săptămâna mea muzicală

deşi am avut o răceală cumplită, săptămâna trecută am petrecut două seri ce mi-au adus aminte de vechile mele pasiuni:

miercuri am fost la carmen de bizet la opera română, unde am savurat câteva bune interpretări - a feliciei filip (micaela) şi a lui călin brătescu (don josé). în ceea ce-o priveşte pe interpreta lui carmen, oana andra, mi s-a părut a avea o voce la debut şi o coregrafia nefinisată. iată:



vineri, am fost la sala radio, la un spectacol de muzică simfonică: s-a cântat concertul pe care eu îl iubesc cel mai mult, nr.1 pentru pian şi orchestră în re minor de brahms (la pian horia mihail - din romanian piano trio) şi simfonia a ix-a (lumea nouă) de dvorak. dirijorul a fost gerd schaller. nu pot decât să spun: superb!

iar dacă nu ştiţi despre această simfonie a lui dvorak, iată de ce n-are cum să nu vă placă:



am scris postul acesta spre reamintirea a spectacolelor muzicale.

singurătăţile se mai şi împart câteodată

provocat de octavian cu însemnarea lui, m-am grăbit să iau o carte scrisă de un autor tânăr italian - oare ce se mai scrie (bine) prin peninsulă?

un tânăr întâlneşte o tânără şi amândoi se-ndrăgostesc. sfârşit. dar nu în acest roman. pentru că tânărul mattia e singur, se mutilează frecvent şi are complexe de vinovăţie. tânăra alice e singură, anorexică şi şchioapă. el e iubit de un alt băiat, ea e urâtă de o altă fată. şi se-ntâlnesc să-şi unească singurătăţile.

ea şi mattia erau uniţi de un fir elastic şi invizibil, îngropat sub o mulţime de lucruri neimportante, un fir care putea să existe numai între doi oameni ca ei:doi oameni care-şi recunoscuseră propria singurătate unul în celălalt. (p. 309)

şi totul nu se opreşte aici, desigur. trec nişte ani, el devine matematician genial, ea devine soţie. rămân doar c-un sărut şi cu câteva lacrimi şi, evident, viaţa nu se opreşte aici, ea vrea mereu energie. şi povestea continuă.

o carte adorabilă, pe care n-am lăsat-o până ce n-am terminat-o în aceeaşi zi (aseară). de citit oriunde, oricând, de către oricine. o carte frumoasă, scrisă cu foarte mult talent, care în spatele poveştii ascunde şi lucruri profunde. o carte despre care orice-aş scrie, n-ar fi pe măsură.
o carte pe care-o aşteptam!


paolo giordano (foto), singurătatea numerelor prime, editura rao, bucureşti, 2009, traducere de cerasela barbone, 352 pagini

saitul autorului aici.

ştirea de pe strada salcâmilor

raiul găinilor mi s-a părut un titlu total nepotrivit pentru o carte, însă când am văzut traducerea în franceză, mi s-a părut genial: le paradis de poules.

de asemenea, sunt o babă comunistă. am abandonat-o după douăzeci de pagini, nu mă interesau gândurile unei babe nostalgice.

dar am făcut o nouă încercare cu raiul găinilor.

la început încântat de limbajul neaoş şi amuzant (a fost asemuit cu-al lui creangă) al autorului/personajelor, am tot aşteptat să se-ntâmple ceva, să aflu ceva, în afara de bârfele mici de cartier românesc post-comunist.

şi-a trebuit s-ajung pe la pagina 140 ca să aflu de fapt despre metafora titlului, în legătură cu un vis al lui relu covalciuc despre găinile somniei sale cum se nasc ele din spuma mării, cum el e dumnezeul lor şi vrea să le dea paradisul dar dă de un infern colcăitor.

mi s-a părut povestirea cea mai bună (de fapt, capitolul vii), însă de ce a trebuit să le parcurg şi pe celelalte nu prea am înţeles - astfel de conversaţii aud zilnic în troleibuz la pensionarii "bucureşteni" aduşi de ceauşescu de la ţară. unde-i aici arta - sau oi fi eu imun?

dar să revenim la capitolul cu pricina. povestirea mi s-a părut exemplară, relu covalciuc e un fel de erou mitic căruia i se dăruieşte o minune:

şi-atunci, măi frate, a început marea să se zbuciume şi mai tare, parcă lătra. lătra şi făcea spume. "bă relu covalciuc, da' prost mai eşti!", îmi strigă batjocoritor vocea care nu demult fusese mieroasă. şi dă-i râsete deşănţate. râsete cu spume. mie, ce să spun, mi se făcuse cam ruşine că picasem de fraier, dar asta era, încercam să fac pe niznaiul. iar spuma, să fiu al naibii!, o dată aruncată pe mal se trasforma în găini. găini albe, lucioase, cam la cinci kile bucata. într-o jumătate de oră, s-a umplut plaja de găini. cât te ţineau ochii, numai şi numai găini. se plimbau liniştite de ici, colo, scurmau, ciuguleau - ezact ca găinile mele din ţarc... "ale tale sunt toate, relu covalciuc", îmi spune prima voce, liniştită. "le vezi, omule?" dau din cap că da. "ale tale sunt toate, omule! să te porţi frumos cu ele!" dau din cap că da, că o să mă port frumos cu ele. (p.137-138)

relu covalciuc se trezeşte şi are o idee - să facă o bucurie găinilor. la un moment dat chiar îşi doreşte să fie găină:

mi-ar fi plăcut să moţăi cu capu-n pene, să mă doară în cur de toţi şi de toate, să nu mă mai cicălească nimeni şi să nu-mi trebuiească nenorocita asta de pensie. să nu mai am de plătit telefonul, curentul, gazul, apa şi cablul. să nu merg să votez. să nu mă enervez la ştiri. vă daţi seama ce minunată-i viaţa de găină? te plimbi de ici, colo cât e ziulica de lungă, fără grabă şi fără griji, mai ciuguleşt un viermişor, un grăuncior ascuns sub o surcică, te uiţi chiorâş cum trece avionul de stropit... puteţi să râdeţi, dar în dimineaţa aia, buimac de somn, m-am pomenit rugându-mă: "doamne-dumnezeule, dacă există un rai al găinilor, te rog să mă duci şi pe mine acolo". (p.143)

eu m-am gândit că-i o dorinţă umoristico-tragică să ajungi să-şi doreşti, ca român, să fii prost ca găina. bulgakov a descris viaţa de câine, kafka, de gândac, roth "viaţa" de sân, unii se gândesc să fie organe sexuale, dar mie nici prin gând nu mi-a trecut să devin vreodată găină. nici măcar în paradisul unor asemenea dobitoace. care se va dovedi că nu există - însă infern de găină, da.

