după fib

la final, chiar vreau să fac abstracţie de faptul că seara de ieri, din cauza conţinutului cărţilor citite, a fost tristă şi deloc dinamică - s-a discutat despre teroarea istoriei asupra scriitorului.
pentru a rezuma un eveniment unic la noi, cel puţin:

1. în condiţii de criză, când toată lumea se aoleşte ca să nu facă nimic, trei oameni - oana boca, bogdan stănescu şi vasile ernu (ultimul nu mai lucrează la polirom) - au continuat proiectul de anul trecut, şi numai cei ce au organizat un eveniment ştiu cât e de greu. (să ne mai punem şi în locul lor...)

2. au fost abandonate "şuetele" de anul trecut şi s-a trecut la lecturi publice din partea autorilor. mi-ar fi plăcut totuşi să ascult fragmente mult mai lungi în limbile originale...

3. nu mai ţin minte cum a fost anul trecut, dar mi s-a părut interesantă ideea introducerii şi a altor evenimente artistice româneşti (teatru, cinema, concert), deşi spectatorii au fost puţini...

4. a crescut interactivitatea, cel puţin în prima seară întrebările au fost dintre cele mai bune; anul trecut intervenţiile au fost aproape inexistente. semn că şi publicul s-a mai educat puţin în comportament.

5. aşa zisele gazde de la cele trei reviste culturale - suplimentul de cultură, dilemateca şi observator cultural - au venit degeaba, ba unele au fost chiar enervante (ieri, de pildă, carmen muşat s-a simţit şi ea la un moment dat scriitoare şi a vrut să răspundă la o întrebare :))...

eu le mulţumesc celor trei organizatori că mi-au oferit trei seri faine, îi felicit şi aştept o ediţie mult mai bună la anul!

alte opinii mai critice decât ale mele, la pantacruel aici, la costi aici, la gabi aici, pe metropotam aici.

poza e de pe metropotam.

filb, ziua doi

această a doua seară a fost mai faină nu pentru că am câştigat o carte (foxtrot xx) pentru o-ntrebare, ci pentru că cele 3 puncte minus de ieri au fost neutralizate. şi pentru că s-a ridicat în mine sentimentul naţional, ascultând texte mult mai bune la autorii români, ce au stârnit mult mai multă admiraţie dina partea spectatorilor:

matei florian a citit peltic memoriile unui pitic peltic de poveste. radu pavel gheo a citit o povestire despre vizionările tv de filme porno la ţară. iar răzvan petrescu un text nostalgic despre bunici. toate textele mi-au adâncit hotărârea de a citi mai multă proză scurtă. românească.
mi-a mai plăcut lectura expresivă a traducătorului bulgar în română stylian deyanov din cartea lui alek popov.
iar filmul duios constantin şi elena a încheiat seara.

per ansamblu, a fost şi mai ok seara, deşi întrebările din public au fost mai puţine. felicitări organizatorilor!

puncte minus:
organizatorii nu i-au spus simonei sora că publicul vine la astfel de evenimente să vadă, să asculte şi să întrebe scriitorii, nu să asculte elucubraţii fastidioase de teorie literară şi descoperiri livreşti de pe bloguri (culmea!) sud-americane. întru disperarea tuturor.

gabi macovei a twitterit din nou aici (pe #hashtagul #filb).

cum a fost la filb

ziua întâi a fost mişto.

m-aşteptam la lume mai multă, dar a fost destulă. evident, atracţia serii au fost cei doi scriitori străini:

zahar prilepin a citit foarte fain, cu patos. a avut o prezenţă impresionantă - solid, cu un parpalac de piele, ras în cap, ziceai că vine de pe o scenă rock, nu din rusia şi cecenia... despre romanul din care a citit - netradus în românia - sankya, editorul alexander ivanov a zis că ar cultiva speranţa, printre revoluţie şi război, dar din micul fragment citit - şi bine scris - nu s-a văzut. a, şi păcat că nu ştie engleză.

josé luís peixoto a fost o prezenţă foarte plăcută a discutat despre pessoa, despre persoana cititorului, despre jurnalism, iar la sfârşit, la autografe, a stat cu fiecare în parte la o scurtă discuţie şi a pupat toate fetele. pe lângă un scriitor bun, a ieşit la iveală un foarte bun relaţionist! eu, de pildă, am aflat că viziunea sumbră din nici o privire a trecut după nouă ani :)

pentru mine a fost interesant fragmentul citit de vasile ernu din noua lui carte. la fel fragmentul lui radu aldulescu, despre o femeie emigrantă ce trece graniţa. nu mi-au plăcut mini-povestirile lui iaru (la care lumea a râs).

au fost întrebări mai mult din partea publicului - unele bune - şi răspunsuri la fel. n-au fost timpi morţi, lucrurile au părut fireşti.

în general, ideea lecturilor (până la urmă, e un festival de literatură) mi s-a părut foarte bună - în locul discuţiilor sterile şi banale de anul trecut. la fel, reprezentaţia teatrală.

şi ca să scriu şi de puncte minus:
1. nu s-au dat (sau cel puţin eu n-am aflat) cărţile promise drept premiu pentru întrebările cele mai bune (eu n-am pus întrebări).
2. cockteilul de final anunţat a însemnat pentru participanţi de fapt nişte covrigi tari :(. dar înţelegem. e criză.
3. tema anunţată - new ways for the old literature - n-a avut nici o treabă cu discuţiile, sau a fost ceva prea subtil...

dar pe ansamblu, a fost un eveniment livresc excelent!

ionuca a scris aici, jane aici, gabi macovei a twitterit aici (pe #hashtagul #filb).

azi începe filb

îi voi vedea azi pe josé luís peixoto, zahar prilepin. îi voi revedea pe radu aldulescu, vasile ernu si pe florin iaru. având în vedere că vor fi multe lecturi din cărţi, sper să fie mai bine decât anul trecut. :)

pe când şi pe la noi ceva de gen?

mal costumbre

până pe la 18 de ani, nu m-apucam de citirea altei cărţi până n-o terminam pe cea în curs. apoi nu ştiu unde am citit şi despre cine că citea mai multe cărţi odată. aşa că citit şi făcut.

dar acum am vreo cinci cărţi "grele" - începute şi neterminate. ba chiar sunt ispitit să încep altele... şi mi-e teamă că nu le voi termina niciodată. îmi tot zic că de-abia după ce o voi termina pe cea în curs, mă voi reapuca de alta. dar timpul trece, cheful, şi el...

hm. şi voi faceţi la fel?

