o poveste cu o fantomă

ca să-mi piară din elitism, v-am spus cât de încântat am fost de romanul rebecca al englezoaicei daphne du maurier, fiind una dintre cărţile mele preferate? ei bine, susan hill (saitul ei aici), tot o englezoaică (de-o seamă cu mama mea), a scris şi o continuare (dar nu despre asta va fi vorba în continuare). ci asta ca să vă imaginaţi genul.

femeia în negru este un roman cu o fantomă. (apropo, după roman s-a turnat un film, se joacă chiar pe scena londoneză...) un tânăr avocat e trimis într-un ţinut de ceaţă şi mlaştini să lămurească actele unei bătrâne decedate. iar aici o întâlneşte pe femeia în negru şi are parte de experienţe terifiante.

mie romanul mi-a plăcut, mai ales că se concentrează pe trăirile personajului arthur kipps. de asemenea, e construit foarte bine, primul şi ultimul capitol încoronează bine acţiunea. stilul sec (sau poate traducerea e de vină) creează o atmosferă înspăimântătoare, de la ceţoşenia londrei (aici dickens e pastişat bine) la smârcoşenia comitatelor nordice.

într-adevăr, niciodată în viaţa mea nu am fost aşa de copleşit de spaimă, niciodată nu mi-au tremurat atât de tare genunchii şi carnea de pe mine, ca apoi să devin rece ca stânca, niciodată inima nu mi-a zvâcnit aşa de puternic, gata să-mi sară în gura uscată, apoi să înceapă să-mi bubuie în piept cum bate un ciocan pe nicovală, niciodată nu m-am simţit cuprins atât de strâns de o groază, o spaimă şi o presimţire a răului aşa de mari.parcă paralizasem. de spaimă, simţeam că nu pot să mai stau acolo, dar nici nu îmi mai rămăsese vreun strop de putere să mă întorc şi să o iau la fugă, şi eram din cale afară de sigur că, în orice moment, voi da ortul popii pe acea cărare nenorocită. (p.69)

ce mai! mi-a făcut mare plăcere citirea acestei cărţi, chiar şi în cele două ore!

susan hill, femeia în negru, editura leda, bucureşti, 2009, traducere de andrei oprea, 171 pagini
coperta iulian frăţilă & guliver/getty images

creştinismul e doar politică

agora este, fără îndoială, filmul care m-a emoţionat cel mai mult în ultima vreme.

nu prin subiectul politic:
- păgânii, creştinii şi evreii se luptă pentru putere în timpul prăbuşirii imperului roman;
- liderii sunt lipsiţi de scrupule iar cei creştini (viitori sfinţi ca chiril al alexandriei) folosesc scrierile sfinte după bunul plac;
- filozofii sunt măcinaţi de cunoaştere dar orbi la lumea din jur care se destamă.

nu prin subiectul filozofic scos din confesiunile lui augustin sau din minunata carte a lui marrou (sfântul augustin şi sfârşitul culturii antice).

nu prin jocul actoricesc, deşi mi-a plăcut rolul sclavului davus (max minghella).

ci prin viziunea regizorală a lui alejandro amenábar, care pune în vedere complet nepărtinitor credinţa, filozofia, ştiinţa unei vremi apuse - de care se foloseşte excelent pentru a-şi spune mesajul artistic care, cel puţin pe mine, m-a emoţionat toată seara după ce-am ieşit de la film:

omenirea nu e deloc bună şi nici lumea creată de ea, ci singurul lucru care rămâne e îndoiala şi dragostea individuală.

cum anume o face?
prin câteva cadre: o privire îndrăgostită şi furişă a unui sclav sclavului către stăpâna sa, o atingere a aeluiaşi de glezna aceleiaşi, un gest, o rugăciune, chiar o ucidere din dragoste.
la fel, prin cadrele luate de sus - ca "văzute" de Dumnezeu - omenirii microscopice sau pământului ca o minge de deasupra căreia răzbat ţipetele creştinilor, evreilor şi păgânilor. sau prin cadrele cu susul în jos în care cărţile plutesc în aer înainte de-a fi arse - imposibil să nu mă fi mişcat.

şi o scenă minunată despre ceea ce înseamnă miracolul creştin - împărţirea pâinilor la flămânzi - mi-a amintit ce anume pierdem când mergem la biserică şi ne declarăm creştini.

recomand filmul tuturor cu drag! şi pentru că nu sunt andrei gorzo :)

1 ianuarie 1919 - 27 ianuarie 2010

jerome david salinger.

despre două cărţi aici şi aici.

o lansare tipic românească

aseară am fost ivitat în club expirat la lansarea unei antologii de poezie românească contemporană (blogul cărţii aici) pentru uzul tinerilor - o iniţiativă excelentă a editurii vinea şi a lui andrei ruse. despre carte în curând, însă acum vreau să mă refer la eveniment, ce se-nscrie perfect în tipicul lansaărilor noastre provinciale.

în loc de locaţia complet nenimerită pentru o lansare, din cauza nu a fumului, ci a aspectului general de tavernă mohărâtă expirată, unde întunericul nu sporea misterul, ci îl pierdea de tot,
era nimerită o locaţie tinerească, luminoasă, colorată, vie - în acord cu coperta cărţii (care mie-mi place mult.)