drept concluzie, o carte amuzantă, uşurică, de weekend. cu un excelent capitol, cum spuneam. şi se pare (a scris micawber despre proză cu amănuntul) că fiecare volum de dan lungu are bijuteria lui.

dan lungu, raiul găinilor, editura polirom, iaşi, 2004, 196 pagini coperta de ionuţ broştianu

saitul autorului aici.

eroi au fost, eroi sunt încă

eu când vreau să fluier, fluier
un scenariu excelent: într-o puşcărie din românia, silviu, un pârnăiaş adolescent urmează să fie eliberat. nu ne interesează motivul condamnării, ci faptul că mă-sa, curvă de italia, vrea să-ia pe fra-su mai mic cu ea. din pârnaie, silviu nu poate face nimic s-o reţină.
sau poate?

într-o viaţă de căcat, să fii erou pentru juma' de oră, s-o convingi pe mă-ta să-l lase pe frac-tu, să fii tătic pentru ceilalţi colegi, apoi să bei o cafea c-o fată cu buze frumoase, chiar dacă n-o fuţi până-i iese sângele pe nas, ba chiar eşti gata-gata să-i verşi beregata cu ciobu' - e ceva!

să plăteşti câteva zeci de minute de libertate cu mulţi şi viitori ani de pârnaie nu e corect, dar e minunat şi tinereşte!

cadre uşor mişcate ca de documentar (care mie nu ştiu de ce mi-a amintit de sokurov), scene fetiş pentru cinemaul românesc (masa de restaurant), jocul fain al tânărului george piştereanu, al lui mihai constantin, chiar al ţiganilor pârnăiaşi "neorealişti" - totul merită un bravo! chiar dacă nu lua ursul de argint şi nu umplea aseară sala studio, tot era un film minunat! (evident, sunt şi scăpări, jocul neverosimil al clarei vodă, mâinile-n sân ale poliţiştilor când trebuia să intervină, câteva replici fuşerite).

aşadar, bravo, florin şerban!

ce este critica literară?

situaţiunea
pe marginea unui top al romanelor româneşti ale deceniului, top apărut recent în adevărul literar şi artistic -
1. orbitor de mircea cărtărescu - 23 de puncte (sic!)
2. asediul vienei de horia ursu - 17 puncte (sic!)
3. teodosie cel mic, de răzvan rădulescu - 16 puncte (sic!)
4. pupa russa de gheorghe crăciun - 15 puncte (sic!)
5. povestea marelui brigand de petru cimpoeşu - 10 puncte (sic!)
- am ajuns la întrebarea ce criteriu comun al respondenţilor a fost urmărit? valoarea (care anume)? esteticul? viziunea? inovarea? răzvrătirea?

ei bine, această apreciere cantitativă de tipul "dacă 5 critici au zis că X e o carte bună, atunci e o carte bună" mi se pare tare nocivă pentru un domeniu care ţine de gust. dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat pe bloguri, aprecierea era ignorată, ba chiar ridiculizată, dar în cazul de faţă, dacă ea coţine nume ca dan c mihăilescu, ion bogdan lefter, alex. ştefănescu, marius chivu sau paul cernat, atunci ea e permisă (mă miră lipsa lui manolescu).

problema
sesizând viciul, scriitorul mircea cărtărescu n-a sărit în sus de bucurie că romanul lui a "ieşit" primul, ba chiar a luat poziţie:
astfel de anchete sunt zona de „little talk", de bârfă şi de jocuri de societate a actului critic. interesante, pentru că uneori, ca în cazul de faţă, spun ceva despre starea criticii (mai curând decât despre starea literaturii) la un moment dat, despre felul în care e configurat spaţiul literar, despre idiosincraziile şi bursa zvonurilor din lumea literară. dar în niciun caz demne de a fi luate în serios ca diagnoză literară.

nu discut despre celelalte opinii ale scriitorului, faţă de anumiţi critici - pe care-i numeşte şi categoriseşte făţiş, cum nu prea se-ntâmplă pe la noi - de mulţi doar am auzit, făr-a citi ceva.
ci mă întreb: în condiţiile de astăzi, când presa culturală e-n moarte clinică, când îşi vor reconsidera criticii literari discursurile, altele decât cele prăfuite învăţate-n facultate, multe dintre ele, aşa cum spune şi cărtărescu, resentimentare şi ne-etice?

un exemplu este lipsa în acest top a romanului oameni şi umbre, glasuri, tăceri a lui alexandru george - un roman proustian cum nu s-a scris la noi, o capodoperă cu tot ce-i trebuie. n-am prea auzit discutându-se despre, pe când la franţuji sau engleji ar fi primit repede vreun goncour sau booker.