în doamna grasă, despre literatura pentru copii

am scris nu demult în revista studenţilor la litere, doamna grasă, despre literatura pentru copii, aici:

prima mea carte pentru copii a fost una teribil de groasă: basmele românilor a lui ispirescu. evident, nu ştiam să citesc, aşa că mâzgăleam ilustraţiile şi marginile albe ale paginilor. Le adnotam. nu erau cărţi „interactive” pe-atunci, aşa că-i parazitam postmodern pe clasici.
când am început să citesc, am prins drag de cărţile mari, cu planşe ilustrate color. nu conta, ce-i drept, scrisul; înţelegeam din ilustraţii. dar însemna că citeam. apoi au urmat benzile desenate, pifurile, rahanele şi unele cărţi nemţeşti, cu indieni şi cowboy.

evident, nu erau uitate volumele de buzunar cu poveşti nemuritoare citite-recitite-ferfeniţite, apoi un roman mărgica albastră, de o scriitoare poloneză, maria kruger, tare mă supăram de fiecare dată când mărgica albastră – simbol al planetei? – după ce ţinută în plamă pe tot parcursul romanului, făcea minuni de mai mare dragul, se topea pe ultimele pagini ca un bob de rouă...

acum ofertele livreşti pentru copii sunt impresionante, la concurenţă cu jocurile video şi internet. ţi-ţi trebuie o mulţime de strategii şi jocuri (şi bani) să-i mai convingi pe cei mici să citească mai mult de zece minute. şi dacă m-ar întreba cineva, da, aş începe cu literatura, pe care n-o înveţi niciunde, nici măcar la şcoală. cunoştinţe ţi se toarnă, slavă domnului, dar nu te învaţă nimeni să te gândeşti de ce spânul îl uzurpă pe harap alb, de ce se aliază acesta din urmă cu ochilă, de ce tiranicul împărat era tocmai roşu şi ce sunt de fapt banii din punguţa cocoşului... evident, toate sunt potriveli. sau nu.

mega-uau! saramago, marquez şi faulkner la un loc!

poate că e o lumină înlăuntrul oamenilor, poate e limpezime, poate că oamenii nu sunt făcuţi din întuneric, poate că certitudinile sunt o adiere înlăuntrul oamenilor şi poate că oamenii sunt certitudinile pe care le posedă.(p.159)

aşa spune unei femei un cufăr vorbitor, în cartea scriitorului portughez josé luís peixoto, de 26 de ani când a scris-o. despre o lume în care cuvintele nu sunt cuvinte, în care frazele curg pe făgaşul firesc al frazelor, fără să dea peste bolovani. despre o lume mitică. în care fiecare personaj e dus de destin, fără voie şi fără cuvinte. în care raţiune nu există, iar dacă există, e inversă.

nu Dumnezeu conduce lumea, ci diavolul; nu natura e supusă omului, ci omul se supune naturii; nu copiii se supun adulţilor, ci adulţii se supun copiilor; nu pietre sunt pe drum, ci stele, iar drumul e aura de întuneric din jurul lor; clipa nu e trecătoare, ci eternă; omul nu caută certitudinea profunzimii pe care n-o găseşte niciodată, ci certitudinea contingentului - iar toate acestea alcătuiesc, sub peniţa tăcută a autorului, o lume perfect coerentă.

soţia mea. m-a privit într-o zi în faţă. în seara aceea, acum un an şi ceva, l-am făcut pe fiul nostru şi am crezut că aşa îşi găseau oamenii perechea. venea cineva, de nicăieri, fără motiv să vină sau cu un motiv care nu era de înţeles, şi se oferea altei persoane, iar acelei persoane i se părea totul firesc, căci aşa făceau toţi oamenii ca să-şi găsească pe cineva, şi acela era momentul însemnat în care amândoi se dăruiau unul altuia pe viaţă, căci, începând cu acel moment însemnat, toată viaţa avea să fie aşa, firească, inexplicabilă şi grandioasă. ca n-am ştiut e că ceea ce într-o clipă înseamnă lumea întreagă, ei bine, nu va fi lumea întreagă pentru totdeauna. înainte să mă însor, oamenii de pe stradă o strigau târfă. hei, ce mai faci, târfă? o strigau curvă. ce mai face curva? după ce m-am însurat, au încetat să o mai strige târfă sau curvă. ce mai face soţia ta? şi se gândeau târfa, curva. ne-am căsătorit şi nevasta mea n-a mai plecat niciodată de pe munte. nu-i cunosc zâmbetul, mi l-am închipuit de atâtea ori şi de atât de mult timp mi-am pierdut speranţa să-l mai văd. nu-i cunosc atingerea mâinilor, poate e moale, poate e aspră, dar mi-am închipuit-o de atâtea ori! nu-i cunosc bucurie, oricât ar fi de ascunsă, de scurtă, şi de-atâta timp mi-am pierdut speranţa s-o mai văd. (p. 99-100)

un sat. câteva personaje, două generaţii. un păstor, un hangiu, o bucătăreasă, un tâmplar. doi siamezi, o prostituată oarbă, un uriaş, un bătrân, copii. şi universul în jurul lor şi în ei. gânduri şi fapte, câteva priviri. deloc vorbe...
nici o privire. de fapt privirea lui peixoto asupra lumii. ce nu ne va aparţine niciodată. dar pe care murim de curiozitate să o privim.

am retrăit admiraţia din '98-'99 când l-am descoperit pe saramago. norocoasă portugalia: după saramago, apare firesc, iată, josé luís peixoto. vine miercuri la festivalul internaţional de literatură.

josé luís peixoto (foto), nici o privire, editura polirom, iaşi, 2009, traducere de clarisa lima, 259 p
coperta de carmen parii

ps:
- traducerea clarisei lima mi s-a părut foarte bună
- coperta mi se pare super naşpa (dacă n-auzeam de autor, nu cumpăram cartea)
- altă opinie despre autor, aici
- blogul lui josé luís peixoto, aici.

copilăriei în comunism, cu simpatie

un roman excelent pentru adolescenţii viitorului care nu au prins cozile ceauşismului. care pot vedea/simţi ceea ce se petrecea atunci, cu ochi/simţuri de copil.

pentru mine, romanul nu mi-a spus prea multe, nu a fost mai mult decât un remember a copilăriei mele, de care am cam uitat. şi nu pot să nu admir propoziţiile scurte, simplitatea cu care e scris romanul, mai rar azi pe la noi.