în loc să stea la o masă ascunsă fie de coloanele groase ale clubului, fie de spectatorii dinpicioare, pe care ca s-o vezi trebuia să dai din coate sau s-aştepţi să plece cineva din faţă
era nimerit ca organizatorii să stea în picioare - ar fi căpătat vizibilitate şi mult mai multă atenţie.

în loc de permanenta improvizaţie de tip "hai, care autor mai vine să ne citească?" la un microfon fără amplificator sau "cine vrea să ne spună cel mai frumos vers dintr-o poezie de dragoste?" (n-a vrut nimeni) când se ştie reticenţa spectatorilor la expunere,
era nimerit să fi existat o ordine prealalbilă, în care să se ştie cine citeşte, ce citeşte; în care discursul să urmeze o structură pregătită dinainte. ar fi fat o notă de seriozitate şi, de ce nu, de profesionalism.

mărturisesc că aveam alte aşteptări de la lansarea unei cărţi de poezie - un gen dificil şi deja respins de cititorii români. aşteptam idei noi, multă imaginaţie şi multă luare în serios, mai ales că e vorba de tânăra generaţie, ce nu ar trebui să moştenească teribilismul opac de tipul vai, ce boemi şi neînţeleşi suntem noi, poeţii.
reuşita unui eveniment (proiect) depinde de satisfacţia celorlalţi, în folosul cărora acesta a fost creat.
să fim oare noi, spectatorii?

despre eveniment a mai scris vaxaly aici.

2 evenimente livreşti

azi merg la 7 seara în expirat la lansarea volumului colectiv de poezie iubirea e pe 14 februarie.

*

la chioşcurile de ziare a apărut volumul minuscul al lui mircea cărtărescu nostalgia (o ediţie cât o casetă audio - de tip vechi!- scoasă de humanitas cu gazeta sporturilor). costă 17 lei. bibliofilie! (dacă nu-mi luam visul (prima ediţie cenzurată a nostalgiei), o cumpăram sigur!)

critica de carte murdărită

n-ar fi trebuit să-mi pese că o recenzie onestă (a lui marius chivu) la o carte (de cristian tudor popescu) poate fi utilizată (conform blogului revistei cultura) de un jeg de ziar (românia mare) în scopuri murdare.

însă constat că nu poţi scăpa nici aici (când e vorba de literatură) de mareea de care vorbea flaubert:

j'ai toujours tâché de vivre dans une tour d'ivoire; mais une marée de merde en bat les murs, à la faire crouler... (am încercat mereu să trăiesc într-un turn de fildeş; dar o maree de căcat loveşte pereţii, ca să-l dea jos)

ştiaţi că...

am căutat sâmbătă la cărtureşti verona volumul lui cristian teodorescu, medgidia, oraşul de apoi (cartea românească, 2009) şi nu l-am mai găsit?

cauzele ar fi două:
- fie a fost un tiraj foarte mic
- fie este aşa de bun încât a rupt gura târgului (pentru că aflu că e destul de elogiat de critică)

aşa că mă gândesc să-l cumpăr, să văd şi eu ce şi cum... hm!

revolta maselor

luând ca punct de plecare secolul xix - secol al plenitudinii - ca impuls determinant pentru stadiul civilizaţiei umane actuale (1926 - 1930), filozoful spaniol ortega y gasset denunţă ivirea, ca simptom al creşterii alarmante a populaţiei europene - din 1800 până în 1914 de 2,5 ori - a "omului-masă".

el reprezintă concretizarea idealului de om pe care umanismul european şi l-a dorit, adică un om beneficiar a ceea ce autorul numeşte creşterea treptată, firească a nivelului istoric, adică a nivelului de viaţă. nivelul ridicat la care a ajuns astăzi prin democraţia liberală şi prin tehnică a avut însă şi repercusiuni negative asupra acestui om "modern", şi anume o auto-suficienţă, născută din satisfacţia mediocrităţii, lipsa oricărei exigenţe, ermetism şi nesupunere.

societatea umană este, după ortega y gasset, prin esenţa ei aristocratică, elitistă. iar această minoritate creatoare s-a lăsat acum substituită de către mulţime în preluarea frâielor valorice care au stat la temelia progresului; acum ansamblul posibilităţilor vitale care odinioară constituia apnajul minorităţii dominante aparţine acum omului mediu. dar acesta din urmă, din păcate, nu le fructifică, ci se răsfaţă pur şi simplu cu ele; în caz de nevoie, cheamă statul să-l ajute; are loc o "hiperdemocraţie" - masa ăşi impune, cu putere de lege, toate cerinţele prin intermediul presiunilor de orice fel, chiar prin violenţă.

deşi omul actual simte că viaţa sa este mai plină decât oricare alta din trecut sau, viceversa, că întregul trecut s-a îngustat în raport cu umanitatea actuală (p.64), el şi-a pierdut ţelurile, gratitudinile. trăim într-o vreme care se simte fantastic de capabilă să împlinească, dar nu ştie ce să împlinească (p.71). omul-masă trăieşte în inerţia unor valori pre-constituite, a unui statu-quo fără viitor, în derivă. - nu se construieşte nimic, cu toate că posibilităţile şi puterea sunt enorme. (p.76)

soluţia lui ortega y gasset este fără apel: occidentul trebuie iar să comande, ca şi până acum; şi cum a comanda presupune predominanţa unei opinii, a unui spirit (p.150), spaniolul propune ca opinie predominantă naţiunea europeană, idee ce va atrage cu sine o nouă morală, atâta vreme cât morala înseamnă un sentiment de supunere, conştiinţa de a slujişi de a avea o îndatorire.

