebuie socotit, aşa cum îndeobşte a fost/este, ca ceva snob/la modă - personajele, mediul acestora, autorul însuşi. nu: dincolo de o lectură de cinci sute de pagini, nici un snobism literar nu rezistă (p.88). nu pentru asta trebuie citit.

- de asemenea, nu trebuie căutată aici facilitatea înţelegerii, Proust se refuză răsfoirilor grăbite şi descurajează încercările de agrement literar. Pentru că, din partea cititorului, este necesară o anumită prospeţime a ochilor şi a minţii, adăugată unei adevărate pasiuni a cărţii, pentru ca cineva să-şi desluşească cu răbdare tainele acestei opere, complicată şi întinsă cât un univers. (p.88)

- nu trebuie, la Proust, căutate vreo structură anume, tipare literare sau reţete, doar cartea este scrisă doar după legile digresive ale meoriei şi creşte doar din frământările obscure ale visului. principiul de viaţă al operii nu este convenţionalul unei expresii voite, ci proiectarea fără nici o deformare a unei existenţe în ritmul când precipitat, când lent al aducerii-aminte. povestea este chemată nu de necesităţi de echilibru, ci de salturi de gând. personagiile nu sunt introduse, se impun. nu vin să îmbogăţească o intrigă sau să grăbească un deznodământ, ci se adaugă - de cele mai multe ori în dauna proporţiilor unui eveniment - răspunzând doar nevoilor lăuntrice ale creatorului. (p.50)

- influenţa lui Proust rămâne dincolo de artă. dar înţeleasă ca un îndreptar al genului, ca un breviar de estetică şi artă poetică proprie secolului acestuia, această influenţă prinde cu adevărat virtute de mare lecţie. pentru cine urmăreşte destinul romanului, gândirea şi arta lui Proust este inevitabilă şi terorizantă. (p.277) aş adăuga că scriitorii contemporani scriu uneori asemenea lui proust, fără s-o ştie, sau fără măcar să fi citit vreo pagină de el.

- care este dorinţa lui sebastian de la un cititor deştept care-l citeşte pentru prima oară pe proust?

mă gândesc ce util şi inedit lucru ar face cetitorul care şi-ar însemna într-un jurnal etapele cuceririi acestei ţări a timpului pierdut. ar fi nu numai paginile emoţionante ale unor vieţi descoperite în neobosita lor frământare, ar fi un alt roman. şi ar fi mai ales desemnul atent al liniilor din care s-a construit romanul, schema lui nefalsificată, dezordinea vie din care a crescut ca o existenţă, nu ca o carte. îi trebuieşte celui hotărât... un cap tânăr şi o inteligenţă neuzată, o pasiune de cetitor şi un devotament de om harnic. este de scris o carte, care să fie în acelaşi timp critică, autobiografie şi poveste. eu aş numi acest jurnal al căutării timpului pierdut astfel: tratat asupra artei romanului. şi poate nu greşesc crezând că o astfel de lămurire trebuie să vină nu din laboratoarele prea personale şi complicate ale meşteşugarului scriitor, ci dinspre înţelegerea lipsită de prejudecăţi profesionale a unui cititor.(p.90) extraordinar gând, nu-i aşa?

şi-ncă ceva:

s-a spus că sunt scriitori care nu au talent decât de la o sută de pagini mai departe. Balzac este unul. Proust săvârşeşte această mare minune de a scriu cu geniu o pahină şi o mie de pagini.

mihail sebastian, opere, vol.1, publicistică, 1926-1928, editura minerva, col. scriitori români, bucureşti, 1994, ediţie de cornelia ştefănescu

_________________________________
mi-ar plăcea să circule pe bloguri câteva amintiri ale fiecăruia despre mihail sebastian - ce amintiri aveţi despre piesele lui sebastian, despre romanele lui, despre jurnal. cu alte cuvinte:

dacă ar fi să spuneţi ce înseamnă mihail sebastian pentru voi, ce-aţi spune?

leapşa pleacă spre afreuda, arana,bianca, capricornk13, o carte o frază, cinabrul, în răspăr, însemnări din subterană, jovi, luiza, mayuma, raul, silviu, teodorovici, vera, zum, adrian ciubotaru, arthur suciu, bola, david, egon, gramo, hearmyself, masa_pustie, morar&more, joacadeamine, oompa, ora25, pantacruel, patrasconiu, pobby, tlon si tomata.

mult circ, puţină pâine

pentru că sunt în concediu/la părinţi, şi mă pot uita, deci, la tv (acasă la mine n-am), nu pot observa bucuria orgasmică a duduilor din masmedia că au subiecte despre care să-şi dea cu părerea - eternul război dintre băsescu şi parlament, acum la dimensiunile oţioase - elena udrea şi comisia vanghelie.