în fine, să spun ce mi-a plăcut mai mult: o imagine a unei mulţimi de mâini (din românia, dar poate fi de oriunde) care cu bani în ele, vrea să cumpere nişte amărâte de tacâmuri:

în jurul decupăturii, zeci de mâini ţinând strâns banii de hârtie se agitau haotic ca şi cum cei cărora le aparţineau erau gata să se înece. erau fel de fel de mâini înnebunite: mâini fine, cu degete lungi, osoase, mă gândeam că sunt de profesori, mâini groase cu cârnaţi în loc de degete, pumni micuţi de femei şi pumni groşi, munciţi, ca ai lui nea marin. mâinile lungi şi subţiri erau cele mai calme. ţineau banii întinşi către cer căutând parcă o gură de aer de respirat. mâinile groase cu cârnăciori erau cele mai înverşunate. dominau marea de mâini şi păreau că muşcă aerul şi-l biciuiesc cu hârtiile ţinute strâns în pumn. (p.169)

mi-au mai plăcut încercările literar-poetice ale profesorului georgescu, descrise cu multă ironie ascunsă - exemple flaubertiene de kitsch literar.

cam atât. din păcate, nu pot încadra romanul în vreuna dintre cele două categorii ale blogului meu în care s-ar situa - nici de citit pe budă, nici carte excelentă.

dragoş voicu, coada, editura cartea românească, bucureşti, 2009, 174 p

coperta, cu autor neprecizat (deşi cu imagine de goya), nu mi se pare inspirată.

dare de seamă

o lansare
miercuri am fost la lansarea ultimei cărţi a lui vasile ernu, ultimii eretici ai imperiului. lume multă, cum nu mă aşteptam. pentru o lansare a fost ok. nu şi pentru un eveniment cultural. invitaţii, în fară de sorin antohi - cu un discurs inadecvat unei lansări - au bătut câmpii. mai bine citeau ceva din carte. pentru mine a fost un bun prilej de socializare.

o lectură publică
joi am fost la lectura publică a lui adrian schiop din ultima carte care va apărea curând, zero grade kelvin. n-am prins de la început, dar parcă nu mi-a plăcut schiţarea fugară a fiecărui personaj, despre care, până să-ţi faci o idee, era lăsat pentru altul. şi mult mai multă (homo)sexualitate decât în pe bune/pe invers.

un festival de literatură
săptămâna viitoare, de miercuri până vineri, de la 18:00, începe festivalul internaţional de literatură la clubul ţăranului. cu lecturi publice, dezbateri (?) şi concerte. m-aştept la o ediţie mai bună decât cea de anul trecut, chiar dacă e criză. (despre ediţia trecută am scris aici, aici şi aici.)
pentru detalii despre ediţia de faţă, link pe imaginea de mai jos.

colette, patapievici şi noi, barbarii

am descoperit aici un articol de-al lui horia-roman patapievici, via cinesseur, din idei în dialog (libertate). îmi place patapievici, mi-au plăcut cărţile lui, însă de la omul recent încoace, nu-mi place că se repetă. orice opinie culturală e analizată sub ochelarii de cal ai antitezelor lumea veche/bună - lumea nouă/rea.
în cazul de faţă, mi-ar fi plăcut ca autorul să se fi oprit la interpretarea cărţii colettei, chéri. sau la impresiile asupra filmului lui frears. dar nu.

bazându-se pe părerea actriţei michelle pfeiffer despre roman - care e actriţă, şi nu intelectuală rafinată - patapievici o ia drept exponentă a unei ideologii progresiste, a "omului mediu cultivat de azi". astfel, el ajunge la aceeaşi concluzie ca în omul recent şi ca într-un alt articol comentat de mine aici, că omul contemporan tehnicist / progresist / superficial / spectacular a decăzut din acea profunzime metafizică caracteristică secolelor trecute. iar în încheiere, ia un exemplu din cartea lui baricco - comentată şi ea tot aici - calchiind afirmaţia acestuia astfel: "acolo unde înainte se căuta un răspuns, acum nici măcar nu mai există întrebarea".

cum spuneam, aş fi citit cu plăcere părerea lui patapievici despre filmul lui frears şi despre romanul colettei. dar nu, patapievici, ca un vechi filozof obsedat de conceptele sale, îşi plasează impresiile în teoria sa obstinantă. astfel, mi se pare o eroare exemplul michellei pfieffer ca exponentă a omului cultivat. chiar dacă afirmă că n-a înţeles personajul lea, ea a trebuit să-l interpreteze conform viziunii regizorale, nu conform viziunii ei. de asemenea, personajele cărţii colettei nu mi s-au părut foarte profunde, măcinate, cum spune patapievici, de eşecuri metafizice, ci personaje dramatice, din cauza/datorită dragostei venite fără veste şi fără voia lor. colette face psihologie, dar totuşi nu e proust, nici măcar paul bourget.

cât priveşte cartea lui baricco, patapievici a neglijat soluţia scriitorului italian: în barbarie, trebuie nu să opunem lucrurile vechi la care ţinem (noţiuni "tari" ca suflet, profunzime etc.), ci să le integrăm. frears o face, ecranizând romanul.
cu modestie, şi eu o fac, scriind acestea pe blog.

fără iluzii

eu ştiu şi am dovezile. eu ştiu care este originea economiilor şi unde încep să prindă miros. mirosul afirmării şi al victoriei. eu ştiu ce anume se prelinge din profit. eu ştiu. iar adevărul cuvântului nu te face prizonier, deoarece devorează totul şi face dovada tuturor lucrurilor. şi nu trebuie să târască după el contra-dovezi şi să administreze probatorii. observă, cântăreşte, priveşte, ascultă, ştie. nu condamnă la închisoare şi martorii nu retractează. nimeni nu colaborează cu justiţia. eu ştiu şi am dovezile. eu ştiu unde dispar paginile manualelor de economie, transformându-şi fractalii în materie, lucruri, fier, timp şi contracte. eu ştiu. dovezile nu sunt ascunse pe in stick usb ascuns în gropi sub pământ... dovezile sunt irefutabile, deoarece sunt parţiale, filmate cu irisul ochilor, spuse prin cuvinte şi călite de emoţiile care au ricoşat pe fier şi lemn... eu ştiu şi am dovezile. şi deci povestesc. despre aceste adevăruri. (p.255-256)

împreună cu filmul gomora, cartea mi-a întregit imaginea blestemată a unei lumi infernale, deci reale, care nu e foarte departe de a noastră.