eu zic că e nevoie de mai mult, dar în fine. trec la câteva citate:
- viaţa este în orice clipă şi înainte de orice conştiinţa a ceea ce ne este posibil (p.68)
- circumstanţa şi decizia sunt cele două elemente esenţiale din care se compune viaţa (p.74)
- omul-masă înseamnă:

• facilitate şi siguranţă economică
• confort şi ordine publică
• dispariţia barierelor sociale

- trăsăturile psihologice ale omului-masă:

• apetituri subiective
• libera expansiune a dorinţelor sale vitale
• ingratitudinea funciară faţă de tot ceea ce i-a făcut posibilă înlesnirea existenţei

- america - paradisul maselor (p.137)
- naţiunea - necesitatea funciară a unui program, a unui "viitor", a unei voinţe comune.

josé ortega y gasset, revolta maselor, editura humanitas, bucureşti, 1994, traducere de coman lupu, 245 pagini
coperta de ioana dragomirescu mardare

trenuri cu prioritate

ce sunt cehii? nişte puşlamale care râd. (p.329)

unii consideră filmul lui jiří menzel făcut după această nuvelă că e unul dintre cele mai bune filme europene ever. oricum, un film care va rămâne în istoria cinematografiei mondiale. cât despre autorul ei, la fel, este din ăia mari, m-a impesionat romanul său, l-am servit pe regele angliei.

cât despre această nuvelă, e minunată!

ea începe cu războiul, mai precis cu un fapt divers, prăbuşirea unui avion nemţesc într-un orăşel. m-am întrebat ce caută aici avionul, pentru că n-are legătură deloc cu ce se va-ntâmpla dup-aceea. neglijasem un lucru: nu avionul era important, ci locuitorii care s-au înghesuit să-l demonteze şi să-l fure bucată cu bucată. vrea autorul să arate furtul? nu, ci mobilizarea generală contra duşmanului. pentru că, de pildă, tatăl eroului e colecţionar de fier vechi. (iar bunicul, vrând să hipnotizeze soldaţii nemţi din primul tanc invadator, sfârşeşte cu capul prins între şenile.)

miloš hrma are 22 de ani şi-i elev la calea ferată. şi-a tăiat deja venele de ruşine că nu i s-a sculat când era cu prietena. îi mai sunt în jur un şef de gară cu crize morale acute, ce creşte porumbei. şi un impiegat don juan căruia-i place să ştampileze poponeţele femeilor (vezi clipul de mai jos din film).

ei, şi lui miloš hrma i-e milă de iezi, vrea să se sinucidă, dar nu ezită să arunce-n aer un tren "cu prioritate" nemţesc. apoi să rănească mortal un neamţ care se zvârcoleşte şi tot strigă
- mutti! mutti!

zăpada încetă să mai cadă, o lună minunată umplu cerul, de jur-împrejur în cristalele de gheaţă ticăiau secundare colorate, la gâtul ostaşului răsărise un lănţişor de argint şi pe lănţişor ceva de care se prinse cu amândouă mâinile strigând din răsputeri:
- mutti! mutti!
i-am pus ţeava puştii în ochi şi am apăsat pe trăgaci. după asta tăcu. picioarele ăşi încetiniră mişcarea şi se opriră. stau pe el şi simt cum îi pătrunde în trup liniştea, cum se opreşte ca într-o maşină care s-a stricat. curge sângele din mine şi murdăresc hainele ostaşului. (p.361)

2 oameni care pe timp de pace se pot întâni şi sporovăi, în război se omoară unul pe altul.

iată un prim feedback din partea cititor despre această nuvelă:
cei de la căile ferate ar trebui să te dea în judecată sau să te omoare cu pietre , fiindcă, după tine, vită, tâmpită, la calea ferată nu se ocupau decât cu perversiuni pe canapeaua superiorului.

bohumil hrabal, toba spartă (povestiri), editura univers, bucureşti, 1971, traducere de corneliu barborică, 411 pagini
coperta ileana dăscăliţa

cartea de după

pictură de jane kin

viaţă :) şi cărţi

mai citesc pe forumul nobo confesiuni anonime care îmi descreţesc fruntea. las o mărturisire citită recent:
mă masturbez in fiecare seara, ma uit la filme porno si imi imaginez scene cu colegele de la munca, in fiecare seara aceasi rutina. nu am fost niciodata cu o fata (doar cu 2 prostituate). doar daca ma gandesc la o fata am erectie, dar daca o mai si ating, imi este frica sa nu sufar de ejaculare precoce din cauza masturbarii, daca ma uit prea mult la filme porno elimin un lichid transparent vascos asemanator cu sperma. in plus de asta nu sunt prea frumos, nu ma ingrijesc prea mult, si o am si mica (in jur de 12-13 cm). si cea mai mare problema este atitudinea, timiditatea, nu vb cu fete nu ma bag usor in vorba si nici nu sunt foarte sociabil, nu ies in oras, nu imi place sa imi fac cunostiinte noi, nu am nici un prieten caruia sa ii marturisesc toate astea, am doar cunostinte...
in rest sunt fericit...chiar imi place ce fac (job), sunt singur si nu ma cicaleste nimeni, fac ce vreau cand vreau, ma duc unde vreau cand vreau....dar cu ce pret si de ce?