problema mea este că deşi se face mult circ de 20 de ani- sub reflectoarele media -, pâinea e încă în criză, pe când pe la alţii - nu vorbesc de kuala lumpur sau mumbai - nu mai e.

deşteaptă-te române???

recomandări livreşti - leapşă

era inevitabil să nu fi primit o leapşă despre cărţi recomandate. aşa că, graţie însemnărilor din subterană, iată răspunsurile (ce nu cred că vor surprinde pe nimeni):

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamãgit din dragoste ?

prizoniera şi albertine dispărută de Marcel Proust, pentru că suferinţa poate fi fertilă.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului / iubitei ?

la umbra fetelor în floare de Marcel Proust.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?

dacă nu a citit-o, aş recomanda cititorul de bernhard schlink, pentru că e excepţională şi e scurtă.

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani ?

probabil ceva de jules verne sau cei trei muşchetari - au fost primele mele lecturi. dacă e prea mult, poveşti nemuritoare.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător ?

cred că o carte lungă, don quijote de miguel de cervantes, pentru că e cartea pe care a luat-o şi thomas mann când a traversat atlanticul (parcă).

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut ?

cred că aceeşi carte pe care aş recomanda-o celui mai bun prieten.

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura ?

ţinând cont de spiritul meu prozelit, aş recomanda, la fel, cititorul - e scurtă şi convinge.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus” ?

cred că aş recomanda o povestire a lui cehov, intitulată grasul şi slabul (1883).

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri ?

probabil povestirile lui poe (dacă nu le-a citit), pentru că e pasionată de sf. (adina)

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede cã le-a vazut pe toate în viaţã ?

mă gândesc la lev tolstoi, despre Dumnezeu şi om (din jurnalul ultimilor ani), pentru că arată cum un om la bătrâneţe încă mai trebuie să aibă întrebări fundamentale.

leapşa pleacă la fiction addiction, arthur suciu, dreaming jewel.

intermitenţele inimii

în volumul sodoma şi gomora - al patrulea din în căutarea timpului pierdut - există un fragment intitulat intermitenţele inimii. este unul dintre cele mai vechi texte din ciclu, proust chiar se gândea să intituleze întreg ciclul aşa.

m-am oprit de curând acestui fragment asupra lui datorită lui samuel beckett, care-l consideră, în cartea lui de eseuri asupra scriitorului francez, cel mai sublim pasaj scris poate vreodată de proust.

despre ce e vorba în acest scurt fragment?

este vorba despre a doua vizită pe care proust o face la balbec, staţiunea marină pe care o mai vizitase cu bunica lui. aici revede locurile, o aşteaptă pe mama lui şi se întâlneşte cu albertine.

ce e magnific?

păi este aici o concentrare a temelor întregului roman - îţi poţi face o idee despre proust doar din acest fragment.
de pildă, ideea memoriei involuntare care crează o nouă realitate. aici, bunica lui e moartă şi uitată. însă, odată ajuns din nou în vechea cameră de hotel, aplecându-se să se descheie la botină, eroul începe să plângă deodată. o vede pe bunica lui aevea – în memorie. pentru proust, este o nouă realitate, re-creată. iar aceasta este chiar realitatea "adevărată": adevărata realitate nu este emisă decât de spirit, este obiectul unei operaţii spirituale, iar noi nu cunoaştem cu adevărat decât ceea ce suntem obligaţi să recreem prin gândire, ceea ce ne ascunde viaţa de fiecare zi.

este reluată aici ideea impresiei ca opusă raţiunii (obişnuinţei): din impresii – unele dureroase şi de neînţeles – de desprinde adevărul: dacă acel puţin adevăr îl voi putea vreodată extrage, el nu va putea izvorî decât din ea /impresie/, cea atât de particulară, atât de spontană, şi care nu fusese nici trasată de inteligenţa mea, nici modificată sau atenuată de laşitatea mea, dar pe care moartea însăşi, brusca revelaţie a morţii, o săpase în mine precum un trăsnet, după un grafic supranatural, inuman, ca pe o brazdă dublă şi misterioasă.

totul este un construct al spiritului, al sufletului, al impresiei particulare şi spontane – realitatea, adevărul, viaţa, moartea, arta – operaţia ce trebuie mereu luată de la capăt, mai lungă, mai grea decât ridicarea pleoapei, şi care constă în a pune pe lucruri sufletul ce ne este familiar, în locul sufletului lor, care ne înspăimântă.