faţa ascunsă a lumii aparente, mediatizate şi cosmetizate în care trăim. e cealaltă lume. de care nu ne place să vorbim şi să auzim. dar roberto saviano nu e ca noi.

el ia un personaj - pe el însuşi - şi-l infiltrează în traficul cu produse chinezeşti ce intră-n europa prin napoli la preţuri de nimic şi ies la preţuri exorbitante; îl plimbă prin familiile napolitane unde cel puţin 2 membri sunt cocainomani sau heroinomani (o pastilă de un euro - cofeină, glucoză, manitol, paracetamol, lidocaină, benzocaină, amfetamină - e vândută cu 15 euro); îl pune între femeile care dacă nu sunt victime sau mame de victime, sunt şefi de clanuri mafiote; îl pune printre adolescenţii care sunt cei mai buni dileri de cocaină; îl infiltrează în traficul cu halaşnikovuri, cu betoane, cu deşeuri radioactive; îi aminteşte de preoţi - don pepino diana - ucişi pentru credinţa lor.
o lume plină de clanuri, familii, omoruri, boşi, faide (= luptă între familii sau grupuri rivale). vieţile se trăiesc după scarface, viaţa se ia după pulp fiction, cu citate din iezechiel 25,17.

unde se torturează prin tăierea urechilor, retezarea limbii, sfărâmarea încheieturilor mâinilor, scoaterea ochilor cu şurubelniţa, de viu, când încă eşti treaz şi conştient. prin zdrobirea feţei cu ciocanul şi crestarea cu cuţitul a unei cruci pe buze.

se moare pentru un da sau pentru un nu, oamenii îşi pierd viaţa din cauza unui ordin sau al alegerii altcuiva, vă petreceţi zeci de ani de puşcărie pentru a cuceri o putere aducătoare de moarte, câştigaţi munţi de bani pe care îi veţi investi în case în care nu veţi locui, în bănci în care nu veţi intra niciodată, în restaurante pe care nu le veţi gestiona, în societăţi pe care nu le veţi conduce, comandaţi o putere aducătoare de moarte. încercaţi să dominaţi o viaţă pe care o duceţi ascunşi sub pământ, înconjuraţi de gărzi de corp. ucideţi şi sunteţi ucişi într-o partidă de şah în care regele nu sunteţi voi, ci aceia care acaparează bogăţia voastră, punându-vă să vă devoraţi unul pe altul (p.291)

ei bine, acolo, astfel de cuvinte atrag moartea.

roberto saviano (foto), gomora, cealaltă mafie a italiei, editura univers, bucureşti, 2009, traducere de corina petroff şi adriana stănescu, 366 p

recitiri.ro

de două ediţii, sorin tudor m-a invitat să moderez cenaclul recitiri. lucru extrem de greu, mai ales la ultima ediţie (de-aseară) când a devenit chiar periculos :). extrem de greu, zic, pentru că textele citite au fost bune ca texte jurnalistice / de blog, dar slabe literar/artistic. a părut că autorii n-au auzit măcar de joyce, kafka, musil, să nu mai zic de coratzar, borges, carver.

totuşi, scrupulele mele s-au referit până acum la descoperirea lucrurilor bune, pentru a fi îmbunătăţite. intenţia cenaclului însă, am aflat-o aseară, era de fapt, alta: de a se alege ce e bun de ce e prost, pe principiul mulţi chemaţi, puţini aleşi. mi se pare ok - e ceea ce fac deja şi cu acest blog.

aşadar, viitorii participanţi la recitiri să se aştepte din partea mea la multe duşuri reci. după care, pot alege: a rămâne cititor sau a fi scriitor. a doua fără prima nu se poate.

reactivarea vechilor valori

dacă volumul lui baricco afirmă o mutaţie cultural-civilizatorie a lumii contemporane occidentale, cartea ziaristului francez jean sevilla nu doar că denunţă o altă mutaţie - morală - dar şi propune o soluţie, anume întoarcerea la valorile vechi, pe baza cărora a fost construit contractul social. când morala devine subiectivă, legătura socială se destramă.

exemplele care să-i demonstreze concluzia sunt din mai multe paliere, iar acestea nu doar că-i demonstrează concluzia, dar arată neîndoios un adevărat dezastru social. cu alte cuvinte, franţa - căci exemplele se referă doar la franţa - e cu un picior în groapă.

exemplele se referă de la puterea politică - aproape inexistentă -, patriotism - ca nevoie (maslowiană) de apartenenţă -, obligaţia integrării în societate, obligaţia de a munci şi nu dreptul la nemuncă, reactivarea familiei drept cadru al educaţiei (pe principiul recompensei şi a sancţiunii), totalitarismul sexual, dependenţele noastre cele de toate zilele etc.

dar vreau să mă opresc mai ales la partea educaţională, pe care se întemeiază - zic eu - întreaga provocare a lumii noastre.

fapte:

- 1/3 din din elevii care intră în clasa a cincea, nu ştiu să citească şi să socotească. (Luc ferry, ministrul învăţământului)
- un profesor afirmă că nu mai trebuie să se predea Cidul, pentru că autorul face apologia rasismului (ap. fr. vermorel)
- orice nou-născut este un potenţial gangster: dacă e înarmat, ar fi în stare să tragă pentru biberonul lui. (samuel lepastier, psihiatru)
- lipsiţi de cadre, de mari valori transcendentale, de repere religioase, nu mai suntem îngrădiţi ca altădată. pentru a umnple acest vid existenţial, cădem pradă dependenţei (nicole aubert, psiholog, în le figaro)
- un copil din doi, la vârsta de 11 ani, a văzut deja un film porno. (michela marzano, alice au pays du porno)
- ne apropiem de o structură familială descrisă de etnologi în zona insulelor Caraibe dinainte de columb - de la centrarea în jurul tatălui la centrarea în jurul mamei (henri mendras, francais, comme vous avez change)
- un minor din patru nu trăieşte împreună cu ambii părinţi. un sfert din părinţii divorţaţi nu-şi mai văd copiii (p.82) - părinţii se ceartă, copiii trag ponoasele
- creşterea prezenţei şi folosirii armelor de foc în proximitatea sau în interiorul instituţiilor şcolare este îngrijorătoare, evidenţiind o breşă între viaţa străzii şi şcoală (raport al serviciilor de informaţii generale, 2006)
- să omori pe cineva face parte dintr-un fel de traseu inţiatic, care permite recunoaşterea şi înaintarea în cadrul unei bande (raport al serviciilor de informaţii generale, 2005)
- 84% dintre francezi cer mai multă autoritate la şcoală, 74%, în familie (sondaj les echos)
- în franţa, un copil din doi se transferă la un moment dat sau un altul al şcolarizării sale la o şcoală catolică pentru învăţarea valorilor cetăţeneşti.