criteriul
n-am nimic cu criticii (literari), mulţi îmi par simpatici, uneori le îmbrăţişez opiniile. dar în ceea ce-i priveşte, am aşteptări mari, pe urmele neprăfuitului baudelaire care spunea:

ca să fie dreaptă, ca să-şi aibă adică propria ei raţiune de a fi, critica trebuie să fie părtinitoare, pasionată, politică, cu alte cuvinte făcută de pe o poziţie exclusivistă, dar o poziţie care să deschidă cela mai largi orizonturi. (s.m.)*

sau tot baudelaire povesteşte că Balzac, nimerindu-se o dată în faţa unui tablou frumos, un peisaj de iarnă plin de melancolie şi de chiciură, prefirat cu case de ţară şi ţărani pirpirii - după ce a privit îndelung o căsuţă din care ieşea un firicel de fum, a exclamat: "ce frumos! dar ce-or fi făcând oamenii în casa aceea? la ce s-or fi gândind ei, ce necazuri or avea?" recolta o fi fost bună? cu siguranţă că au de plătiti datorii." **

îi vedem pe criticii noştri cugetând astfel?
_______________________
*charles budelaire, curiozităţi estetice, editura meridiane, 1971, p.11
**idem, p.79

nu rataţi

enciclopedia britanică, vinerea, la chioşcuri, 15 lei pe volum!

o carte de-o lume adorată

prima dată auzii de carte pe lista de bestseller-uri ale celei mai mari reţele editoriale din lume, random. curios din fire, aflai că e ceva cu auschwitz. dar în ziua de azi ceva nou despre auschwitz? hm.

iar când am aflat că romanul e pe multe liste de cărţi ale deceniului, trebuia să-l citesc!

primul volum despre care scriu acum este unul bun. o mulţime de locuitori ai parisului îşi fac bagajele să plece din paris, de frica bombardărilor si a ocupaţiei nemţeşti.

- e un exerciţiu interesant ăsta, să laşi toată agoniseala ta de-o viaţă de izbelişte şi să iei ce-ncape-ntr-o valiză şi să pleci. să pierzi tot şi s-o iei de la capăt - e printre cele mai mari probe de caracter. câţi dintre cei ce-au adunat bunuri, case, bogăţii, certificate etc. pot rezista să n-o ia razna lăsând tot ca să ia cu ei doar pe ei înşişi? -

evident, astfel de evenimente sunt suportate diferit, astfel de evenimente despart oamenii sau îi adună - îi transformă. luându-şi-l drept maestru pe Tolstoi care descrisese şi el exodul ruşilor din moscova, irène némirovsky are darul de a nu se implica în opiniile personajelor cărora ea le dă dreptate: un burghez intelectual, un şef de bancă, o familie de funcţionari, un adolescent, o vampă, un soldat rănit, nişte orfani, un preot alcătuiesc galeria oamenilor aflaţi în furtuna ocupaţiei nemţeşti. fiecare are viaţa lui, raţiunile lui, lumea lui. fiecare e transformat, într-o măsură sau alta, de evenimente. iar némirovsky are talentul de-a scrie despre asta.

cei care-l înconjurau, familia, prietenii, îi trezeau un sentiment de ruşine şi furie. îi văzuse pe drum pe ei şi pe cei asemena lor, îşi amintea maşinile pline de ogiţeri care fugeau cu valizele los scumpe şi cu nevestele lor fardate, îşi amintea funcţionarii abandonându-şi posturile, politicienii care, cuprinşi de panică, pierdeau pe drum documente secrete, dosare, fete tinere care, după ce-au lâns cum se cuvenea de ziua armistiţiului, se consolau acum cu soldaţi nemţi. "şi nimeni nu va şti asta, se va crea în jurul acestei poveşti o asemenea conspiraţie a minciunii încât se va face din ea o pagină de glorie din istoria franţei. o să ne batem cu pumnii în piept şi-o să gasim numai fapte de devotament şi de eroism. Dumnezeule! Câte-am putut vedea! uşi închise la care băteai degeaba ca să ceri un pahar cu apă şi refugiaţi care jefuiau casele; peste tot, de-o parte în alta, numai confuzie, laşitate, vanitate, ignoranţă! da, suntem superbi!" (p.214)

urmează volumul doi, despre lagăr.

irène némirovsky, suita franceză, exodul. 1940, editura paralela 45, piteşti, 2006, traducere lucian pricop, 278 p. coperta de andrei mănescu

premiile muşat

ieri au fost acordate premiile observatorului cultural, după unii, unul dintre cele mai prestigioase din ultimii ani. dacă anul trecut am participat la gală şi mai citisem câte unele dintre cărţile premiate, acum am fost luat prin surprindere. n-am citit nici una.

debut: andrei terian - g. călinescu. a cincea esenţă, editura cartea românească
poezie: alexandru muşina, regele dimineţii, editura tracus arte
critică/ istorie literară/ teorie literară: george ardeleanu, n. steinhardt şi paradoxurile libertăţii, editura humanitas
proză: matei vişniec, sindromul de panică în oraşul luminilor, editura cartea românească
varujan vosganian, cartea şoaptelor, editura polirom
eseu/ memorialistică/ publicistică: marius oprea, şase feluri de a muri, editura polirom

premiul cititorilor: varujan vosganian, cartea şoaptelor
premiul „gheorghe crăciun“ pentru opera omnia: radu cosaşu

nu comentez. am o curiozitate faţă de cartea lui vişniec.

o nouă carte a lui philip roth

mi-aduc aminte cum, răsfoind prima carte tradusă la noi de philip roth, complexul lui portnoy prin '98, am rămas siderat de titlurile capitolelor nebun după pizdă sau pur şi simplu laba. citeam deci ceva rar, aşa c-am cumpărat cartea. a fost mişto, tare amuzantă despre un adolescent evreu ce-şi retrăieşte adolescenţa şi tinereţea pe canapeaua unui psihiatru.

de-atunci n-am mai citit nimic de el, deşi harold bloom - un critic/cititor care mie-mi place foarte mult -îl consideră the best writer in america today, alături de delillo, pynchon şi cormac mccarthy.

nici asta n-o citeam dacă n-o primeam de ziua mea de la ciprian. aşa c-am purces. m-aşteptam la acelaşi mişto, dar nu. aceeaşi savoare a povestirii, dar mai aşezată, potrivit înţelepciunii acumulate odată cu vârsta personajului/autorului.

pe scurt, intriga nu e mare lucru: un bătrân scriitor ajunge în new york şi cunoaşte un cuplu. se îndrăgosteşte de femeie. în paralel, din cauza acestei femei cunoaşte şi un biograf obsedat de secretul unui alt scriitor, modelul din tinereţe al bătrânului.

