iaşi

scriu acum din holul hotelului unirea să nu-mi piară entuziamul care m-a cuprins revizitând iaşul după 17 ani şi oricât aş iubi bucureştiul tot universitatea alexandru ioan cuza e mai frumoasă nu mai spun de copou teiul lui eminescu fireşte de clădirile vechi care sunt altfel decât cele bucureştene moldovencele sunt mai frumoase în iaşi decât în bucureşti au un trup mai dulce ca graiul strada lăpuşneanu parcă şi ţiganii sunt mai negri am văzut mai multe librării şi anticariate ca la paris ce mai! m-am îndrăgostit!

parc-aş sta un an prin iaşi

primăvara cu don quijote (6)

ce mi-a spus cervantes?

ca să nu plictisesc prea mult cu-acest roman uitat de toţi, dar invocat de toată lumea, roman pe care, dac-ar fi după mine, l-aş introduce cu forţa în educaţia oricărui om, trag câteva concluzii. după 3 luni de primăvară de lectură, taman cât a durat şi a treia - şi ultima - călătorie a eroilor noştri, don quijote şi sancho panza.

acest al doilea volum nu mai are nebunia primului, nu mai are comicul de situaţie fabulos ce a dat celebritate lui quijote. aici quijote şi sancho sunt înţelepţi iar gândirea lor pare "nebunească" prin "normalitatea" ei într-o lume anormală.

lumea mea nu e din lumea aceasta, par a spune cei doi, iar dacă în primul volum ei erau nebuni faţă de lume, în acest al doilea lumea e nebună faţă de ei - cu neamurile pe care-i fute grija şi vor să-i condamne la o viaţă banală, cu aristocraţii care-i folosesc doar pentru propria lor distracţie. lumea asta se împarte în banalitatea familială şi efemerul hedonist - orice ideal, orice normă sunt nebunie. drama / tragicul este că sfârşim într-una din cele două: sau banalitate, sau efemer.

cei doi eroi prieteni îşi trăiesc visul: don quijote se luptă pe bune şi e învins, sancho cârmuieşte pe bune, dar renunţă. pentru că ceilalţi oameni nu sunt demni de cei doi - iar aici cervantes e bun cu eroii săi şi aspru cu lumea. se foloseşte de tot geniul său scriitoricesc să-şi salveze eroii, şi chiar şi-i salvează nemurindu-i.

cervantes, don quijote de la mancha, editura pentru literatură universală, 1965, traducere de edgar papu

desen de salvador dali.
alte quijotisme aici, aici, aici, aici, aici şi aici.

evident, o femeie...

... povesteşte trecutul ei. perioada e ceva belle epoque, însă indiferent care-ar fi fost, fiind vorba de chile, nu lipsesc războaiele, inclusiv cele civile. dar nu asta e important, ci:

isabel allende scrie superfain, are o îndemânare a scrisului de m-a lăsat paf, nu degeaba cărţile ei sunt bestselleruri! aşa că subiectul nu e cine ştie ce, istoria unei familii povestită de o fată, de la strămoşii ei până la acum (1910).

memorabil pentru mine este un singur personaj, bunica, paulina del valle, matroană uimitoare a familiei, care-i învârteşte pe toţi, un fel de miss havisham capitalistă. tot romanul se construieşte în jurul ei, tânăra povestitoare e doar un pre-text pentru strălucirea şi suferinţele acestei femei.

cum spuneam, allende scrie brici, ştie să nască personaje, a fost un deliciu să citesc cartea, care nu e neapărat mare capodoperă (dar cine vrea să citească numai mari capodopere?), dar te ţine ca un drog să n-o laşi din mână.
iar paulina del valle face toţi banii, vă zic eu!

ce să spun, aceasta a fost allende-le meu şi nu sunt dezamăgit, pentru că mă impresionase casa spiritelor, filmul, cu meryl streep, glenn close şi jeremy irons.

iar autoarea remarc că e damă mai faină acum, la bătrâneţe, decât la tinereţe.



isabel allende, portret în sepia, editura humanitas, bucureşti, 2010, traducere de cornelia rădulescu, 300 pagini

saitul autoarei aici.