trebuie să redescoperim limitele: fără interdicţii, nu există umanitate (p.69)
o carte care m-a făcut mai deştept şi care mi-a confirmat unele concluzii intuitive la care ajunsesem şi eu.

jean sévillia, corectitudinea morală. căutăm cu disperare valori, editura humanitas, bucureşti, 2009, traducere de alina-daniela marinescu şi paul marinescu, 193 p

evenimente livreşti săptămâna asta

ultimii eretici ai imperiului se lanseaza miercuri 21 octombrie ora 19.00 la mţr (in club jos). vine artanu de la timpuri noi, singurul ...român care cântă in carte (alaturi de citiva rusi, belorusi, anglosaxoni si nemti)...

joi, la ora 18.00, la cărtureşti verona, adrian schiop citeşte din romanul său zero grade kelvin (foto)- din librării pe 1 noiembrie.

joi, la mţr, la ora 18.00, daniela crasnaru si poeticile cotidianului vor prezenta seara in cadrul evenimentului word express - adela greceanu, claudiu komartin, anahit hayrapetyan (armenia), baris mustecaplioglu (turcia) si ognjen spahic (muntenegru).

blogrol

nu obişnuiesc să fac revista blogurilor aici, nici măcar cu despre subiecte livreşti. pentru că nu am vreme să fiu la zi cu toate blogurile, nici măcar cu cele din blogrolul meu. (pentru cine nu ştie, nu am net acasă, ci doar la serviciu)

dar nu pot să nu observ că se înmulţesc blogurile interesante, ale căror posturi e-o plăcere să le citeşti. templeiturile s-au înfrumuseţat, autorii par preocupaţi să spună ceea ce e important pentru ei şi care devine important şi pentru ceilalţi. observ că şi blogrolul meu s-a mărit ameninţător şi, de câte ori descopăr un blog/site nou, am tendinţa de a-l trece aici. când toţi folosesc rss-ul, eu încă mai cred că oamenii mai ţin seama de recomandările din blogrol...

evident, vor fi aşa de multe bloguri, că numărul cititorilor va scădea simţitor. aşa e şi cu cărţile tipărite - cu cât sunt mai multe, cu atât numărul cititorilor scade. timpul de citit e limitat, descoperirea unui blog nou/unei cărţi noi face ca să abandonez un altul/o alta.

iată, e un cerc vicios - încă unul în care să ne zbatem în viaţa noastră scurtă.

leyendecker, j.c.

joseph christian leyendecker este un celebru ilustrator american din prima jumătate a secolului trecut, dintre primii în slujba comercialului. ceea ce mi-a plăcut la ilustraţiile lui este plasarea la loc de cinste a cărţii, într-o lume ideală a succesului pentru toţi. iată câteva exemple:






alte ilustraţii aici.

seri livreşti

miercuri, la povestitorii de la şosea, l-am întânit pe radu cosaşu povestind unei mulţimi de oameni, de la dilematici la critici şi la cristian ţopescu :)
în comparaţie cu precedentele două ediţii la care am participat, a fost foarte multă lume. poate şi pentru că a fost ceva de bonton - erau multe fete de presă cu carneţelul în mână care se chinuiau să scrie nume livreşti cu care scriitorul îşi împănase tabletele; şi mulţi băieţi de presă cu aparate foto sau de filmat.

pentru mine a fost un eveniment reuşit - am făcut cunoştinţă cu proza lui scurtă, din care voi mai citi cu siguranţă - elitistă şi cu umor fin!
mai ales c-a urmat pentru mine şi un vin fiert...:)

***

aseară, am fost invitat la poeticile cotidianului de către poetul răzvan ţupa, într-un apartament din piaţa lahovary, în cadrul unor evenimente private - seară de seară. a fost foarte fain şi boem, dar din păcate, n-am putut sta prea mult...

***

şi observ că, tot participând la evenimente, am tot mai puţin timp de citit :(

şi-am pus în stânga un interviu cu filip florian (pentru rss readeri). următorul concurs, zilele regelui :)

câştigator concurs - romanul exuvii cu autograf -

răspunsul corect este raymond roussel.

câştigătorul concursului este adina. pe care o rog să-mi trimită adresa şi pe ce nume să fie autograful pe mail (dragosbutuzea@yahoo.com) pentru a-i trimite cartea, dacă este din provincie. dacă este din bucureşti, ne putem întâlni. sau nu.

multe felicitări din partea mea şi a simonei popescu!

UPDATE - în afara concursului, simona popescu oferă o carte (cu autograf) şi alynei, pentru că şi-a doriiiiiiiiiiiiiiit-o atât de mult :). aşa că o rog şi pe ea să-mi trimită datele.

concurs - romanul exuvii cu autograf

întrebarea pentru concurs este:
cărui autor citat în volum îi apartine cuvântul resurectina?

întrebarea o aştept, timp de 3 zile, drept comentariu la acest post. premiat va fi primul răspuns corect.

despre premiu:
romanul exuvii a apărut în 1997, în urma unui concurs de romane organizat de editura nemira.
dacă m-ar întreba cineva care sunt cele mai bune romane ale anilor '90, aş răspunde că două: acesta şi orbitor. aripa stângă (care şi el va urma drept premiu aici, dar în primăvară).
împreună cu exuvii, am descoperit o scriere extrem de percutantă şi persistentă, un stil desăvârşit. am intrat în universul unic al personajului cărţii / simonei, feminin, inimitabil şi minunat. am trăit şi multe emoţii, pe care mi le amintesc cu drag. fragmente aici.

romanul va fi oferit de autoare, împreună cu un autograf special pentru câştigătorul concursului. eventualele taxe poştale vor fi suportate de mine. este al doilea concurs pe care-l organizez. staţi liniştiţi, mai urmează.

unii ţigani

un tânăr blogăr a scris recent un post despre cât urăşte el ţiganii, cum i-ar vrea omorâţi sau deportaţi. evident, postul era emoţional. ulterior, postul a fost şters, dar problema a rămas.

cum ne raportăm la ţigani - de fapt, la un ţigan cu comportament asocial? oricum, zic eu, dar fără să generalizăm. orice duşmănie de "rasă" dă inevitabil în pogrom - ceea ce e un lucru rău. dar când îi vedem pe unii şi nu ne place, ba chiar ne deranjează, ce facem?

eu m-aş duce la statul pe care-l plătesc şi l-aş întreba ce face ca să-i pună "pe labe" pe unii ţigani răi, cum mă protejează el. funcţionează justiţia? funcţionează poliţia? funcţionează - cel mai important lucru dintre toate - educaţia? ei zic că da, ascunzându-se sub forma mediatizată dar ineficientă a corectitudinii politico-morale, ba chiar aduc în discuţie campanii publice anti-dicriminare, de integrare sociala etc.
căcat. ştim cu toţii, de 20 de ani, statul român e impotent.