mi-a mai plăcut ce spune despre milă – pe care filozoful richard rorty o aşeza la temelia comportamentului public – mila deţine adevărul, mai mult decât conştiinţa durerii pe care o au cei care suferă, şi cărora le este ascunsă acea tristeţe a vieţii lor, pe care mila o vede, deznădăjduind. (mais peut-être est-ce elle qui est dans le vrai, plus que la conscience qu'ont de ces douleurs ceux qui les souffrent, et auxquels est cachée cette tristesse de leur vie, que la pitié, elle, voit, dont elle se désespère.)

iată şi finalul fragmentului, plin de poezie proustiană:

acolo unde nu văzusem, cu bunica, în luna august, decît frunze şi trunchiuri, erau acum meri înfloriţi, pină hăt departe, îmbrăcaţi ca de bal în veşminte nespus de somptuoase, dar cu picioarele în noroi şi fără să le pese că murdăresc cel mai minunat satin roz din cîte s-au văzut vreodată şi care strălucea în soare; îndărătul merilor, ca într-o stampă japoneză, se zărea orizontul îndepărtat al mării; dacă înălţăm capul spre a privi cerul printre flori, datorită cărora albastrul lui era înseninat, aproape violent, ele păreau a se îndepărta pentru a arăta adîncimea acestui paradis. sub azuriul lui, un vînt uşor, dar rece, mişca delicat buchetele îmbujorate. piţigoi albaştri veneau să se aşeze pe ramuri şi ţopăiau printre florile blînde, ca şi cum un amator de exotism şi de culoare ar fi creat în chip artificial această frumuseţe vie. dar ea te emoţiona pînă la lacrimi pentru că, oricît de departe ar fi'mers cu efectele de artă rafinată, simţeai că e naturală, că aceşti meri erau acolo, în mijlocul cîmpiei, ca nişte ţărani pe un drum din franţa. apoi razelor de soare le-au urmat dintr-o dată razele ploii; au vărgat întreaga zare, au strîns şirul de meri în reţeaua lor cenuşie. dar aceştia continuau să-şi înalţe frumuseţea lor înflorită şi roz, în vîntul îngheţat şi sub potopul care cădea: era o zi de primăvară. *(p.174-175)

traducerea în româneşte este din ediţia Marcel Proust, Sodoma şi Gomora, editura Univers, 1995, trad. Irina Mavrodin, p.147-174) - online aici.

_____________________________
* Là où je n'avais vu, avec ma grand'mère, au mois d'août, que les feuilles et comme l'emplacement des pommiers, à perte de vue ils étaient en pleine floraison, d'un luxe inouï, les pieds dans la boue et en toilette de bal, ne prenant pas de précautions pour ne pas gâter le plus merveilleux satin rose qu'on eût jamais vu et que faisait briller le soleil; l'horizon lointain de la mer fournissait aux pommiers comme un arrière-plan d'estampe japonaise; si je levais la tête pour regarder le ciel entre les fleurs, qui faisaient paraître son bleu rasséréné, presque violent, elles semblaient s'écarter pour montrer la profondeur de ce paradis. Sous cet azur, une brise légère mais froide faisait trembler légèrement les bouquets rougissants. Des mésanges bleues venaient se poser sur les branches et sautaient entre les fleurs, indulgentes, comme si c'eût été un amateur d'exotisme et de couleurs qui avait artificiellement créé cette beauté vivante. Mais elle touchait jusqu'aux larmes parce que, si loin qu'on allai dans ses effets d'art raffiné, on sentait qu'elle était naturelle, que ces pommiers étaient là en pleine campagne comme des paysans, sur une grande route de France. Puis aux rayons du soleil succédèrent subitement ceux de la pluie; ils zébrèrent tout l'horizon, enserrèrent la file des pommiers dans leur réseau gris. Mais ceux-ci continuaient à dresser leur beauté, fleurie et rose, dans le vent devenu glacial sous l'averse qui tombait: c'était une journée de printemps.

inchiziţie intelectuală (blogheristică)

motto:
nu faptele, ci opiniile despre fapte îi tulbură pe oameni.
laurence sterne

asist - şi nu doar eu - în undergroundul blogosferei la anumite comportamente din partea unor oameni îndeobşte cu educaţie intelectuală care, prin filtrul unor reguli discursiv-logice şi de bună-credinţă, ar putea arăta celorlalţi perspective şi înţelesuri noi, referitor la anumite subiecte de gen şi interes comun.

din păcate, resentimente adânci, aş putea îndrăzni să spun atavice, precum şi idiosincrazii personale, frustrări intime le parazitează creativitatea/originalitatea, acceptarea, oprindu-i chiar acolo unde ar trebui să meargă mai departe.