cehov despre un roman de dostoievski

... am cumpărat de la librăria dumitale un volum de dostoievski, şi acum îl citesc. e frumos, dar din cale-afară de lung şi de indiscret. prea multe pretenţii...

a.p. cehov către a.s. suvorin, 5 martie 1889, în a.p. cehov, opere, vol.xii, eplu, 1963, trad. otilia cazimir şi nicolae guma, p.181

despre panglica albă iar

deşi m-am strofocat să scriu ceva ca replică la postul lui tlön, n-am reuşit, şi asta pentru că sunt total de acord cu el, filmul n-are legătură cu fascismul, şi mi-aduc aminte aici de minunata carte de memorii a lui stefan zweig care mi-a placut enorm, lumea de ieri, în care acesta nu întelege de unde a apărut nebunia războiului mondial 2, deşi beligerase în primul. şi nu cred că putem vorbi de o relaţie cauză-efect, belle epoque-hitler, deşi personajele-copii din panglica albă vor fi avut în razboi 30 de ani.

pentru că miza acestui film nu e fascismul, ci, cum spuneam în celălalt post, corectitudinea care ascunde (vizavi şi de corectitudinea politica de azi).

apropo, săptămâna asta la mţr e retrospectivă haneke!

cehov despre critică

eu nu împărtăşesc părerea dumitale cu privire la viitor. numai domnul Dumnezeu ştie ce va fi şi ce nu va fi. şi tot numai el ştie cine are dreptate şi cine nu... cu atât mai mult nici noi criticii noştri şi domnii editori n-am putea să ne pronunţăm... omul are prea puţină minte şi conştiinţă ca să-şi dea seama de ceea ce se petrece azi sub ochii lui, dar încă să prevadă ce va fi mâine, şi are prea puţin sânge rece ca să se judece pe el însuşi şi pe alţii.

a.p. cehov către k.s. baranţevici, 12 aug 1888, în a.p. cehov, opere, vol.xii, eplu, 1963, trad. otilia cazimir şi nicolae guma, p.137

in-cultura BD (benzii desenate) în românia

mă gândeam la un moment dat să scanez aici cele câteva BD-uri smulse din cutezătorii (o revistă pionierească pe care o citeam ca elev), dar se pare că mi-au luat-o alţii înainte, lucru pentru care îi felicit.

dar ceea ce mi-a rămas să împărtăşesc aici e uimirea că genul BD nu e gustat de publicul românesc. dacă americanii au romane celebre transpuse BD (graphic novel), nu mai spun de franţuji care au dezvoltat o adevărată cultură BD (sprijină chiar un salon BD la constanţa), la noi cele câteva reviste (par exemplî carusel - coperta de-alături e-a numărului 3 nemaiapărut după 2 numere) dau iute faliment. nu cunosc situaţia comicsurilor traduse în româneşte, însă nu-mi explic inapetenţa cititorului român la aşa ceva. şi-mi pare rău, eram un fan, am câştigat chiar un concurs BD la revista cutezătorii când eram mic.

o posibilă explicaţie ar fi lipsa culturii plastice în şcoală. nu ştiu să se facă istoria artei obligatoriu, probabil ca să nu sară vreun ong să condamne un aşa afront la libertatea copilului. iar din cercul meu de cunoştinţe, cunosc doar o singură persoană care-şi duce copilul să vadă tablouri la muzeu - iar când o face, îl lasă pe săracul copil să se uite tâmp, nefiind cineva să-i explice. (nu mai spun de pânda supraveghetorilor needucaţi asupra infractorilor care fac ilegal poze cu telefonul - dar asta e o altă discuţie).