în contrapondere, un articol* de andrei pleşu spune că:
„sofisticarea" civilizată a adus cu sine, simultan, fragilitate fizică şi debilitate mintală. suntem „evoluaţi" şi precari. e frapantă, de pildă, dispariţia aproape totală din orizontul interogaţiei şi al reflexiei noastre a unor teme esenţiale. iubirea nu mai este astăzi un subiect, dincolo de scandalul monden, inflamaţia erotică şi sentimentalismul de telenovelă. autori şi autoare ca mariana alcoforado, ninon de lenclos, denis de rougemont, max scheler sau ortega y gasset nu mai apar.
absente, în sens substanţial, de pe piaţă sunt şi teme ca prietenia, umorul, destinul şi moartea. se vorbeşte infinit mai mult despre succes, despre sănătate, politică, virtuţi manageriale şi feluri de mâncare.

qed.

*articolul lui pleşu de la geo.

o capodoperă sârbească

anul trecut a murit scriitorul universal (sârb) milorad pavić (saitul autorului aici). motiv pentru care m-am decis să citesc acest roman, cel mai cunoscut de altfel, dicţionarul khazar. probabil că o fac cu întârziere, probabil că mulţi au citit această carte, probabil că dintre ei unii zâmbesc spunând ia uite-l şi p-ăsta, citeşte vechituri.

eu ticluiesc un soi de lexicon al culorilor, mai departe e treaba privitorului să alcătuiască propoziţii şi cărţi, cu alte cuvinte, imagini. tot aşa ai putea să faci şi tu cu scrisul. ce-ar fi dacă s-ar ticlui un lexicon din care e făcută o carte, pentru ca mai apoi cititorul să şi-o încropească singur?
aşa face pavić, îşi pune la treabă cititorul, nu-i dă mură-n gură, şi prin asta e unul dintre cei mai experimentali scriitori. cum romanul acesta are forma unui dicţionar, altul are forma de rebus, altul de tarot.

nu cred că e important aici realitatea istorică şi geografică a neamului khazarilor, ci că milorad pavić creează un univers mitic al acestora, borgesian dar nu numai, căci eu cred că e mai inventiv decât borges. realităţi şi onirisme, vrăjitori şi fantaşti, evrei, islamişti, creştini sau pur şi simplu khazari alcătuiesc o lume în care te afunzi cu mare drag, în care te laşi absorbit cu zeci de impresii.
raţional ai impresia că citeşti o carte istorică. livresc, că citeşti un roman. religios, că citeşti o carte de religie. ezoteric, că citeşti o carte misterioasă, cu înţelesuri ascunse. poetic, că citeşti poeme în proză.
când de fapt, citeşti o capodoperă a literaturii universale, nu doar sârbe. (apropo, umberto eco e mic copil). la noi de ce nu se scrie aşa ceva? poate agopian, dar poate nu...

când ieşi în stradă amiaza arăta bolnavă, parcă o ciumă rodea strălucirea soarelui, o spuzeală şi nişte buboaie de aer se lăbărţau pe întinsul cerului bulbucându-se ca o pecingine peste nori, care puroiau şi se închirceau înt-o plutire din ce în ce mai lentă.
săptămâna avea menstruaţie, şi încă de duminică te ameţea cu miasmele ei, degajând pârţâituri în rafale, ca infirmul care se pune pe picioare. acolo, la capătul orizontului răpciugos, zilele irosite ale lui suk se albăstreau, mărunţele şi vânjoase văzute de departe, orfane de nume calendaristice, îndepărtându-se vioi în turmă, scăpând de grija lui şi lăsând în urmă dâre de colb... (p.101)

o recenzie mai amănunţită a ioanei nicolae aici.

milorad pavić, dicţionarul khazar, roman lexic în 100 000 de cuvinte, editura nemira, bucureşti, 2008, traducere de mariana ştefănescu, 312 pagini
coperta de răzvan luscov

despre capitalism în america

graţie amicului adrian ciubotaru, am văzut aseară ultimul film al lui michael moore, capitalismul, o poveste de amor.

iar dacă primul său film, fahrenheit, m-a dat pe spate, acesta nu prea. dar nu vreau să spun că nu prea mi-a plăcut amestecul de cazuri izolate, abordate strict emoţional în contrapondere cu generalizări abordate raţional, sau că nu mi-au plăcut efectele burleşti folosite.

ci că mi-a plăcut exemplul unor firme mici de tip cooperativă în care profitul este împărţit în mod egal de către angajaţi. exemplul unei mici greve care a strâns în jur până şi simpatia preşedintelui. şi mi-a adus la cunoştinţă declaraţia drepturilor economice a lui roosevelt (video aici), de care n-aveam habar.

un film recomandat tuturor preocupaţi de prea-bunăstarea materială. iată teaserul filmului:

gunoierul prigoană şi biblioteca

inspirat de geo, sunt profund dezgustat faţă de numitul prigoană. seniorus. gunoierus. care, după ce şi-a-mpins fiul pe la studii pe-afară, s-a gândit ca, în schimbul sponsorizărilor electorale, să-şi împingă acelaşi fiu nu spre vreo fundaţie sau ong, ci de-a dreptul în parlament. să mai spun că beizadeaua n-a muncit o zi în slujba publicului?