opinii ale unor oameni de cultură cu notorietate, gen pleşu, liiceanu, cărătrescu sunt spulberate dintr-o suflare făcându-se apel la persoana autorilor (argumentum ad personam) după raţionamentul "ştim noi ce-a făcut şi cum a ajuns aici/ e compromis/ e un boier al minţii etc., aşadar opinia lui este falsă/ nu merită."

poate e o formă paralizantă şi sterilă de corectitudine politică (autorul nu e marginal, ci notoriu, adică nu contează), însă este în mod sigur o formă de intoleranţă intelectuală maladivă. pe principiul acesta, nu ar trebui să mai citim goethe (ministrul lui karl august), knut hamsun şi heidegger (simpatii naziste), gide (stalinist), wittgenstein (îşi bătea elevii), tolstoi (sectant) etc.

discuţia intelectuală nu incumbă şi discuţia morală (pot fi puşcăriaşi sau păcătoşi de la care să înveţi enorm). să neglijezi apriori opinii care ar putea fertile, să vezi mai mult prejudecăţile tale decât opiniile diferite ale altora, să refuzi perspective noi pe motivul că mintea care le aduce şade într-un corp suspect mi se pare o atitudine infantilă şi chiar prostească.

multe astfel de comportamente ies la iveală, cum spuneam, în undergroundul blogosferei, şi poate şi din acest motiv, blogosfera are imaginea pe care o are - adică fie neglijabilă, fie proastă.

poza este de cristiano banti, galileo în faţa inchiziţiei romane, 1857

intelectualii noştri. azi mihăieş şi cărtărescu

mircea mihăieş "antipatizează profund" craii de curtea-veche

da, este părerea unui cititor despre o carte. care nu i-a plăcut. dacă suntem rău-voitori, putem găsi desigur în orice capodoperă ceva "inabilităţi" pe ne-placul nostru, dar acesta să fie oare scopul cititorului "onest"?
pe fond zic, articolul mi se pare voit polemic, aşadar orb la anumite reuşite ale crailor - limbajul căutat arhaizant/estetizant; viziunea personală asupra decăderii stirpei româneşti (subiect fetiş al lui mateiu caragiale - omul fin, boierul), dispreţul faţă de burghezie - mitocănimea, adunătura -, "balcanismul" literar etc.

deşi mi se pare că "acuzaţiile" lui mihăieş faţă de ion negoiţescu se potrivesc ca mănuşă şi articolului lui mihăieş însuşi - afirmaţii lipsite de conţinut, simple scamatorii - două mi se par reuşitele eseului lui mihăieş:

1. e meritorie aducerea în discuţie a crailor, receptat odinioară, cum bine zice aici autorul, ca o mekka de celuloză, dar astăzi uitat şi ne-reevaluat într-o receptare nouă, de secol xxi.

2. aduce în discuţie şi alte dimensiuni ale operei mateine (de ex. personalitatea lui mateiu însuşi) - de pildă mie mi se par extraordinare scrisorile!

ps. un post mai amănunţit referitor la articolul lui mişăieş, la în răspăr.


mircea cărtărescu îl iartă pe mihail sebastian

şi pentru mine este un punct sensibil percepţia amestecată - faţă de persoană şi faţă de operă - vizavi de scriitorii/creatorii care au călcat pe bec. este o dovadă a dragostei de putere a liderilor de opinie cărora le place să categorisească irevocabil personalităţile cu ceva "păcate" la activ, arogându-şi, ei, liderii de opinie, o autoritate aşa-zis morală.

nu e cazul lui mircea cărtărescu, care declară că el îl admiră, ba chiar îl iubeşte pe omul mihail sebastian, pe care-l găseşte în jurnal. mi se pare un exerciţiu bun de iubire, însă, zic eu, unul impur.
căci în cazul de faţă, mircea cărtărescu admiră şi iubeşte o imagine mijlocită, construită dintr-o carte (jurnalul). nu-l cunoaşte pe sebastian în carne şi oase, şi nu e interesat de cel din cărţile scrise de cercetătorii - istoricii şi filologii - care s-au aplecat asupra lui.

nu ştiu dacă alegerea admiratorului este bună sau rea, însă, trecând pe podestul afectiv, pot spune că admiratorul însuşi e de admirat, mai ales că fapta lui presupune iertarea - admiratorul lui mihail sebastian îi iartă faptele de tinereţe. şi aici nu cred că vorbim despre scriitori, evrei, nazişti etc. ci vorbim de doi oameni care se întâlnesc cumva, în alte timpuri, vorbim de doi oameni care se admiră şi se iartă.