"oare cantitatea de suferinţă alocată unui individ nu este îndeajuns de teribilă şi aşa, fără amplificarea ficţională şi fără a conferi lucrurilor o tărie care în viaţa reală e efemeră şi uneori chiar invizibilă? pentru unii nu. pentru unii - foarte, foarte puţini - această amplificare, apărută şi crescută în mod neclar din nimic, constituie unica lor certitudine, iar netrăitul, presupusul, odată aşternute în întregime pe hârtie, reprezintă o viaţă al cărei înţeles ajunge să conteze cel mai mult." (p.148)

ce mi-a spus mie cartea?:
că atunci când îmbătrâneşti şi nu mai înţelegi lumea care te înconjoară, oricât te-ar trage aţa să petreci tinereşte, e mai bine să te retragi asemenea eremiţilor indieni (în viaţa unui brahman, după etapele formării, şi cea de cap de familie, urma ascetismul) pentru a-ţi pregăti sfârşitul.

mi se pare dramatic personajul lui roth, rupt între dragostea faţă de tânără, infirmităţile vârstei - cancerul de prostată, incontinenţa - şi datoria faţă de vechii prieteni şi faţă de fostul său maestru literar. mi se pare o lecţie pe care să o învăţăm din timp, înainte de-a ajunge acolo.

cam atât. oricum, un roman mai slab decât complexul lui portnoy, dar mult mai bine scris. deh, experienţa!

"sfârşitul e atât de imens, încât e o poezie în sine. nu e nevoie de multă retorică. ajunge s-o afirmi cu simplitate." (p.153)

şi fragmentul de aici.

philip roth, fantoma iese din scenă, editura polirom, iaşi, 2010, 286 pagini, traducere de cristina panaite
coperta de laurenţiu midvichi

am plâns fără să râd

marea dinlăuntru

unul dintre cele mai dure filme pe care le-am văzut, mai dur chiar decât scafandrul şi fluturele. şi cred că, pentru demnitatea lor, unor oameni ar trebui să li se permită să moară. într-o societate laică, adaug.

un film bun, cu viziune, cu poezie, cu talent artistic. ca şi primul film de amenábar, agora. nu vreau să spun mai mult, decât că e de văzut de către orice om. câtă vreme e viu. eu am plâns, deci sunt viu.



şi-am aflat că pentru un părinte, un singur lucru e mai greu decât moartea unui fiu: ca fiul să vrea să moară.

Tell me why this world is a mess
I thought you always tried your best
Tell me what I’m ought to do
Maybe you should do it too

Tell me why they’re sleeping alone
No house no where to call a home
Tell me what I’m meant to see
Won’t you stop preaching at me

And I wanna see what it’s all about
And I wanna live, wanna give something back
Don’t tell me that it’s over
It’s only just begun
Don’t tell me that it’s over
Or that this song is sung
The song is sung

All the money in the world
Would never slit all the wrongs to right
All the fire in the world
Would never set my heart alive

I dream of a day when it’s all gone away
And the sun is shining bright
I dream of a day when it’s all gone away
But dreams are for night

And I wanna see what it’s all about
And I wanna live, wanna give something back
Don’t tell me that it’s over
It’s only just begun
Don’t tell me that it’s over
Or that this song is sung
The song is sung

Don’t tell that it’s over
Please I’m on my knees I’m beggin you to stop
It’s over please I’m on my knees I’m beggin you to stop

And I wanna see what it’s all about
And I wanna live, wanna give something back
Don’t tell me that it’s over
It’s only just begun
Don’t tell me that it’s over
Or that this song is sung
The song ïs sung

conferenţiez la biz camp

pe tema talentul românesc, pentru studenţi.
luni, 22 martie, după ora 12:00.
v-aştept!

un titlu grozav! :)

nimic nu ne face mai mult să pierdem timpul ca un preşedinte

o recenzie a cărţii aici (graţie traducerii google)

poezia lu' tudor arghezi sau a lu' nichita stănescu?

dac-ar fi s-aleg (dar nu e), îl aleg pe primul.

poezia vieţii

când l-am întâlnit pe stoian g. bogdan, nu l-am crezut când mi-a spus confidenţial despre poeziile lui că sunt cele mai bune.
cum nu sunt un cititor de poezie, nu l-am crezut, nu aveam termen de comparaţie, aşa c-am zis ia să văd. şi imediat am descoperit că volumul nu se găseşte prin librării, ba chiar că e deja discutat, premiat şi răspremiat. ups!

deci:
cu cerneli de puşcărie şi de bagabonţeli lumeşti, stoian g. bogdan trage lozu'. fante de comăneşti din soiul lui gorică de curtea veche, poetul ne ţine-n jbilţ nu numai cu daru' povestirii, dar şi cu talentu' de a fi pe fază cu metafora, înstelând cu ea peisajul:

- o femeie îşi izbeşte capul de geamurile unei şaormerii "de parcă-n locul pieptului de pui/ s-ar fi perpelit un înger."
- un şobolan devine motiv de supravieţuire numai ca să nu-i poată frânge inime vreo şoricioaică mai fluşturatică.
- în faţa unui avort, "un sentiment ca o găină decapitată/ mi se zbătea prin întreg trupul".
- la telefon, cuvintele bunicii "îi sună tot mai mult ca ultimele".
- "trag de zile ca de carnea unei zebre"
- "am de la strămoşii mei români patima/ băuturii, talent literar şi-un loc la cimitir".
- "realitatea are bile sub prepuţ"
- "duhnesc ca un om al dragostei la ieşirea din trup".
etc.