...în fine, dezgustul s-a rotunjit auzind de ciudata lege anti-livrescă, de mutare a parlamentului (un fel de viitoare casă pentru ceilalţi fii) în clădirea bibliotecii naţionale. a cărei construcţie o începuse ceauşescu.

de unde se vede că gunoierii sunt mai răi decât cizmarii, în ceea ce priveşte cărţile.

la mulţi ani, eminescu!

să citim măcar o poezie!...

top 10 cărţi ale deceniului pe la alţii...

un top din revista magazine, el mundo, 3 de enero de 2010. de aici.

1. la fiesta del chivo. mario vargas llosa (sărbătoarea ţapului)
2. tu rostro mañana. javier marías (chipul tău, mâine)
3. la carretera. cormac mccarthy (drumul)
4. las benévolas. jonathan littell (binevoitoarele)
5. la reina en el palacio de las… stieg larsson (castelul din nori s-a sfărâmat)
6. cometas en el cielo. khaled hosseini (vânătorii de zmeie)
7. ebano. ryszard kapuscinski (abanos)
8. suite francesa. irene nemirovsky (suita franceză)
9. brooklyn follies. paul auster (nebunii în brooklyn)
10. expiación. ian mcewan (ispăşire)

o selecţie de: arcadi espada, lorenzo silva, ana s. pareja, césar antonio molina, angel méndez, blanca berasategui, santos sanz villanueva, ymelda navajo, agustín pery y antonio lucas.

deşi nu sunt de acord că ar merita mcewan sau auster, chiar nu înţeleg ce caută stieg larsson. dar în fine, e un top străin.

inocentul

o discuţie despre vulg la cenaclul recitiri, un articol de alex leo şerban şi ceva gânduri mă fac să scriu câteva idei despre viitorul "culturii de blog".

cum nu sunt un mare teoretician al esteticii, şi nici vreun niscaiva artist, mi-asum doar poziţia de om simplu, ce caută să se bucure de ceea ce creează alţii. indiferent că aceste creaţii sunt vechi sau noi. sau nu vor mai fi deloc.

auto-educat într-o anumită tradiţie culturală - burgheză/modernă/urbană - şi nu mă refer aici la cultura românească originală, rămasă din păcate - încă - majoritar rurală - am prins inevitabil gustul acestui tip de cultură. şi mă refer aici la literatură, muzică, arte plastice, film.

mesajele apocaliptice din urmă ale media, semnalele de alarmă ale unor intelectuali anunţă iminenţa unei mutaţii culturale recente, unul din simptoamele ei fiind internetul. unii jubilează, alţii regretă. că e ibuc sau aifon, wikipedia, fotoşop, iutub sau blog porno, e clar că lumea se virtualizează, se vulgarizează, totul/nimicul devine bunul întregii omeniri.

dar lucrurile nu sunt noi, ele se repetă. în trecut, de pildă, aristocraţii asistau neputincioşi la dispariţia lumii lor şi la înlocuirea ei cu alta nouă, cea burgheză. considerată de ei vulgară. considerată de noi început al modernismului. dar ce-a putut face oare aristocratul principe de salina din iubitul meu ghepard decât să-şi însoare nepotul c-o burgheză, să-şi integreze neamul de sânge "albastru" în lumea nouă a lui don calogero?

aşa şi cu blogul. chit că nu mai citeşte nimeni balzac, flaubert, cehov, don quijote, ce poţi face decât să strecori printre impresii despre stephany meyers şi stieg larsson, că eşti şi tu emoţionat citind altele, ce vor fi, poate prea degrabă, uitate? oare nu şi-aceste emoţii în faţa lucrurilor "perimate" fac parte din emoţiile lumii jamescameroniene de azi?

a! şi nu cred în afirmaţia lui alex leo şerban din articol că blogării cultivaţi şi cu gust vor fi puşi la zidul infamiei pentru vina de a şti mai mult decât grosul blogărimii. în cei câţiva ani de blogărit, ca blogăr cu oarece cultură literară n-am simţit niciodată din partea altui blogăr ură şi dispreţ, chiar şi când m-am pronunţat despre subiecte mai delicate, la care nu mă pricepeam.

pentru că voi crede întotdeauna că este loc pentru toţi. mai ales pe bloguri, o lume - încă - altfel.

tandreţe familială

duminică am fost la union la un film franţuzesc de care n-auzisem absolut rien pân-acum prima zi din restul vieţii tale, tradus la noi cu ziua care mi-a schimbat viaţa.

nu e un film extraordinar, dar mie mi-a plăcut. o familie obişnuită, cu un fiu viitor medic, cu unul rocker, cu o fiică în căutarea dragostei, un bunic degustător de vinuri, cu un tată taximetrist şi o mamă la menopauză.

mi s-a părut un film reuşit nu prin jocul actorilor, ci prin felul în care regizorul a făcut filmul - camera învârtindu-se, timpul devenind simultan, amuzamentul transformându-se-n dramatic -, felul în care reuşeşte să obţină duioşie.

felicitări deci lui rémi bezançon!