o fi ceva reprobabil aici? sau e ceva de admirat?

de vacanţă

unu
evident mă enervează când nişte oamenii faini cu blog, se hotărăsc brusc să nu mai scrie în el. au motivele lor - eu zic că încep să aibă o viaţă - însă mă întreb de ce şi-l şterg, astfel ca nimeni să nu-i mai ctească?
cu toate astea, abandonarea propriului blog e un fapt firesc, doar dependenţii ca mine încep să creadă altfel, şi nu pot să nu regret că nu mai pot citi opiniile unor români deştepţi. pe care în viaţa reală nu-i pot întâlni.

astfel, au renunţat să scrie El Desdichado (blogul excogitaţii crepusculare), Cristian Sîrb (blogul masa_pustie), şi-a şters blogul Bianca Stupu (blogul cartea care scrie). îmi pare rău.

doi
cumea literaturii kitsch mi se pare rescrierea literaturii sentimental-burgheze englezeşti - în speţă jane austen - sub forma horror-ului, apropo evident de succesul scriitoarelor stephenie meyer şi charlaine harris.
iată aici o reclamă, via ana pauper:

evident, mutaţia barbară (baricco) se mută iată, din sfera esteticului în cea a emoţiilor tari, primare.
există întotdeauna lucruri care să mă surprindă.

premiile blogăristice

se poartă o leapşă printre blogări: premierea reciprocă. doi dintre ei, capricornk13, mario barangea şi arana mi-au acordat şi mie premiul blogul de aur, care mă onorează şi pentru care le mulţumesc:


mi-a plăcut intuiţia lui capricornk13 c-o să mă enervez :) şi îi dau puţin dreptate.
pentru că după cum se dau premiile în românia, chiar şi astfel de premieri între noi îmi miros a sectă :) - aşa că mă opresc cu premierea mai departe a altora - sper să nu supăr pe nimeni şi să nu se înţeleagă că nu citesc bloguri care să merite un premii şi mai mari!

încă o dată, mulţumesc foarte mult pentru consideraţie.

ps - cred că nu trebuia să scriu postul ăsta...

poveşti, mereu poveşti

tocmai ce-am văzut eragon pe hbo. care m-a impresionat foarte mult.

dar nu pentru că joacă jeremy irons, john malkovich sau robert carlyle, sau pentru că e o poveste fantasy - doar sunt la modă, vezi frăţia inelului sau cronicicle din narnia, chiar inimă de dragon.

ci probabil pentru că filmul a atins nişte corzi ale lumii mele interioare de poveste.

subiectul filmului este dintr-o carte scrisă de un tânăr (american) de numai 15 ani, cristopher paolini, ce reuşeşte, mai bine ca un om mare, să adune ingrediente de poveste - lupta binelui cu răul, magia, eroismul, prietenia, dragostea, oameni şi dragoni laolaltă - într-un mod original şi, ceea ce contează mai ales, cu efect.
las că de pe urma cărţilor sale, tânărul autor s-a îmbogăţit, investindu-şi banii în propria companie dedicată şi educaţiei.

iată interviul cu autorul cărţii, precum şi copertele cărţilor în româneşte:

zile exemplare, roman despre poezie şi moarte

las că scriitorul a urmat cursuri de creative writing - ceea ce pentru mine e o blasfemie -, las că acest roman e frate cu cel care s-a bucurat de mare succes (orele), ba chiar şi de o ecranizare - încă o blasfemie. las sursele livreşti de unde michael cunningham s-a inspirat.

le las pe toate pentru că michael cunningham a reuşit să scrie ceva minunat!

acest roman mi-a plăcut pentru că:

ia un personaj care în viaţa reală este un outsider şi îi acordă alte valenţe, în speţă cunoaşterea pe dinafară a poeziilor lui walt whitman. şi nu doar memorarea acestor versuri, ci asimilarea lor, astfel încât viaţa şi cartea sunt acelaşi lucru şi orice face sau spune el poate face parte din carte.
prin lentilele poeziei lui whitman, el vede altfel viaţa, şi-o îmbogăţeşte, sau mai precis o înţelege într-un mod ingenuu, descoperă o lume de iarbă şi cer.

rămase privind în gol sub constelaţii. walt îl trimisese aici, să găsească asta, şi el înţelese. credea că înţelese. ăsta era raiul lui. nu broadway sau căluţul cu rotile, ci iarba şi tăcerea; raiul era un câmp de stele. era ceea ce-i spunea cartea, noapte după noapte. când va muri îşi va părăsi trupul beteag şi se va preschimba în iarbă. va fi astfel pe veci. nu trebuie să se teamă, întrucât era o parte din el. ceea ce el crezuse că era un pustiu neînsufleţit era doar dorul de asta. (p.104)

cum spuneam, cartea are trei părţi, derulate în timpuri diferite - secolul xix, xxi si xxii (da, cartea este pe o treime science fiction, fără a fi "afectată") iar personajele sunt de fapt 3 - simon, luca, catherine -, surprinse prin 3 avataruri.