şi-atunci? atunci nu putem face nimic. ori răsturnăm structurile statului incapabil - revoluţie - ori stăm pasivi. ori aplicăm noi, individual, legea talionului în mod direct cu cel care ne deranjează. e o prostie, nu-i aşa? când cineva te pălmuieşte, tu să întorci celălalt obraz.

în mintea lui jean-lorin sterian în mintea lui kafka

în weekend-ul ăsta am participat la un experiment colectiv - să locuiesc singur în apartamentul scriitorului jean-lorin sterian (foto) pentru 48 de ore, în timp ce proprietarul e în londra. găzduit într-o clădire veche de lângă cişmigiu, m-am trezit chiar de parcă nu eram în bucureşti, ci într-un oraş străin - se vedea parcul de sus, fanfara şi-arunca notele prin fereastră...

jurnal
după ce m-am familiarizat cu cele două biblioteci - una mare în sufragerie, una mai mică în dormitor - cu bucătăria mică în care abia am găsit o farfurie, am deschis tv-ul. mi-e urâtă singurătatea în loc străin.

îmi plac lucrurile vechi cu care şi-a înzestrat casa. două radiouri din lemn, unul sfâşiat (se vede în poză), altul transformat în suport de dvd-uri. îmi place la nebunie un cufăr vechi, sângeriu, transformat în şifonier. îmi place suportul albastru de perete din bunătărie, cu zeci de mărunţişuri adunate ca-ntr-un buzunar de om distrat. şi-mi place biblioteca, fireşte. cu cărţi pe care-n adolescenţă le găseam şi eu în librării, pe care nu le-am luat, dar pe care le regăsesc aici, fericite c-au găsit cine să le cumpere şi să-mi facă-n ciudă.

descopăr în bibliotecă fragmente de istorie personală - unele cărţi sunt cumpărate din primii bani de la radio sau din plata primei cărţi... descopăr preferinţe livreşti - bioy casares, llosa, kundera, bulgakov, borges, kafka nu mai zic, şi câh! murakami. plus un zarathustra (nietzsche) "folosit".

o fotografie a stăpânului casei cu turban, a stăpânului casei cu două iepuriţe playboy, o carte poştală cu che, un tablou cu nick cave. într-un colţ al bibliotecii, antologiile în care a scris şi cărţile pe care le-a scris.

experiment mental
în vreme ce-aud păsările lărmuind, m-apuc şi citesc o povestire a lui kafka scrisă de jean-lorin sterian (via pierre menard) în volumul scriitorul a ieşit la vânătoare şi mă găsesc brusc în două realităţi ale scriitorului - în cea "reală" a căminului şi-n cea ficţională - şi pătrund astfel puţin în mintea lui iar prin nuvelă în mintea autorului franz cum povestesc amândoi despre artistul foamei la care lumea nu se mai înghesuie să-l admire...

ps. cât despre starshitting, n-am avut de ce protesta :)...

anchetă livrescă - concurs

voi începe curând un concurs (vezi dreapta) ce va avea ca premiu romanul exuvii cu autograful simonei popescu pentru câştigător.

ei bine, pentru că acest concurs nu se va termina aici, mi-am făcut o listă cu romanele viitoare. dar aş vrea să vă întreb şi pe voi, cititorii mei, ce autor român v-ar plăcea să vă dea un autograf şi pe ce carte anume. în funcţie de răspunsurile voastre, voi mai lucra la listă.

fiţi deci pe fază şi răspundeţi!

mişto copertă, nu?

leapşă

de la ovidiu baron:
1. ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?
20.
2. ce e mai rău, să eşuezi sau să nu încerci?
să nu încerci.
3. dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem atât de multe lucruri care nu ne plac şi nu facem atât de multe lucruri care ne plac?
pentru că aşa am ales.
4.când ţi se pare ca s-a vorbit şi s-a făcut tot ce era de vorbit şi de făcut, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai facut?
vorbit. rahat!
5. dacă moneda naţională ar fi “fericirea”, cît de bogat ai fi?
coşul zilnic.
6. care este lucrul pe care ai vrea cel mai mult să îl vezi schimbat la oameni?
să se întrebe mai des. şi să asculte.
7. faci ceea ce ai visat să faci, sau faci ceea ce faci doar pentru că împrejurările te-au adus aici?
fac ceea ce vreau să fac.
8. dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?
categoric.
9. eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie, sau lucrurile care trebuie?
lucrurile care trebuie. trebuie să le facă cineva şi pe astea...
10. dacă ar trebui să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi ăla?
să nu se ia prea mult după alţii.
11. ce-ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?
un prost fericit.
12. ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le ai până acum sau a fi incapabil să îţi mai faci amintiri de acum înainte?
nu înţeleg.
13. îţi mai aduci aminte de momentul ăla de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit? mai are vreo importanţă acum?
nu.
14. care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilarie? ce o face atat de specială?
când mâncam o ciocălată chinezească în faţa blocului, la soare.
15. dacă ai câştiga 1 milion de dolari, ai renunţa la ce faci acum?
poate.
16. când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?
când mi-am făcut blogul.
17. când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?
aseară.
18. care e lucrul pe care l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai facut? ce te opreşte?
sunt mai multe: să călătoresc în india, japonia, china. să învăţ germana. să vorbesc latineşte. să scriu o carte de 75 de pagini. să zbor cu paraşuta. să locuiesc şase luni la munte. să mă îndrăgostesc nebuneşte. să recitesc din nou comedia umană. mă opreşte lenea.
19. care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti?
înţeleg anumite lucruri.
mulţumesc.

meritele nobelului

hai să ne bucurăm!
dar nu pentru că laureata de ieri a premiului nobel pentru literatură are legături cu românia, nu. ci pentru că o scriitoare aproape necunoscută, cu cărţi publicate, dar necitite - la noi cărţile au stat prin stocuri la preţ redus, încă din 1997 cu încă de pe atunci vulpea era vânătorul -, are parte de popularitatea pe care cel mai cunoscut premiu pentru literatură o poate acorda.