în fine, la români - şi-aici daţi-mi voie să generalizez -, cultura BD se cultivă doar printre cunoscători, e o nişă redusă, împătimiţilor le rămân publicaţiile din străinătate, mulţi desenatori români publică acolo, unii chiar emigrează (sandu florea, de exemplu; auzisem ceva şi de sorin anghel..., ştiu doi tineri prin berlin). păcat! să mai povestesc de grafica computerizată? e prea science-fiction!

noi, ce să facem? admirăm voroneţul.

ceva schimbări:

pentru că, după aproape trei ani de blogărit, a venit vremea să-mi şterg caşul de la gură, m-am gândit la câteva schimbări.
voi începe niscaiva interviuri cu scriitori, voi schimba puţin stilul impresiilor despre cărţi, voi invita un ghost-writer ce deja a-nceput a scrie.
şi poate îmi voi lua până la urmă şi domeniu, poate şi un laptop pentru acasă...

domnişoara proust

un text

o vreme, o-ntâlneam în fiecare dimineaţă. când ieşeam din scara blocului g3, coboram treptele late cu dale desprinse, treceam de gardul verde şi, în loc să mă uit regulamentar la maşini, traversam căutându-i silueta. nu m-a călcat nici o maşină, ceea ce înseamnă că trebuia pur şi simplu s-o văd de fiecare dată. era acolo, parcă aşteptându-mă pe mine. mă bucuram, dar căutam să nu se vadă, îmi încetineam mersul, deşi inima-şi repezea bătutul, m-apropiam, uneori mai tare, alteori nu, dar era evident că ne pândeam reciproc, fiecare observa că e observat. am aflat mai târziu unde coboară, până să intrăm în vorbă mă preocupa doar să urc în acelaşi troleibuz cu ea, dar pe altă uşă, apoi să mă lupt să răzbat prin grămada de bătrâni, unii cu paporniţe pe roţi, alţii cu mirosuri grele pe haine şi să găsesc victorios un loc aproape, şi doar când era prea aglomerat urcam pe aceeaşi uşă pe care urca şi ea, uneori o atingeam ca din greşeală de paralizam tot, aşa timid şi prost eram.

aş fi numărat dimineţile-acelea, dar mai bine nu, căci iată, am acum memoria, singura care nu-nşeală, ştiind totdeauna ce face, cred c-a durat o vară, a doua de când mă mutasem în bucureşti titan, pe strada unu lucreţiu pătrăşcanu, şi eu nu cutezasem nimic. până-ntr-una din zile, când de dimineaţă plouase şi geamurile erau vărgate de mizerie, mi-a-nfipt faţa plictisită de băi, da' pămpălău flauşat mai eşti, să nu schiţezi tu nimica de-atâtea ori, un cât e ceasu', colo, şi mă simţeam singurul bărbat fără coaie din universul ăsta în continuă expansiune, şi chiar atunci mi-am dorit să n-o mai găsesc de-a doua zi niciodată în staţie, aşa aş fi intrat în panică deznădejde disperare orice, doar neputinţa aceea de a-i adresa un cuvânt nu.

- nesimţiţi şoferii ăştia, stau toţi la vorbă la cap de linie apoi vin unu' după altu', aşa mi-a zis, iar eu am fost bucuros de acord, înainte de a-mi da seama că cel cu coaie fusese ea, nu pămpălăul flauşat de mine, şi nu i-am zis decât
- da, aşa e, şi mi-am scos pieptul înainte, ca un pierre curie când i se vorbea de geniala-i nevastă, o, de câte ori n-am făcut mişto dup-aceea, când vorbeam nopţile, în parcarea blocului ei, eu lipit cu spatele de roata unei dacii, cu mâinile adunând genunchii, ea şezând pe bordură, sorbind franţuzeşte ţigara, ea trecând apoi la lucrurile cu-adevărat importante.

muñoz

VENTANA

Para sentir
la tormenta
la furia y el relámpago
no abro la ventana.

Abro tu vestido.

Y entro
en el mundo atónito.

En ti está la residencia
de mi Sol creciente.

Campana de pétalos
para el oido de mi sueño.

_______________________
FEREASTRĂ

Pentru a simţi
furtuna
mânia şi fulgerul
nu deschid fereastra.

Îţi deschid rochia.

Şi intru
în lume uimit.

În tine este reşedinţa
Soarelui meu crescând.