dar luaţi d-aci o poezie:
sanatoriu

înaintez pe culoare
întunecoase şi reci. cât un copil lepădat
mi s-a făcut inima. aici între ziduri
ca-ntr-o bulă de linişte
zac cei care-au trecut prin zidurile realităţii
psihopaţii
paranoicii
oligofrenii
mama

aici totul e verde
zidurile uşile aerul nebunia
înaintez pe culoare

e ca şi cum aş pluti decojit de trup
atras de ecoul cuvintelor mamei
undeva în scrumul timpului
când în casa noastră luceau bucuria şi ochii

o găsesc strânsă-n cămaşă de forţă
cum se clatină ca o pendulă stricată
din lumea mea în lumea ei

m-ar împăca acum şi-o bătaie
un blestem o înjurătură
un scuipat
fiindcă îmi e atât de dor
atât de dor
de mama (p.42)

aş plânge, chit că fut finalul.

stoian g. bogdan, chipurile, editura cartea românească, bucureşti, 2009, 72 pagini

despre respectul faţă de cititori

dacă aş avea un strop din puterea lui stalin, nu l-aş cheltui pentru a-i reduce la tăcere pe autorii de ficţiune. i-aş reduce la tăcere pe cei ce scriu despre autorii de ficţiune. aş interzice orice discuţie publică despre literatură în ziare, reviste şi publicaţii academice. aş interzice toate orele de literatură din orice şcoală, liceu, colegiu şi universitate din ţară. aş scoate în afara legii grupurile de lectură şi discuţiile despre cărţi de pe internet şi aş pune poliţişti în librării, ca să fiu sigură că nici un vânzător nu mai vorbeşte niciodată despre vreo carte cu vreun cititor şi că nici cititorii nu îndrăznesc să vorbească între ei. aş lăsa cititorii singuri cu cărţile, ca să facă tot ce vor ei cu ele. aş face asta oricât de multe veacuri ar fi nevoie, pentru dezintoxicarea societăţii de veninoasele voastre absurdităţi.

amy bellette, către redactorul-şef times, în philip roth, fantoma iese din scenă, editura polirom, 2010, p.184, trad. cristina panaite

galileo - noua revistă sefe

dacă aţi crescut cu colectia de povestiri ştiinţifico-fantastice, apoi cu anticipaţia, jurnalul sefe, helion sau sci-fi magazin, dar mai ales dacă nu, aflaţi că a apărut revista galileo, probabil singura revistă sefe de la noi. îi urez viaţă lungă, cunoscând că la noi toate începuturile sunt minunate dar sucombă.

ei bine, galileo va să apară trimestrial în 240 pagini (generoase) şi costă 15 lei. abonamente cică aici, dar aş prefera s-apară şi pe la chioşcuri...

alături de autori străini consacraţi traduşi, vor apărea şi povestiri şi nuvele ale celor mai importanţi autori români de gen. m-aştept să fie şi debuturi ale unor autori români nepublicaţi încă - întru nostalgia unei "şcoli" de proză, cu mare tradiţie pe la alţii, nu pe la noi.

de mâine, kilipirim

la sala dalles. toată săptămâna. de la ora 10 la 8 seara.

a murit delibes

uf! marii scriitori trebuie să moară... :(
a murit delibes, căruia tocmai i-am citit o carte.

aş vrea să scriu odată: "azi s-a născut un mare scriitor!"

literatura ca mijloc pentru devenire

piticul de vineri

în banchetul, platon spune prin vocea diotimei următoarele: pornind de la frumuseţea lucrurilor din lumea noastră pieritoare, urcăm treaptă cu treaptă la faptele frumoase, apoi de la acestea la învăţăturile frumoase, pînă cînd ajungem la învăţătura despre Frumuseţe. aici, în sfârşit, aflăm ce este Frumuseţea cu adevărat. iar "dacă este vreun ţinut al vieţii în care merită să trăieşti, acesta este: ţinutul în care ne aflăm în faţa Frumuseţii înseşi."

eu nu cred în concepte absolute ca Frumuseţe cu F mare. cred în schimb în frumuseţea cu f mic şi în ajutorul pe care ni-l dă în devenirea noastră (spre ce anume e o altă discuţie).
eu cred că fiecare întâlnire cu frumuseţea emoţionează, produce în organismul nostru acea reacţie fizico-chimică care ne trans-formă. ne scoate din platitudinea existenţei şi ne trage în realitatea ei "ireală". iar dacă mai e-nsoţită şi de un gând profund, gata catharzisul. nu cred ce spune houellebecq cum că omenirea nu a avut, în afară de procreaţie, nici un scop imanent. eu aş adăuga că îl are pe cel al admirării frumuseţii.

aici intră, în cazul meu, literatura. prin literatură, intru într-o lume mimetică, asemenea celei în care trăiesc, ca să găsesc aici frumuseţi ce mă emoţionează (ştiinţele cognitive spun că fără emoţie nu există memorie). iar dacă în clipa lecturii autorul mai pune alături şi-un gând profund, în clipa următoare am devenit altul. la fel cum în experienţă, femeia frumoasă din secunda unu e imaginată dezbrăcată în secunda doi. (iubită în secunda zece.)

de unde rezultă două condiţii ale literaturii:
- frumuseţea
- gândul profund

sârbul american de nicăieri

a fost o carte pe care-am luat-o la plesneală, mă mai apucă uneori, e drept c-am remarcat că autorul e sârb dar scrie-n engleză, traducerea e de dan sociu, deci un autor cool, aşa că ia-o, dragoş.