"valoarea" mediatică
nu vorbesc despre valoarea în bani a premiului, despre încasările din vânzări de de-acum încolo, sau despre valoarea cărţilor ei. ci de "valoarea" actuală la modă - celebritatea cu care e acum "înzestrată" scriitoarea. este scoasă brusc din anonimat şi respectată de întreg mapamondul. ca şi cum ştampila nobelului ar înnobila.

cum stau de fapt lucrurile
după mine, oamenii premiaţi înnobilează nobelul, nu viceversa. este onorant pentru comisia nobel când trebuie să premieze creatorul/omul - indiferent că e herta muller sau orhan pamuk sau...
iar nobelul, la rându-i, răscumpără omenirea veşnic ingrată. de fapt spunem cu toţii, o dată pe an, mulţumesc unui scriitor.
şi unui fizician, şi unui chimist etc.

cristian tudor popescu
se poate spune că principalul contributor la premiul hertei müller este nicolae ceauşescu. se poate spune, dar e fals. domnule cristian tudor popescu, meritul e al omului, nu al contextului.

herta muller, nobelizată pe 2009...

...who, with the concentration of poetry and the frankness of prose, depicts the landscape of the dispossessed.

şi iar n-am citit nimic de cel care ia nobelul.

oricum l-au luat nemţii (propunerea a fost a lor), ceea ce mă bucură, admirator fiind al acestei literaturi.
dar parcă-i văd pe ai noştri "mândrindu-se" de originea română a autoarei...

un fragment audio din este sau nu este ion citit de herta muller, aici - via polirom.

tinereţea e modul cum percepi lucrurile

pentru că prea mi-a plăcut romanul maestrul, dar şi personajul lui colm tóibín, nu m-am lăsat descurajat de povestiri şi m-am avântat la roman. ambasadorii, deci.

publicat în serial, henry james a scris un roman perfect, fără cusur. poate de-aia nici nu mai e citit. din păcate.

mi-era dor de ceva clasic. de fapt modern. si surprinzător pentru timpurile alea, foarte psihologic. şi amuzant. tot pentru timpurile alea.

bun. ce mi-a plăcut?
păi felul cum descrie james uimirile unui burghez american în faţa bontonului parizian e ca şi cum un crescător de porci o vede pe albă ca zăpada. personajul se numeşte lewis lambert strether (pt cine nu ştie, luis lambert e un roman de Balzac) şi descoperă la 55 de ani că nu mai e tânăr - deşi poate să mai fie - şi că trebuie să ia lucrurile aşa cum sunt.

dar până la urmă nu. pentru că "tinereţea e o ciudată prezenţă concretă, plină de mister dar şi de claritate, pe care putea să o pipăie, să o savureze, să o soarbă, al cărei suflu profund putea efectiv să-l audă" (p.319). aşa că un teatru în londra, un decolteu al unei femei care-l agaţă, nişte volume din nouvelle revue francaise (gallimard), metamorfoza interioară a unui tânăr, o locuinţă minunată, nişte splendide obiecte de interior, chiar naturaleţea unei exprimări verbale, curtoazia şi afabilitatea nesimulată a celorlalţi - toate acestea îl fac tânăr. şi liber.

şi sunt foarte, foarte multe impresii - că eu, cititorul, m-am dus desigur imediat cu gândul la monet şi la ciracii lui. pentru că dintr-o dată, atâtea impresii se precipită fără voia lui şi el devine un tip super-cool care se trezeşte la viaţă.

viaţa este un tipar de tinichea, şănţuit sau gofrat cu ornamentaţii în relief, sau neted sau groaznic de banal, în care se toarnă această gelatină inertă fără apărare pe care numim stare conştientă... aşa că "ia" forma lui, cum spune marele bucătar, şi eşti ţinut de el într-o stare mai multsau mai puţin compactă; pe scurt, trăieşti cum poţi. asta nu te împiedică să ai iluzia libertăţii: aşadar, să nu-mi semănaţi mie, care n-am măcar amintirea acestei iluzii. (p.147)

camera, lăcuită şi aurită, toată tapisată cu damasc roşu şi ornată cu bronzuri, oglinzi şi pendule, era orientată spre sud, iar jaluzelel erau trase pentru a o feri de lumina dimineţii de vară; prin crăpături se putea zări totuşi grădina tuileriilor şi întreaga perspectivă de dicnolode ea; aşa că vasta prezenţă a Parisului pătrundea până în odaie, ca o răcoare crepusculară îmbietoare, cu alaiul de scânteieri al grilajelor cu ţepuşe aurite, cu scârţâit de paşi pe pietriş, tropot de copite şi pocnete de bice, senzaţii care laolaltă sugerau o paradă de circ. (p.248)

sau, mai vorbeşte cineva aşa?: dacă aş avea plăcerea să o văd, şi dacă dumneavoastră mi-aţi îngădui, aş îndrăzni să o rog să fie amabină cu jeanne. (p.249)

oricum, totul e ceva fin! te muţi cu totul într-o lume moartă, o lume aşa cum a văzut-o james, raportându-se la cea pe care a trăit-o. o lume în care m-a invitat să intru şi-n care m-am simţit tare bine. am citit-o mai copăcel - conversaţiile au multe înţelesuri, niciodată clare, izvorăsc din arta conversaţiei; profunzimea e dată de stil, acţiunea e superficială - dar mi-am dat savoare orelor.

lecţia lui henry james?
că tânăr eşti după cum vrei să percepi lucrurile - e libertatea fiecăruia.

henry james, ambasadorii, editura univers, bucureşti, 1999, traducere de corneliu rudescu, 392 p
coperta de done stan

lecturile publice de octombrie

trebuie să vă spun că ţin neapărat să particip la acest eveniment, pentru că eu nu ştiu foarte multe despre radu cosaşu, pricină cu care "mi-am luat-o" destul de rău într-o vizită, în mijlocul unor intelectuali distinşi... :)

cine sunt eu?

mi-am făcut acest blog din dragostea mea faţă de carte pe care-am vrut s-o împărtăşesc şi altora. mi-am exprimat aici sau pe la evenimente livreşti impresiile extrem de sincere de cititor. ba chiar, blogul m-a ajutat să mi le şi cristalizez cumva, în câteva scrisori de folos, poate, şi unora.