Clopot de petale
pentru auzul visului meu.

apariţii viitoare care-mi fac cu ochiul

h-r patapievici - ultimul culianu, humanitas (lansare azi, la kretzulescu, la 5 şi n-ajung)
liiceanu - întâlnire cu un om necunoscut, humanitas
thomas pynchon - curcubeul gravitaţiei, polirom (aliluia!)
peixoto - cimitirul de piane, polirom
ioana bradea - scotch, polirom (oare să fie altceva decât băgău?)
allen ginsberg - howl si alte poeme, polirom, antologie de poezie
antoine compagnon, donald morrison - ce mai rămâne din cultura franceză? preocuparea pentru grandoare, art

domnului Cărtărescu, cu admiraţie

acum, c-am terminat ultimul dumneavoastră volum în care spuneţi că la noi, la români, nu se cultivă admiraţia, vă contrazic riscând să vă spun că aveţi în mine un admirator, pe care l-au bucurat în studenţie paginile din travesti cu care-am făcut cunoştinţă, l-au în-cântat paginile visului (nostalgiei), l-au chinuit dar şi fermecat deopotrivă paginile orbitorului, l-au dezamăgit cele câteva pagini din de ce iubim femeile, l-au frustrat paginile necitite ale poeziilor şi, dar nu în cele din urmă, l-au amuzat al naibii alaltăseară paginile acestui volum nou apărut.

şi chiar dacă vi se va reproşa că acesta e un volum minor, comercial, în spiritul lui de ce iubim..., că va fi comparat negativ cu orbitorul sau levantul ("iar s-a prostit cărtărescu"), va rămâne plăcerea cititorilor neştiuţi, printre care mă număr. iar fata aceea coşoasă care cere un autograf în ultima povestire de aici şi care vă citeşte volumele cu acribie şi pasiune face cât toţi confraţii literari care vă invidiază succesul, cum spuneţi.

mărturisesc că citisem ceva fragmente de-aici în şapte seri, despre cirikure-cirikure, despre ucigaşa de copii, dar m-am distrat cu lecturile noi, cu ass market, cu pleşu ca pitic din albă-ca-zăpada şi nu-mi mai aduc aminte însă pot spune că e lucru mare să scrii bine, de/pentru plăcerea celorlaţi.

unora le-a plăcut volumaşul pentru care s-a bârfit c-aţi primit o căruţă de bani, altora poate imposibila trilogie, alţii v-au savurat poeziile, dar cei mai mulţi ar trebui să citească această carte, poate nu cea mai reuşită, dar sinceră, poate şi decât jurnalul.

iar după ce aseară v-am ascultat în club control, pot spune c-am mai aflat ceva, că vă plac ca şi mie poeţii proust, kafka şi musil, că pe locul 1 e divina comedie pe care n-am terminat-o niciodată, că sunteţi un timid şi vă place să spuneţi poante - ca şi-n acest volum - că v-aţi construit un trecut ficţional - deci nu mai puţin adevărat - în orbitor, că lucraţi la un roman istoric etc.

îmi voi asuma această slăbiciune, admiraţia faţă de un scriitor român viu, iar acum, c-am terminat, sunt curios câţi mă vor scoate din blogrol sau câţi vor concluziona că am devenit un blogăr nefrecventabil. doar suntem în românia, nu-i aşa?

mircea cărtărescu, frumoasele străine, editura humanitas, bucureşti, 2010, 298 pag
coperta de angela rotaru, cu ilustraţia de franklin mcmahon


au scris chiar despre carte capricornk şi dan.

cafeneaua critică la club control

mircea cărtărescu – poet şi/sau prozator?
azi, orele 18.30-21.00

primăvara cu don quijote (5)

ocârmuirea lui sancho

cum spuneam într-un post anterior, mi se pare deloc funny, ci tragică bătaia de joc la care sunt supuşi cei doi prieteni, don quijote şi sancho panza de către cei ce-i găzduiesc la un moment dat - un duce şi o ducesă. în rândul acestor farse, intră şi ocârmuirea promisă lui sancho de către quijote, numai că ostrovul e aici un sat amărât.