în primul rând felicitări lui dan sociu, a izbutit o traducere foarte bună, mi s-a părut foarte firesc limbajul - şi poetic şi colocvial.

am citit-o uşor, e scrisă, ce-i drept, foarte bine, cred că asta şi contează, dar mai multe nu. hemon a vrut să-şi arate mâna engleză cu subiecte insolite din serbia iugoslavă. în rest, ia un personaj - jozef pronek - pe care-l plimbă prin copilăria iugoslavă, prin studenţia din ucraina, prin america. de fiecare dată văzut de către altcineva, dintr-o altă perspectivă - ironică, poetică, serioasă, ciudată.

mi-a plăcut, cartea în general. nu regret c-am luat-o/citit-o, dar...

fragmente aici.

aleksandar hemon, omul de nicăieri, editura polirom, iaşi, 2010, 264 pagini, traducere de dan sociu





numele cărţii vine de la această melodie:

câştigător concurs - ultimii eretici ai imperiului cu autograf

răspunsul corect este anna ahmatova.

câştigătorul concursului este maya. pe care o rog să-mi trimită adresa şi pe ce nume să fie autograful pe mail (dragosbutuzea@yahoo.com) pentru a-i trimite cartea, dacă este din provincie. dacă este din bucureşti, ne putem întâlni. sau nu.

multe felicitări din partea mea şi a lui vasile ernu!

concurs - ultimii eretici ai imperiului cu autograf

în 1921, poeta rusoaică maria ţvetaeva scrie cuiva înstr-o scrisoare:

fiecare cuvânt al Dvs. îl înţeleg: tot zborul, tot greul. "şi clinchetul uşor al pintenilor tăi" - este tot ce s-a spus duios despre dragoste.

întrebarea pentru concurs este:
cui îi scrie poeta rândurile de mai sus?

răspunsul îl aştept, timp de 3 zile, drept comentariu la acest post. premiat va fi primul răspuns corect.

premiul constă în romanul ultimii eretici ai imperiului, împreună cu un autograf special pentru câştigătorul concursului. eventualele taxe poştale vor fi suportate de mine. este al patrulea concurs pe care-l organizez. staţi liniştiţi, mai urmează.

cetatea sufletului a lui platonov

tot amânam citirea acestui roman, dar îşi avea timpul lui de citit...

cum auzisem de el ca fiind o utopie comunistă, un fel de cetatea soarelui, m-aşteptam la o construcţie parabolică şi complicată, cu multe teoretizări, dar am dat peste literatură adevărată, peste-o poveste perfect coerentă, începută simplu şi transformată în ceva "ciudat".

cred că cel mai mult m-a impresionat partea întâi a romanului, despre foametea rusească din '21, unde copiii mor sub ochii liniştiţi ai adulţilor împăcaţi c-or să facă alţii, unde copiii mor sub ochii neliniştiţi ai autorului neîmpăcat care povesteşte.

printre-aceşti înfometaţi apar şi câteva personaje, tuşate la început fugar, apoi din ce în ce mai net, ca s-ajungem la saşa dvanov, un copil orfan crescut de străini, ultimul fiind zahar pavlovici.

în anii următori nimic nu-l mai mişcase pe zahar pavlovici. numai serile când îl privea pe saşa citind creştea în el mila. zahar pavlovici ar fi vrut să-i spună lui saşa: nu te mai istovi cu cartea - dacă ar fi acolo ceva serios, demult s-ar fi înţeles oamenii unii cu alţii. de fapt zahar pavlovici nu spunea nimic, deşi înlăuntrul lui pâlpâia ceva simplu precum bucuria, împiedicat însă de raţiune să se exprime. el tânjea după o viaţă însingurată şi tihnită pe malul lacurilor liniştite, unde prietenia ar fi putut înlocui vorbele şi înţelepciunea vieţii. (p.90)

copilul creşte şi ajunge - inevitabil, ca orice tânăr idealist de pe-atunci - bolşevic. însă un bolşevic intelectual. pe nesimţite, începe partea a doua: registrul scriiturii se schimbă brusc, devine ironic, lui saşa i se alătură stepan kopionkin şi amândoi colindă să caute degrabă în locuri îndepărtate socialismul.

acum el vedea cu ochii lui stepa şi soarele, între care se aflau pe un dâmb oameni, dar ei nu stăpâneau nici soarele, nici pământul, şi cepurnîi simţi că în schimbul stepei, caselor, hranei şi îmbrăcăminţii pe care burghezii le dobândiseră pentru ei înşişi, proletarii de pe dâmb se aveau numai unul pe altul, pentru că oricum fiecare om trebuia să aibă ceva; când între oameni se află averea, ei îşi irosesc liniştit forţele numai pentru grija faţă de avere, dar când între oameni nu se află nimic, ei ajung să nu se mai despartă şi să se păzească unul pe altul în somn. (p.336-337)

roza luxemburg

în această parte a doua, cei doi călătoresc pe cai asemeni lui sancho şi-a lui quijote. stepan kopionkin este bătrân, un om sfârşit, cu zbârcituri adânci de mucenic pe un chip străin. iar speranţa care-l duce mai departe are un nume, roza luxemburg, o muceniţă înmormântată în germania. poate exista sau nu, dar dacă există pentru el, există şi pentru noi, astfel că fiecare poate avea o roza luxemburg a lui.

cevengur, încarnarea comunismului pe pământ

pentru a spune ceva, platonov gândeşte un orăşel în care comunismul poate fi real. duşmanii burghezi sunt alungaţi iar oraşul e populat cu oameni sărmani care merită fericirea. ei nu trebuie să muncească, doar soarele şi natura o fac, ei doar să stea şi să caute de mâncare de câmp. în cevengur, toţi au o singură profesie - sufletul, iar în loc de meserie ei au declarat viaţa (p.382) cineva zice: noi nu lucrăm pentru vreo utilitate, noi lucrăm numai unul pentru altul (p.448)

e aici culmea comunismului ca stare naturală, culme gândită şi făcută nu de intelectuali, ci de oamenii simpli. dar ceva se-ntâmplă: moare un copil. ei bine, dacă în acest tip de comunism, un copil moare, atunci acest tip de comunism nu e bun, se convinge kopionkin. un bun etalon, spun eu, pentru o civilizaţie umană. să fie şi acest etalon utopic? copiii vor muri întotdeauna?