lecţia de literatură. azi - cehov

voi începe cu o serie de posturi despre lecţiile pe care mi le-au dat mie anumite capodopere. încerc astfel să împărtăşesc cu voi un anumit gust literar dobândit prin lecturi. sper să fie de folos atât cititorilor, cât şi tinerelor condeie.

voi începe azi o mică lecţie de literatură de la o povestire pe care am citit-o recent de cehov. ea se cheamă

la tribunal

timpul şi locul

într-o mohorâtă zi de toamnă, în oraşul N., capitală de judeţ, în clădirea cafenie a statului...

despre ce va fi vorba

dar, cum zice proverbul, copilul cu două moaşe rămâne cu buricul netăiat. aşa şi cu această clădire: ea surprindea şi indispunea pe orice nou sosit care nu era slujbaş, prin lipsa totală de confort, prin vechimea ei şi prin înfăţişarea mohorâtă, de cazarmă, atât pe dinafară, cât şi pe dinăuntru. chiar şi primăvara, în zilele pline cu soare, părea învăluită într-o umbră adâncă. iar în nopţile cu lumină de lună, când copacii şi căsuţele târgului, cufundate în somn tihnit alcătuiau o singură masă de întuneric - numai ea îşi înălţa, cu stângăcie şi parcă fără nici un rost zidurile uriaşe de piatră deasupra peisajului modest, tulburând armonia generală, numai ea nu dormea, de parcă nu putea să se scuture de amintirea păcatelor grele, de neiertat, ale trecutului. pe dinăuntru parcă era o şură, fără nimic prietenos. şi era curios să-i vezi pe acei procurori, judecători şi preşedinţi ca scoşi din cutie - care acasă la ei făceau scandal pentru un firicel de praf sau pentru cea mia mică pată de covor - cât de uşor se împăcau aci cu bâzâitul ventilatoarelor, cu duhoarea grea a lumânărilor de seu şi cu pereţii murdari şi veşnic aburiţi.

bun, curiozitatea a fost creată. am înţeles că personajul principal este chiar această clădire, unde se petrec lucruri neobişnuite, anormale. tulburătoare, thrill.

întâmplarea

mujicul nikolai harlamov, acuzat că şi-ar fi ucis nevasta.

un accident

când ajunse aproape de banca acuzaţilor, soldatului din escortă i se întâmplă un mic accident: se împiedică pe neaşteptate şi scăpă puşca din mână. dar în aceeaşi clipă o şi prinse din zbor, cu care prilej se lovi destul de tare cu patul puştii peste geunchi. în sală se auzi un râs uşor. de durere sau poate ruşinat de stângăcia lui, soldatul de înroşi.

fapt divers? sau capcană literară?

ceilalţi actori ai povestirii

judecătorul, avocatul apărării şi procurorul sunt şi ei oameni. tare plictisiţi, preocupaţi mai mult de contingenţele vieţii. de exemplu, ce era, la urma urmei, această pledoarie? o apărare banală, făcută din ordinul şefilor, după un tipic de mult cunoscut. la fel, acuzatul e liniştit, din cauza nepăsării şi mohorelii din jur. - de parcă ucigaşul ar fi un simplu obiect de cancelarie sau parcă l-ar fi judecat o maşină nevăzută, mânuită dumnezeu ştie de cine, nu de oameni, în carne şi oase... (colonia penitenciară avant la lettre?)

procesul

acuzatul e întrebat decă a ucis, el nu recunoaşte. e întrebat ce-a făcut după crimă, a umblat pe câmp, se speriase.

intervine medicul autopsist, judecătorul şi procurorul trag o bârfă mică, ba chiar apărătorul are o scânteie de conştiinciozitate, dar care se topeşte. îi scăpase de pe buze sub impresia liniştii din sală, a plictiselii, a bâzâitului ventilatorului...

se trece apoi la arma crimei, topotul. acuzatul nu recunoaşte că e toporul lui.

- ca în faţa lui Dumnezeu! - strigă el întinzându-şi gâtul. dacă nu mă credeţi, atunci vă rog să-l întrebaţi şi pe fecioru-meu, pe prohor... proşka, unde-i toporul? - întrebă deodată, cu asprime, întorcându-se scurt spre ostaşul care-l escorta. unde-i, hai?

coincidenţa

urmă o clipă dureroasă. toţi cei din sală parcă se lăsară în jos şi se făcură mai mici... prin mintea tuturor celor de faţă trecu acelaşi gând înspăimântător, de neînchipuit, al unei nemaipomenite coincidenţe. şi nimeni nu încercă şi nu îndrăzni să se uite la soldat. fiecare ar fi vrut să alunge gândul acela şi să-şi închipuie că nu auzise bine.

santinela se schimbă.

toţi îşi ridicară capul, căutând să se uite aşa fel, de parcă nu se întâmplase nimic, şi-şi văzură înainte de treabă...

sfârşit

concluzii

pe mine m-a cutremurat povestirea, ca şi pe cei din sală. nu contează dacă mujicul îşi omorâse sau nu nevasta, nu contează finalul procesului.

ci judecata lui cehov, neutră când e vorba de cea penală, nici măcar morală, dar una puternic UMANĂ. urâtă e lumea noastră, oamenilor, spune el. şi nici măcar nu mai aveţi urechi să auziţi.