mi-aduc aminte că în 1001 de nopţi un sultan ia un cerşetor beat ce seamănă cu el şi-l pune în locul lui. deştepţi, supuşii îi omoară pe sultan şi rămân cu cel fals, cerşetorul care se dovedeşte un sultan mai bun şi mai înţelept. se pare că orientalii celor 1001 de nopţi foloseau glumele constructiv, pe când occidentalii văd numai distracţia. surprinzător, sancho se dovedeşte cu cârmuitor înţelept, cât e el de cioban, rezolvă toate "testele", dar scenariul trebuie să curgă, iar toată "gloria" se sfârşeşte după 7 zile cu un alt renghi, anume o mamă de bătaie administrată lui sancho de către lachei. ceea ce îl hotărăşte să plece:

mai bucuros sunt să mă lungesc la umbra unui gorun vara şi să mă-nfăşor în cojocelul meu din piei de oaie iarna şi să ştiu că-s slobod decât, apăsat de robia asta a ocârmuirii, să dorm pe cearceafuri de in şi să mă-mbrac în blănuri de jder... fără leţcaie am intrat aici să ocârmuiesc şi fără leţcaie mă şi duc, cu totul altminteri decât cum pleacă ocârmuitorii altor ostroave. (p.1137)

cam aşa cu ocârmuirile, când conducătorul e bun, sunt proşti supuşii; când supuşii sunt buni, e prost conducătorul. cred c-ar trebui să fim mai orientali, să căscăm mai bine ochii în jur după conducători. se pot ascunde orunde. chiar şi-ntr-un roman de cervantes :)

cervantes, don quijote de la mancha, editura pentru literatură universală, 1965, traducere de edgar papu

desen de jules david.
alte quijotisme aici, aici, aici, aici şi aici.

despre drepturile nefumătorilor

sau

de aici.

iar leapşă

deşi am rămas în urmă cu nişte lepşe de la coryamor, capricornk - cărora le prezint scuze - iată că preiau o leapşă de la octavian, ce bântuie acum blogurile. aşadar:

1. câte cărți ai citit până acum în 2010?
20.

2. câte cărți de ficțiune și câte de non-ficțiune?
toate de ficţiune.

3. care e proporția de scriitori bărbați vs. femei?
17 bărbaţi şi 3 femei.

4. care e cartea preferată citită până acum în 2010?
austerlitz de sebald.

5. care e cartea care ți-a plăcut cel mai puțin până acum în 2010?
raiul găinilor de dan lungu.

6. ai început vreo carte și n-ai putut să o termini?
da, omul duplicat de jose saramago.

7. care e cea mai veche carte citită?
don quijote de cervantes.

8. dar cea mai nouă?
caiete de marcel proust.

9. cel mai lung și cel mai scurt titlu?
prima dragoste, ultima dragoste şi marginea.

10. cea mai lungă și cea mai scurtă carte?
don quijote şi marginea.

11. câte cărți împrumutate și/sau de la bibliotecă?
nici una.

12. câte cărți citite sunt traduceri?
16.

13. care e cel mai citit autor anul acesta?
cred ca va fi, ca de obicei, cehov şi proust.

14. ai recitit vreo carte?
da, don quijote de cervantes

15. care e personajul preferat din cărțile citite până acum în 2010?
dintre cele vechi, sancho panza, dintre cele noi, austerlitz.

16. ce țări ai vizitat prin cărțile citite?
italia, spania, franţa, anglia, germania, america, rusia, serbia, egipt, polonia, românia.

17. ce carte nu ai fi citit dacă nu ți-ar fi fost recomandată?
austerlitz de sebald.

18. ce scriitori descoperiți în 2010 ai vrea să citești mai mult?
nici unul.