... mai departe nu mai exista nimic altceva decât iarba, strecurată în spaţiul lipsit de oameni, şi cerul care cu indiferenţa lui consemnează însingurarea oamenilor pe pământ. poate că de aceea se şi zbate inima, pentru că se teme să rămână singură în această lume vraişte, pretutindeni aceeaşi; prin bătăile ei, inima e legată de adâncurile neamului omenesc, care a încărcat-o cu viaţă şi sens, iar sensul ei nu poate rămâne îndepărtat şi de neînţeles - el trebuie să rămână acolo în piept, tocmai pentru ca inima să poată bate, altfel ea ăşi pierde simţirea şi moare (p.403)

romanul e scris când scriitorul are 27 de ani. comunismul său izvorăşte din adâncurile inocente ale omului, e un comunism al dorinţelor primare, originare - tovărăşie între oameni, comuniune pentru un viitor de nevăzut şi de nelămurit.

mulţi spun că platonov e în roman ironic, însă mie mi se pare tragic. evident, sunt personaje de care poţi râde, dar eu nu am putut râde la a doua parte din don quijote, aşa că n-am putut râde nici de cevengur.

când cineva-ţi spune că omenirea, orice-ar face, e pierdută, poţi să râzi?

andrei platonov (foto), cevengur, editura cartea românească, bucureşti, 1990, traducere de george bălăiţă şi janina ianoşi, 478 pagini
coperta de vasile olac

altă impresie despre carte aici şi aici (traducere google din spaniolă)

porno-grafie

ziarele colcăie de pornografie, aici până şi preoţii se plesnesc cu penisurile peste faţă. televiziunile, sub bulina roşie, prezintă liniştite ochilor de copii nesupravegheaţi femei aspiratoare la celebritate, ce-şi mişcă-obscen rotunjimile în poala lor, a bărbaţilor. să mai zic de limbaj? păi de la manele la vanghele cu toţii pornologhează.

cât despre internet, internetul e altceva, e fieful pornografiei secolului xxi. ai internet, deci ai porno zi şi noapte. totul e să nu fii prins. de ochii celorlalţi. sau de vreun virus.

cum stăm cu cultura? păi lucrurile stau mai bine.

cel puţin cu pictura şi sculptura: sub forme şi culori, damblaua şi-au făcut-o-n secolele trecute. acum, noile instalaţii şi abstractizări au făcut nudurile şi acuplările desuete.

muzica o sărim, deşi...

literatura?

păi în ultimii douăzeci de ani, literatura infernală a ajuns şi pe la noi, tradusă.

cea românească, are chiar o tradiţie (de ce să nu fi avut şi noi pornografii noştri? - hasdeu dat în judecată pentru micuţa, eliade dat afara din învăţământ pentru domnişoara cristina). dar când să-i citeşti pe contemporani, îi vezi cum epuizează iepureşte tema, ajungând la destul de precoce la impotenţă. mi-amintesc cu duioşie celebrul început "sunt o doamnă ce pula mea" a băgăului, vexatoarea carte a simandicoşeniei livreşti din românia.

genul erotic este un gen literar minor. unul bun, zic, dacă-mi aduc aminte de decameronul, de ulise sau lolita. de fapt bun ca oricare altul. dar avem noi genuri minore? (chiar într-un articol recent, vasile ernu remarca faptul că maturitatea unei literaturi stă şi în dezvoltarea genurilor minore.) nu prea, toţi vor să scrie capodopere.

iar până la urmă, în românia antenei 1, a ziarului libertatea sau a otv-ului, poate nu mai are rost să mai scrii porno-grafic. deşi, de dragul păstrării tradiţiei, apropo şi de eliade, va găsi azi vreun adolescent vreun roman contemporan românesc "pe care" să se poată masturba - aşa cum în întoarcerea din rai o fată se masturba "pe" un roman franţuzesc?...

aşa că, dacă mă voi înfierbânta după un roman pornografic, voi căuta până la urmă tot afară, şi poate mă voi apuca până la urmă de wetlands...

cât despre pornografia în cinema şi teatru să se pronunţe alţii...

ps. cică se produc prezervative pentru băieţi de 12 ani.

my birth day = world book day

O CHESTIE SUPER-LIVREASCĂ!
habar n-am cum s-a potrivit, dar azi, de ziua mea este şi ziua internaţională a cărţii!*

fac 34!



_______________________
* cel puţin într-o anumită parte a lumii (anglia şi irlanda). cea unesco e pe 23 aprilie.

lecturile urbane

lecturi urbane aseară, la fel fain, am citit alături de grup, cititori noi, undergound, metrou, din ce în ce mai puţin trendy, doar lectură.
în poză, cel din mijloc sunt eu!

poza de stelian păvălache

manifestul cărţii

a apărut manifestul cărţii scris de vasile ernu. îmi plac din ce mai mult atitudinile lui. manifestul are în centru cartea iar în jur tot ce se învârte - edituri, biblioteci, librării etc. nenoricirea nu e că statul e incapabil, la fel ca editurile şi scriitorii să ia taurul de coarne şi să schimbe situaţia "celui mai bun, ieftin instrument de educaţie şi, de aceea, şi cel mai important (cartea)", nenorocirea zic e că şi noi, cititorii şi preţuitorii ei suntem la fel de proşti.

citim, ar vrea să se schimbe ceva dar nu facem nimic. nici măcar nu ne luăm în serios comentând pe bloguri, ci ne legăm de meschinării şi răutăţi gratuite - cum desigur se vor fi ivit şi la manifestul lui ernu. în contrapondere, gestul lui ernu e şi mai onorabil, mai ales că el vine dintr-un alt "imperiu".