genial mi s-a părut modul de descriere a locului pierzaniei. nici o consideraţie filozofică, doar alchimie de cuvinte. în câteva rânduri, te face să vezi, dar mai ales să simţi ce-o fi simţit şi autorul însuşi (clădirea cafenie e din zvenigorod) sau nu.

dar cum nu-mi place să comentez prea mult lucrurile care-mi plac, vă las pe voi să ghiciţi de ce-am boldat anumite cuvinte.

a.p. cehov, la tribunal, în opere, vol.3 (un roman cu un contrabas, fericirea şi alte povestiri), editura univers, 1989, p.402 - 407, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma.

biblioteca?

scurt interviu cu un scriitor

de ce scrieţi?
pentru ca asta vreau. şi-apoi am învăţat să-mi placă să scot din mine cuvinte şi idei, apoi să muncesc cu ele, pe ele, pentru a le transmite mai departe cititorilor.

cititorul contează?
e cel mai important element. dacă o carte nu-i citită, moare. dar prin a scrie pentru cititor nu înţeleg să te modelezi după el, să scrii ce-i place, ci să-l modelezi pe el după tine. să-i oferi ce n-a mai găsit altundeva şi să-i transmiţi emoţii. iar care scriitor spune că scrie pentru el şi nu scrie pentru cititor, minte. dac-ar fi aşa, n-ar arăta nimănui ce scrie şi nici n-ar publica. decât, poate, postum.

cine e primul tău cititor?
eu insumi, citesc ca şi cum n-ar fi textul meu, pentru a fi cât mai critic şi cât mai exigent.

care vă sunt modelele dumneavoastră literare?
cei mai buni. de pildă, sterne, balzac, proust, kafka, joyce, pynchon et cetera. chiar daca nu voi fi la fel de celebru – şi indiferent ce şi cum aş scrie, nu voi fi –, pot spune ca mă judec după nişte repere beton. care-au rezistat şi vor rezista măcar probei timpului.

cum scrieţi?
oricum.

vă place succesul?
cui nu-i place nu publică.

scrieţi tot timpul?
nu. mai trebuie să şi supravieţuiesc.

un malström nemţesc fabulos

de unde ştiu de carte?
de pe facebook, de la andrei anastasescu. apoi luată de la gaudeamus.

cum e la citit?
primele 20 de pagini nu-ţi zic ce anume citeşti. te-ndeamnă chiar s-o pui deoparte. dar ai face mare greşeală.

austerlitz?
nu e vorba de bătălia cu napoleon, nu-i o carte istorică, aşa cum m-a întrebat un necunoscut, citindu-i titlul. e vorba despre un personaj englez cu acest nume.

care-i subiectul?
despre toate şi nimic. povestea povestitorului este despre acest austerlitz, preocupat de foarte multe lucruri, dar mai ales de istoria sa personală - cine-i sunt părinţii.

cum e subiectul?
genial. scris fabulos. cu digresiuni mai bune decât în foucault-ul lui eco, care încep de la de ce e aşa arhitectura gărilor din belgia? ce se punea în ochii fetelor peţite ca să strălucească? cum îl chema de fapt pe fred astaire? de ce sunt moliile cei mai interesanţi fluturi? care e istoria gării liverpool? ce s-a-ntâmplat cu evreii din cehia în al doilea război mondial? până la frumuseţile verzi ale pragăi.

impresia?
nici nu ştii când treci de la una la alta, sebald te duce pe nesimţite şi nu te simţi dus, simţi că ieşi câştigat, nu doar c-o lectură, ci şi c-o experienţă, un melanj alchimic de istorie, eseu, poezie, ironie, seriozitate, deloc kitsch, ci până la urmă ARTĂ, căci emoţionează. ca o excursie de 279 pagini în trecutul istoriei europene. au mai făcut-o fireşte, şi alţii, ştiu. dar nu aşa. ca wienfried georg sebald. care din păcate, a murit într-un accident de maşină nu demult de când îşi încheiase capodopera. căci nu e doar un über roman nemţesc, ci şi o capodoperă a literaturii germane contemporane (2001).

citiţi-l, vă rog!

un mic fragment?
existenţa în afara timpului, a spus austerlitz, un mod de existenţă până de curând valabil în ţinuturile înapoiate şi uitate ale propriei noastre ţări, la fel ca odinioară pe continentele încă neexplorate de peste mări, funcţionează în continuare în paralel chiar şi într-o metropolă a timpului cum este londra. morţii nu se află oare în afara timpului? sau muribunzii? sau bolnavii care zac la ei acasă sau prin spitale - şi nu doar ei? fiindcă e suficientă doar o doză de nefericire personală, pentru a ne trezi separaţi de orice trecut sau viitor. de fapt, a spus austerlitz, n-am posedat niciodată un ceas, fie el un deşteptător, n ceas de buzunar sau măcar unul de mână. mi s-a părut întotdeauna ridicol să port un ceas, ca fiind ceva bazat pe o minciună, poate pentru că un impuls lăuntric, pe care n-am reuşit să-l înţeleg niciodată, m-a făîcut mereu să mă împotrivesc puterii timpului şi să mă ţin deoparte de aşa-zisa actualitate - cu speranţa, îmi spun astăzi, a adăugat austerlitz, că pot alerga înapoi după el, şi că colo voi regăsi totul ca şi înainte, sau mai presi, că toate momentele coexistă în paralel, respectiv că nimic din ceea ce povesteşte istoria nu este adevărat, că cele întâmplate nu s-au întâmplat, ci se întâmplă chiar în momentul în care ne gândim la ele, ceea ce pe altă parte, desigur, deschide perspectiva dezlantă a unei suferinţe neîncetate şi a unei cazne ce nu se mai sfârşeşte. (p.98)

a, v-am zis că are şi poze?
o recenzie video în franceză a cărţii (şi-un extras în germană) mai jos.