19. e vreo carte a cărei lectură îți pare rău că ai amânat-o?
nu.

proces-verbal despre îndrăgostiţi

subsemnatul dragos c. am terminat azi de citit romanul mic dicţionar pentru îndrăgostiţi de xiaolu guo şi nu pot spune că e o carte chiar rea. de citit în metrou sau la lecturi urbane e tocmai bună.

declar că în acest roman o chinezoaică ajunge în anglia, să studieze engleza. şi se-ndrăgosteşte de un englez bisexual. amor mare, big love pe ei, apoi certuri ca la-ndrăgostoţi, apoi ea călătoreşte singură prin europa, paris, amsterdam, berlin, veneţia, i se-ntâmplă chestii etc.

declar că ce e fain în roman e găselniţa autoarei: aceea că, mai ales la început, engleza/româna în care e scris e pocită - povestitoarea e chineză, nu-i aşa?

de exemplu:
pierdută pentru cuvinte - limbajul unei specii pe cale de dispariţie este povestea despre o femeie chineză de 98 de ani care tocmai ea a murit. ea este ultimă vorbitoarea a unui limbaj doar pentru femei: "nushu". acest limbaj secret vechi de 400 de ani a fost folosit de femei chineze pentru ele să exprime cela mai intime gânduri ale lor. acest ziar spune pentru că nici una femeie nu mai practică acesta cod secret, face ca limbaj să moară după moarte a ei. (p.102)

destul de important, am aflat că vagin pe chineză se scrie , se zice yin dao şi se traduce tunelul întunericului. aşa c-am să am subiect de discuţie când voi întâlni o chinezoaică :)

drept care am încheiat prezentul proces-verbal, azi, 12 mai 2010,

xiaolu guo (foto), mic dicţionar pentru îndrăgostiţi, editura rao, bucureşti, 2009, traducere de emanuela şoimaru, 283 pagini

saitul autoarei aici

panglica albă

un film minunat, de văzut doar la cinematograf. un film alb-negru, care vede lumea în alb-negru, cel puţin pe cea austriacă/germanică de belle epoque dinaintea primului război mondial. o lume ce trebuia să se cureţe printr-un război, prelungită într-altul. o lume care-i oferă regizorului să ne-arate ce se poate ascunde sub albul vizibil, mai bine zis o lume-rădăcină a ceea ce are să se-ntâmple într-un secol.

într-un sat, viaţa albă a fiecărei familii ascunde secrete negre. chiar şi copiii. găsim aici un pastor sever, un medic incestuos, un baron obtuz, un învăţător îndrăgostit, şi cum spuneam, mulţi copii. iar deasupra, vălul expurgator al societăţii: bârfe, răzbunări, obiceiuri, protestantism, educaţie şi multă prostie. iar toate acestea par ca şi cum trebuiau să se-ntâmple. fără explicaţii, fără soluţie. n-ai ce să faci. lumea e aşa cum este şi gata!
de văzut musai!

workshopu de scriitură

v-aştept la absinteria sixtină azi la 7 seara să-nvăţăm împreună să scriem!

soundtracku livresc

tema de azi, propusa de mine lui strelnikov e muzicala. adica la ce muzica te gandesti cand citesti. hm.. lets see:

literatura americană (scott fizgerald, lolita lui nabokov şi tot interbelicul american) cu moonlight serenade a lui glenn miller sau perfidia aceluiaşi:





pe kafka îl asociez cu partea a treia din simfonia 1 de mahler:



iar când citesc postmodernisme, îmi răsună deseori bach. dar cântat de bobby mcferrin:



[Strelnikov] m'am gandit juma de ora degeaba la subiectu de azi, trust me my Brothers. imi dau seama ca, desi imi place sa citesc si imi place sa ascult muzica, niciodata n'a existat o relatie intre pasiunile astea [nici macar cand citesc pe muzica]. cartile nu'mi sugereaza melodii, melodiile nu ma duc cu gandu la carti, e chiar ciudat.

pot incerca o explicatie [in care nu prea cred de fapt but anyway]: Nietzsche [si pe urmele lui o serie de filosofi ai culturii din sec 20, de la fascisti ca Ernst Bertram la marxisti ca Adorno & baietii din Frankfurt, apoi Blanchot] vede un antagonism, o tensiune intre text & muzica, odata iesite pe uscat din unitatea religioasa initiala: textul e esential apolinic si sta la baza civilizatiei, a contractului de orice fel. muzica e dionisiaca, tinde sa anuleze eforturile ordonatoare ale limbajului articulat. ganditi'va [ne sfatuieste Adorno] la aventura lui Ulise cu Sirenele.