ce mai zice cunningham?
nu trebuie să cauţi mulţumirea în altă parte, pământul acesta mi-ajunge, nu doresc constelaţiile mai aproape, nu ţin să le-ating, ştiu că stau bine şi ele acolo pe unde se află, ştiu că şi ele-s de ajuns pentru câte le au.

Dumnezeu este o maşină sfântă şi ne iubeşte atât de aprig, atât de desăvârşit, încât ne devorează pe toţi. de-asta suntem aici, să fim iubiţi şi mâncaţi. (p.130)

ce zice whitman?
un copil m-a întrebat: ce este iarba? aducându-mi/
un smoc în mânuţe./
ce să-i spun? să-i răspund? decât el nici eu/
nu ştiu mai mult.

sunt mulţumit - văd, joc, râd, cânt (p.119)

overall, o carte musai de citit! (e la doar 10 lei la polirom)

michael cunningham, zile exemplare, ed. polirom, iaşi, 2006, trad. rareş moldovan, 432 pagini broşate
coperta de angela rotaru

saitul autorului aici.
foto autor, de-aici.

chéri - filmul

după nu ştiu câte amânări, mi-am luat inima-n dinţi s-o văd pe michelle pfeiffer. mă gândeam eu că n-o să fie ca-n legăturile primejdioase, dar pe undeva pe-acolo, da. şi-am dat de ceva la care m-am gândit tot timpul, vârsta inocenţei.

cel mai mult mi-au plăcut, pe lângă făptura minunată a michelle-i, decorurile art nouveau, m-au hipnotizat împreună cu-acel parfum de belle époque pe care frears reuşeşte să-l surprindă.
şi cu toată hipnoza, am reuşit totuşi, vai!, să văd interpretarea slabă a actorului rupert friend, interpretul lui chéri, care deşi o fi citit cartea, n-a înţeles nimic, interpretând ceva cu totul diferit decât de ce şi-a imaginat colette.
enfin, un film bun, o ecranizare excelentă a cărţii.

pff, şi mi s-a făcut dor de vârsta inocenţei...

cel mai furat roman în diverta

acesta este, conform realitatea, romanul cel mai furat din librăriile diverta (306 exemplare):

zori de zi de stephenie meyer (editura rao), care costă 55 de lei.

adevărul e că e şi greu să bagi pe sub tricou cogeamitea tomul de 763 de pagini. de parcă ai fura istoria lui manolescu.

sunt curios ce păţesc făptaşii, li se fac dosare penale? parcă tot manolescu spunea că furtul cărţilor e cel mai "onorabil" furt.

mizerii "cotidiane"

citesc, via pobby, o mârlănie nesemnată, publicată în cotidianul - delict de opinie, argumentum ad hominem etc.

deşi n-am fost întotdeauna de acord cu mircea mihăieş - în idei - sunt 100% alături de el şi în răspăr cu acest articol mizerabil.

iată cum nu se face presă în românia. nistorescu sucks!

ps. apropo, nu voi mai cumpăra cotidianul!

pps. poza este un pamflet şi este preluată de pe blogul lui bleen.

una dintr-o mie una

(despre volumul anterior aici)
singura poveste despre care vreau să scriu aici din acest volum 6 al ediţiei este următoarea:

povestirea lui ibn al-mansur despre două fete
povestea mi s-a părut chiar postmodernă, căci acţiunea în sine - neîmplinirea unei iubiri din cauza unei "neînţelegeri" - nu e foarte importantă, ci felul cum e povestită. respectiv felul cum ibn al-mansur (povestitorul) ajunge la personaje, cum le cunoaşte, ce face, cum se reîntoarce la ele.