desigur că am anumite rezerve faţă de unele afirmaţii din manifest, dar pe ansamblu, las deoparte comoditatea şi adopt manifestul, mai ales că propune şi soluţii. personal, plătesc impozite enorm de mari statului român care, în schimb, nu-şi ia nici o obligaţie faţă de mine, cititorul. deşi art. 33 din constituţie zice că "statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale româniei în lume." bullshit.

dacă e nevoie de vreo acţiune, mă bag. "pentru că scriitorii au uitat că ei chiar sunt o forţă". ar trebui să mă conving dacă şi eu pot fi una.

evident, mulţi îşi vor spune ia uite-i şi p-ăştia. ei sunt deja morţi. la propriu.

tinereţe fără tinereţe

motto:
unii-şi greşesc viaţa: un vierme otrăvit le muşcă inima. s-ar cuveni să aibă în vedere ca măcar moartea să le reuşească. (friederich nietzsche*)

nu, motto-ul de nietzsche nu e din carte, dar mi-a venit în minte imediat ce-am terminat acest roman. pe care l-am citit ca pe un manifest al tinereţii în societatea noastră bătrână.

romanul
o tânără provincială de 23 de ani, ramona, ajunge să locuiască în gazdă la o bătrână bucureşteancă de 70 de ani, veronica (aka doamna manea), pe domenii 76. aici bătrâna îi povesteşte cu talent amorurile ei trecute, despre geo - întâlnit la saint tropez - acum atât de bătrân că nu le poate face femeilor decât cerculeţe la fofoloancă şi despre ian - întâlnit la paris, în casa marthei bibescu - fotograful amator de băieţi frumoşi. dar poveştile nu sunt doar poveşti, ci devin perversiune.

cum spuneam, bătrâna are talentul povestirii. de pildă, după ce povesteşte moartea fotografului ian, în casa noastră din bucureşti intrase moartea. se lăsase ca un praf greu peste noi, peste obiectele doamnei manea. oriunde mă uitam, îl vedeam pe ian, aşezat în scaunul cu spătar înalt, cu sângele negru acoperindu-i mai mult de jumătate din faţă. doar corpul lui părea că mai salvase puţină viaţă, că nu i se lichefiase cu totul senzualitatea, că mai rămăseseră nişte cantităţi infime care nu i se scurseseră din vinele îngheţate. am locuit cu ian aşa de multă vreme. nu putrezea, nu-şi schimba culoarea de la o zi la alta, nu-şi modifica poziţia corpului. (p.175)

cum v-aţi dat seama, tânăra ajunge să trăiască două realităţi - una reală, din casa bătrânei, unde aceasta ajunge s-o sechestreze şi s-o lege, numai să stea şi s-o asculte - şi una povestită dar la fel de "reală", populată cu fantome şi emoţii, ce face ravagii. ca şi cum, dacă romanul ar fi un palton cloş strâns în dreptul taliei, cealaltă ficţiune e un pliu.


morala
cum spune şi titlul, tânăra o omoară pe babă.
de ce?
pentru că aşa a vrut bătrâna - şi de asta mi-a plăcut cartea.

bătrâna împărţea oamenii în "cei care trăiesc la turaţie maximă şi cei care nu fac altceva decât să le consemneze vieţile". iar prin crima ei, fata ajunge să treacă de la cea care consemnează vieţi la cea care trăieşte la turaţie maximă. chit că va fi pedepsită - intră la pârnaie -, ramona a aflat despre ea lucruri esenţiale:

credem că ştim despre noi o grămadă de lucruri, dar nu pe cele esenţiale. şi vine un moment în care nu ne mai cunoaştem, mintea ni se goleşte de tot ce am trăit până atunci. în cazul meu, fascinaţia pentru o persoană, slăbiciunea, admiraţia combinată cu renunţarea, atracţia bolnăvicioasă, poţi să-i zici cum vrei. prietenia, în ultimă instanţă. (p.203)

întorcându-mă la motto-ul din nietzsche, pot spune că bătrâna doamnă manea, deşi a trăit cu inima muşcată, şi-a "reuşit" moartea. oferindu-se crimei, i-a asigurat ramonei tinereţea, această fată de 25 de ani dar "bătrână".

mulţi dintre noi, deşi tineri, avem un suflet bătrân. pentru că n-avem unde/nu ne putem "trăi tinereţea". dacă ne naştem bătrâni, ca benjamin button, n-avem unde/nu suntem lăsaţi să devenim tineri. am crezut mai demult că bătrânii ne vor face loc, că ne vor învăţa ceea ce ştiu şi că apoi se vor retrage. se pare că nu-i tocmai aşa. vor, poate inconştient, să ne condamne la mediocritatea la care ei au fost condamnaţi. dacă ei au făcut "sacrificii", de ce nu şi noi. cine n-a cunoscut măcar o cunoştinţă bătrână doritoare să-şi lipească de tine trecutul ei mediocru şi banal: pe vremea mea...? cine n-a remarcat lipsa tinerilor cu adevărat tineri în politică? unde sunt tinerii creatori spărgători de canoane? unde sunt tinerii creatori avangardişti? n-au loc de bătrâni. sau s-au molipsit de bătrâneţe.

poate e nevoie ca, lipsiţi de tinereţe, bătrânii să ne facă să-i omorâm (metaforic, desigur), ca să ne lase măcar nouă tinereţea să răsufle. mie asta mi-a spus ana maria sandu prin cartea sa.
în care de multe ori, răsuflă tinereţea.

l.e. dacă vreţi să aflaţi deja subiectul cărţii, îl găsiţi povestit de marius chivu aici.

ps: poza a doua este prima variantă a copertei care mi-a plăcut mai mult. este făcută de către mihai grecea în paris, într-o piaţetă din cartirul latin.


ana maria sandu (foto), omoară-mă!, editura polirom, iaşi, 224 pagini coperta de carmen gociu







____________________________
*aşa grăit-a zarathustra, editura humanitas, buc, 1994, trad. ştef. aug. doinaş, pag.129