în ultima vreme însă, câţiva oameni cu aceeaşi dragoste de carte mi-au solicitat impresiile modeste şi diletante - diletante în sensul bun al cuvântului, acela de a face lucruri din plăcere pură - pe la booktalks, pe la cenacluri sefe sau de tinere condeie, pe la concursuri literare recompensate material, pe unii opiniile mele i-au deranjat, pe alţii i-au inspirat, cert este că n-am lăsat indiferent.

mă uit în jur şi văd că literatura începe să fie ceva viu, se discută pătimaş despre cărţi pe bloguri, au apărut multe cenacluri, lecturi publice cu autori consacraţi, festivaluri de literatură, foarte mulţi tineri îşi arată talentul de cititori sau de scriitori. lucrurile se mişcă, şi mi-ar plăcea să contribui şi eu la o anume normalitate a lucrurilor.

şi cred că în primă fază, orice iniţiativă trebuie încurajată. de-abia dup-aceea trebuie cernute valorile, îndepărtarea neghinei şi clădirea unei educaţii livreşti fireşti - scriitoriceşti, cititoriceşti, editoriale, de evenimente.

eu zic că suntem pe drumul cel bun. şi-mi face mare plăcere să merg pe el.

meniu de criză - cărţi româneşti

am de gând să recuperez câţiva scriitori români contemporani mai vechi

mai întâi stau cele trei romane clasice ale literaturii contemporane - romanele anilor '70:
- cartea milionarului de ştefan bănulescu - s-o recitesc (a treia oară)
- lumea în două zile de george bălăiţă - de finalizat
- bunavestire de nicolae breban - de finalizat



apoi coaja lucrurilor de adrian oţoiu - de finalizat. şi, poate, dimineaţa pierdută a gabrielei adameşteanu...

la cenaclu, iar

sorin tudor, organizatorul unui nou cenaclu pentru tinerii impetuoşi - recitiri.ro, m-a invitat în mod oficial să-mi revărs în mod liber criticile asupra creaţiilor literare citite aici. diseară, la ora 19:00, la absinteria sixtină din str. covaci, nr.6, etaj 1.

va fi o experienţă, într-adevăr! sper să nu iasă cu bătaie :))

mi-ar plăcea să fiu o pasăre fenix

am primit o leapşă de la jane, şi mă grăbesc s-o onorez. îmi plac aceste întrebări, aşa că o ţin pentru mine. aşadar:

1. dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte, care ar fi aceasta ? motivează alegerea făcută! (dar într-un film? dar într-un cântec?)

mi-ar plăcea să-mi trăiesc un an de adolescenţă în romanul adolescentului miop şi să-l am drept prieten şi mai ales mentor pe eliade - poate aş prelua câteva din exerciţiile lui de voinţă.

2. dacă ai putea să-ţi alegi prenumele, care ar fi acesta? dar în cazul în care ai fi de gen opus?

mi-aş alege chiar celălalt prenume pe care îl am, cătălin (de acolo vine c.-ul de la dragos c.). din păcate, toţi mă cheamă dragoş, aşa că m-am obişnuit... iar dacă aş fi fost fată, mi-ar fi plăcut să iau prenumele mamei, ana.

3. în ce altă ţară ai vrea sa trăieşti pt 1 an şi de ce?

mi-aş dori să trăiesc 1 an în franţa, şi nu neapărat la paris, pe care l-am văzut, ci în provincie. până la urmă e ţara lui balzac, a lui flaubert şi-a lui proust, şi-apoi e singura limbă pe care o cunosc.

4. Care e visul cel mai neobisnuit ce l-ai avut şi ţi-l aminteşti?

cel mai neobişnuit şi pe care-l voi ţine minte mereu este acela în care l-am visat pe nefârtatul sub chipul unei umbre negre, ca o baltă de păcură, ce luneca peste tot, mă urmărea iar eu nu puteam scăpa de el.

5. povesteşte o zi din viaţa ta imaginându-ţi ca eşti un animal.

mi-aş dori să fiu un animal fantastic, o pasăre fenix, dar să renasc nu la 500 de ani, ci în fiecare zi. mi-ar plăcea să zbor, chiar să m-arunc în foc şi chiar dacă n-aş avea certitudinea renaşterii...

6. dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioada limitata de timp, cine ar fi aceasta persoană şi de ce ai ales-o?

despre asta am de gând să scriu într-un post separat, după ce chiar voi fi, în cadrul unui experiment, 48 de ore, în pielea altcuiva.

7. daca te-ai trezi singur pe lume, care crezi ca ţi-ar fi primele gânduri şi ce ai face prima dată?

dacă m-aş trezi singur pe lume, aş trage la început o înjurătură, apoi m-aş bucura de singurătate vreun an-doi, după care m-aş sinucide, de nu voi înnebuni pân-atunci.

adèle h., iubita locotenentului englez

mi-a plăcut enorm acest film - istoria adèlei h.!

tocmai că-i plictisitor, că n-are multe personaje, că-i întunecat, că e vorba de isabelle adjani ce joacă sublim.

joacă rolul fiicei educate şi culte a lui victor hugo. îndrăgostită de-un locotenent, îşi părăseşte familia, şi pleacă-n canada şi-n barbados după el. refuzul lui o trimite într-o lume interioară ce se dovedeşte a fi - pentru noi, ceilalţi, nu şi pentru ea - infernul. şi aici intervin imaginile şi dialogurile, ce sapă după multe obsesii - moartea surorii mai mari prin înec, puterea tatălui, înşelarea dragostei, singurătatea prin străini, sărăcia. dar mai ales obsesia dragostei - religia ei e iubirea.

mie mi-a plăcut faptul că singură obsesia o scoate din lumea reală, îi dă un rost. intensitatea sentimentelor şi a emoţiilor fac cât toate personajele comune ale altor filme. stau şi mă întreb - şi după acest film - dacă nebunia - sau cel puţin trăirile dinainte - nu este un dar decât un blestem.

filmul?
întregul film e-n jurul adèlei şi a stărilor ei sufleteşti. cadrele întunecate pun în valoare luminile ca la georges de la tour, în ton cu personajul. camera pune în valoare frumuseţea actriţei - şi când stă nemişcată, isabelle joacă minunat.

rolul, la început rezervat de truffaut jeannei moreau, apoi catherinei deneuve. filmul a fost făcut cică în şapte ani.

doi scriitori. îi recunoaşteţi?