într-un cuvânt, emirul jobair o surprinde pe iubita sa, sett badr, "alintată" în pat de roaba sa, după baie. nicidecum mare lucru, dar emirului i se băgase mai demult în cap ideea legăturii lor, de când aflase că cele două îşi spuseseră la un moment dat acestea:

nici jarul, că-i jar, nu arde/
ca lăuntrurile mele./
dar stăpânul meu când vine,/
gheaţă-mi creşte pe sub piele./
dorul lui îmi stinge focul/
sub troiene mari şi grele.//

căci stăpâni-mi nu-i ca mine:/
ceea ce-i să fie tare,/
moale-i; iar ce-ar fi să fie/
dulce, vai, numai amar e;/
sărutarea-i e sălcie,/
bărbăţia-i neînstare. (p.99)

o scenă de gelozie transformată în "tragedie", dar povestitorul ibn al-mansur, evident, o rezolvă. e minunat felul cum devenim noi înşine povestitorul, cum ne implicăm noi înşine în jurul cuplului certat. cum intrăm în poveste "întâmplător" şi ce facem - călătorii, mijlociri, diplomaţii - astfel încât dragostea să fie până la urmă eliberată. şi încă ceva, povestitorul nu spune niciunde că cele două fete nu se "jucau" între ele într-un mod prea plăcut, ba chiar în poveste roaba va trebui să moară ca legătura celor doi îndrăgostiţi să se refacă.

şi nu ştiu de ce m-am gândit tot timpul la la prisonnière şi la albertine disparue din în căutarea timpului pierdut a lui marcel proust...

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 6 (florile havuzului şi grădina snoavelor), ed. minerva, bpt, 1972, trad. h. grămescu, 345 p
coperta de anca vasilescu

istorie personală de coperte faine

vreau să spun despre câţiva graficieni, mai bine zis artişti, care au creat coperţi frumoase. păi nu pot să nu încep cu primul meu roman "serios", cei trei muşchetari, în editura tineretului, mai târziu albatros, o copertă cartonată, cu cotorul aurit într-un model foarte romantic. autorul copertei, ion deak.

urmează apoi clasicii literaturii universale în cadrul editurii pentru literatură universală, cu un dizain fain, cartonată, cu litere aurii - am văzut bibliotecile lui ceauşescu pline cu această colecţie. cartea era tipărită legat, cu supracopertă albă (vezi dedesubt salammbo), sau broşat, cu supracopertă din carton. editura apoi s-a schimbat în univers, la fel aspectul copertei. a apărut vasile socoliuc, cu copertele lui albe, a devenit autorul celor mai multe coperte ale editurii, până la desfiinţarea ei (vezi dedesubt părerile motanului murr).

un alt grafician - după mine, unul dintre cei mai mari - a fost val munteanu, genial ilustrator al cărţilor pentru copii, dar şi dizainer al câtorva colecţii - tot la univers (vz dedesubt Flaubert şi Cehov):

cum spuneam în postul precedent, de-abia după 1989, editorii s-au concentrat pe "estetica" copertelor. unul dintre graficieni este done stan, care ca desenator, mie nu-mi place, dar ca dizainer de copertă, e excelent. a colaborat şi la univers, dar mai ales la editura rao şi paralela 45 (vz dedesubt, bunavestire şi felix krull):

mai sunt coperte faine, îmi plac şi cele simple, ale lui dan stanciu (vz dedesubt, stânga)de la vechea cartea românească, sau ale lui răzvan luscov (vz dedesubt, dreapta) de la nemira, apoi de la humanitas.

cum spunea şi egon, lovitura a dat-o ioana dragomirescu mardare, venită de la meridiane la humanitas, care vreme de vreo 15 ani a însemnat coperta humanitas (acum se pare că e doar colaborator). evident, pe ea a inspirat-o mult gallimard-ul, dar nu numai. este o maestră estetă şi pot spune că a făcut din crearea unei coperte, artă. iată mai jos câteva 4 exemple:

mai nou, la polirom, coperte faine face radu răileanu, mai ales colecţiile cartonate clasicii modernităţii şi cele de opere, scriitori români.

evident, cred c-ar mai fi exemple, poate pe viitor şi despre coperte de carte străină, cum mi-a recomandat cineva. ar mai fi, de asemenea, foarte multe exemple de coperte naşpa, "aşa nu!", dar consider că-mi îmi stric "estetic" blogul, cum am făcut-o aici.

în fine, ştiu că sunt mulţi absolvenţi de artă, talentaţi, dar fără job, care s-ar putea specializa în astfel de activitate. nu ştiu de ce editurile continuă să nu apeleze la ei, măcar de probă, în schimb dau bani unor oameni care nu au talent pentru aşa ceva.

şi acum câteva condiţii ce trebuie să îndeplinească o copertă de carte:

1. să fie în primul rând de bun gust

2. să fie cromatică, să atragă privirea (principiu fundamental în merchandising)

3. să aibă titlul vizibil

4. să fie, cât de cât, memorabilă - de multe ori, când vorbesc despre o carte, o şi văd

5. dacă se poate, să nu fie albă pe margine, să nu se murdărească la manipulare.