winfried georg sebald, austerlitz, editura curtea veche, bucureşti, 2008, traducere (foarte bună) de irina nisipeanu, 279 pagini
coperta (ce nu te face-n veci să cumperi cartea) de griffon and swans 

romanele lui Balzac nu sunt balzaciene

când veneam iernile în vacanţă, din studenţia bucureşteană la constanţa, mă delectam cu zecile de romane ale lui balzac, culese de prin anticariate. intrând astfel în memoria mea afectivă hibernală.

mi-era dor de un roman mai puţin celebru, de-ale cunoscătorilor - diamante ascunse în monturi ieftine. un astfel de roman este

pescuitoarea în apă tulbure (la rabouilleuse).

n-am de gând să povestesc romanul, deşi în a doua jumătate, m-a ţinut cu sufletul la gură. spun doar că e vorba despre o mamă care-şi iubeşte mai mult un fiu (care nu merită, un soldăţoi grobian), decât pe celălalt (care merită, un pictor). e vorba despre viaţa înapoiată a unui orăşel vechi de provincie, issoudun, unde cei trei vin să-şi ia o moştenire. în acest orăşel la loc de cinste sunt gura lumii şi foamea după bani. iar totul se sfârşeşte, evident, cu un duel.

dar nu povestea contează la balzac, aşa cum cred criticii unii critici care cad pe spate şi ohtează din rărunchi, gâtuiţi ce mare! ce geniu!, oferind felurite grile de lectură, ci încercarea lui balzac de a explica lumea descrisă. este delicios la acest om cum vrea el să găsească resorturile ascunse ale mersului societăţii. capacitatea lui de a oferi reţete - în genul literaturii motivaţionale de azi - pentru reuşita în viaţă. ambiţia de a judeca lumea în care trăieşte, condamnând-o: după părerea mea, se pot trage de aici multe învăţăminte atât în ce priveşte Familia, cât şi în privinţa Dragostei materne. oricât de apropiată şi oricât de blândă ar fi mama, ea nu e capabilă să ţină locul tatălui, aşa cum Femeia nu urcă la tron în locul Regelui, şi dacă acest lucru s-ar întâmpla, ar rezulta o fiinţă monstruoasă. (pe corecţii politic îi va lua tremuratul)

mi-au plăcut stângăciile literare din roman, viteza cu care scriitorul scapă de personaje, odată ce şi-au atins scopul, digresiunile vădit didactice care "strică" simetria romanului, ruşinea ce-l apucă atunci când trebuie să vorbească de viaţa sexuală a personajelor, mai ales când aceasta e perversă rău, doinţa de a scrie un roman mai bun decât cele ale lui eugène sue. şi multe altele care-l fac pe Balzac mai om, mai scriitor, mai apropiat.

dar cel mai uimitor pentru mine este speranţa lui Balzac că binele va triumfa, că tinerii cu talent real şi fire aleasă reuşesc în viaţă, că există acolo sus Dumnezeu care aranjează până la urmă lucrurile (pe corecţii politic îi va lua iar tremuratul). şi că oamenii lui Balzac sunt la fel ca oamenii de azi - aşa că mie, ca odinioară, nu-mi rămâne decât să mai iau câteva lecţii de viaţă de la un geniu. din păcate, uitat.

câteva amănunte faine:

- pe mormântul unei femei romane scria domum serviavit, lanam fecit (vedea de casă şi făcea lână)

- v-aţi întrebat vreodată care sunt forţele sociale ce determină vocaţia? sau de ce nepoţii îi moştenesc fizic pe bunici mai mult decât pe părinţi?

- există 3 ordine ale mizeriei: mizeria stedenţilor, a bătrânilor şi a poporului

- interesul e geniul banului

- lume înţelege că, în viaţă, interesele trec înaintea sentimentelor

honoré de balzac, pescuitoarea în apă tulbure, traducere de virgil teodorescu, în comedia umană, vol. 6, editura univers, bucureşti, 1987, 284 pagini 
coperta de val munteanu

ilustraţiile la volum sunt de oreste cortezzo şi murray smith.

ghici ghicitoarea mea - ce scriitor a zis?:

- educaţia publică nu va rezolva niciodată problema anevoioasă a dezvoltării armonioase dintre trup şi suflet;

- culcatul devreme înseamnă economie de lumânări şi de foc, obicei foarte răspândit în provincie, dar care contribuie la tâmpirea oamenilor prin abuzul de somn. prea mult somn lâncezeşte şi îmbâcseşte mintea;

- pasiunea e în stare să insufle nerozilor, proştilor sau imbecililor un soi de inteleigenţă, mai ales cât sunt încă tineri;

- orice fizionomie are o valoare morală;

- oamenii de la ţară se tem cumplit de orice schimbare, chiar şi atunci când pare să fie folositoare intereselor lor;