6. ...?

vă mulţumesc pentru atenţie. şi mă gândesc deja să fac şi-o comparaţie dintre ediţiile străine şi româneşti ale aceleiaşi cărţi (inspirat odinioară de raul).

pe strada mântuleasa

mărturisesc că nu sunt foarte familiar cu proza fantastică a lui mircea eliade, deşi romanele şi majoritatea operei ştiinţifice, da.

plimbarea de duminică pe mântuleasa m-a hotărât să citesc nuvela. per ansamblu, nimic excepţional, nici o plăcere estetică, nici o impresie cu care să rămân. pare scrisă în grabă, pare că autorul vrea să nu uite acum ce vrea să scrie în secunda următoare. nici personajele nu sunt construite cu grijă, ca să ai ce să spui despre ele după ce-nchizi cartea decât că sunt nişte oameni altfel, aruncaţi în lume, ce caută viaţa-n altă parte.

sunt multe hibe, şi ce-am spus eu mai sus e o critică din dragoste - eliade e un om pe care-l admir nemăsurat... aşa că voi scrie şi ce mi-a plăcut:

cel mai mult mi-a plăcut oana cea uriaşă, o adevărată zeiţă ce aleargă goală pe dealuri şi văi şi se-mpreunează cu ciobanii şi cu taurii - ca în măgarul de aur şi visul unei nopţi de vară. o imagine frumoasă, de legendă, când se roagă naturii să-i scoată ursitul în cale.

şi mi-a mai plăcut ideea lumii subterane a mântulesei (numele cică vine de la fostul proprietar al străzii, unul mântuleasa.) cu zecile de pivniţe ce ar da într-altă lume, asemenea celei a blajinilor, personaje ce se hrănesc cu pomana oamenilor. e o lume secretă, ştiută doar de aleşi.

a, şi încă ceva - povestea fără sfârşit a lui carmen sylva în care e vorba de-o fată nespus de frumoasă care umblă pe-un elefant alb, despre un templu vechi, de-undeva din India...

mircea eliade, la ţigănci, pe strada mântuleasa, ed humanitas, buc, 2004

despre copertele cărţilor

nu mă mai orientez demult după copertele cărţilor, decât în cazuri rare, când nu ştiu nimic despre.
dar nu pot să nu observ că, odată cu evoluţia printurilor, a avut loc o evoluţie şi în coperte - de la materialele folsite - în broşare sau în legare/coasere - până la dizain.

de pildă, iată cum arăta o copertă prin anii '30, imitate după ediţiile franţuzeşti. coperta era aşa, din hârtie, ca să fie. pentru că cei care cumpărau cărţi se duceau repede la o legătorie şi-o cartonau:

pe vremea comunistă, cărţile au devenit mai frumoase, unele coperte s-au întărit cu carton şi pânză, mai ales în unele ediţii mai scumpe, critice.

de-abia după '89 au apărut copertele lucioase, dar kitsch, cu decupaje din filme sau din fotografii de neckermann, lipite parcă de un copil de clasa a doua.

mai recent, inspiraţi pesemne de editarea străină, au apărut şi cărţile cartonate, cu supracopertă (dust jackett) de tip amercan, din imitaţie de piele (cică piele ecologică) - cauciuc sau plastic, cu litere aurite pe faţă şi pe cotor.

exemplele cele mai faine, după mine, colecţia paradigme de la humanitas sau cea de opere (stil pleiade, dar mai faină) a lui eugen simion:

în ultimii ani, au apărut ediţii de lux, cartonate sau nu, cu un dizain frumos, dar scoase mai mult de edituri care-şi permit asemenea investiţii - să lucreze cu o tipografie bună (monitorul oficial, de pildă) şi să plătească un grafician talentat.

dar despre ce anume îmi place mie la o copertă de carte şi despre câţiva graficieni specializaţi, într-un post viitor.

primele mele sefeuri

ilustraţiile sunt de valentin tănase.

Eliadele de pe strada Mântuleasa

de ce să locuieşti în bucureşti şi să nu te plimbi noaptea pe străzile lui vechi?

aşa că azi noapte, după miezul nopţii, mă plimbam pe jos pe strada mântuleasa (de la moşilor până la calea călăraşilor), surprins fiind ce stradă faină e. la un moment dat - cum nu mă aşteptam - o mică piaţă cu câteva băncuţe şi spaţiu verde, avea drept osie statuia lui Mircea Eliade (sculptura lui vasile gorduz).

i-am făcut rapid o poză, promiţându-mi că, ajuns acasă, mă voi apuca de nuvelă. dar cu câteva pahare de vin la activ, mai mult de primul capitol n-am ajuns...