habar n'am daca din cauza Sirenelor nu leg io nici o carte de vreo melodie, i just dont. si totusi.. parca Jocul divinului Hesse mi se pare, cum sa zic, so Bach.

promisiunea zorilor

există anumite cărţi care nu sunt calificate drept mari capodopere, care nu răvăşesc istoria literaturii cu viziunea lor, care nu dospesc de valoare. dar pe care le citeşti cu aşa plăcere, sunt povestite cu un aşa har, că nu le uiţi prea curând. iar dacă cineva te întreabă ce să citească, te grăbeşti să le scoţi pe buze.

aşa şi cu cartea asta. autobiografică, e vorba de dragostea maternă, cum un fiu unic este crescut numai de mamă şi care fiu doreşte s-o răsplătească cu ce-are el mai bun, inclusiv dedicându-i această carte. ideea principală a cărţii este că dacă mama nu are un bărbat cu care să-şi împartă dragostea şi-o revarsă asupra fiului ei pe toată, acesta îşi va rămâne de însetat de orice dragoste viitoare: cu dragostea de mamă, viaţa îţi face în zori o făgăduială pe care nu şi-o ţine niciodată. după aceea eşti silit să te mulţumeşti cu hrană rece până la sfârşitul zilelor. după asta, ori de câte ori o femeie te ia în braţe şi te strânge la pieptul ei, nu-s decât condoleanţe. (p.34)



cartea povesteşte copilăria, când mama îi caută tot felul de talente native şi i-l găseşte pe cel al scrisului, când se-ndrăgosteşte la vreo zece ani de o fetiţă şi crede că a face dragoste înseamnă a mânca tot felul de chestii, de la râme şi pământ - parcă un personaj dintr-un veac de singurătate mai făcea asta - până la pantofi. cartea povesteşte tinereţea, unde el pleacă să studieze la paris şi suferă de foame, dar se-amorezează de-o suedeză şi e cât pe-aci să fie cerut în căsătorie ca pedeapsă c-a pus pe una să citească tot ciclul romanesc lui proust. cartea povesteşte maturitatea, când trăieşte experienţa războiului. restul, rămâne de aflat!
cum spuneam, o carte citită - şi descoperită - cu foarte mare plăcere.


nimeni nu mă va determina vreodată să văd în comportarea sexuală a fiinţelor criteriul binelui şi al răului. confruntate cu aberaţiile intelectuale, ştiinţifice, ideologice ale secolului nostru, toate aberaţiile sexualităţii trezesc în sufletul meu cele mai gingaşe scuze. în comparaţie cu pervertirea sufletului, a spiritului şi a idealului la care se dedau aceşti trădători ai speciei umane, elucubraţiile noastre sexuale, venale sau nu, incestuoase sau nu, capătă, cu privire la cele trei umile sfinctere de care dispune anatomia noastră, întreaga nevinovăţie îngerească a unui zâmbet de copil. (p.77)

romain gary, prima dragoste, ultima dragoste, editura rao, bucureşti, 2007, traducere de marcel aderca, 378 pagini

primul workshop de scriitură

în contrazicere cu postul de mai jos,
luni, la ora 19:00, la invitaţia lui sorin tudor, voi susţine în cadrul cenaclului recitiri un workshop de scriitură. îi voi lua tovarăşi pe dostoievski şi pe marcel proust.
v-aştept să scriem împreună!

managementul proiectelor culturale româneşti

de când sunt în bucureşti, îmi place să particip la evenimente culturale, mai ales la lansări de carte, festivaluri, dezbateri, lecturi publice - organizate de edituri, fundaţii sau persoane fizice. ca participant - uneori am fost în postura ingrată de moderator - nu am putut face abstracţie de activitatea mea profesională - consultant şi trainer într-o firmă de prestări servicii.

sunt două domenii diferite:
- dacă în business, evenimentele costă şi sunt îndreptate către participant/client/beneficiar, deci se caută profesionişti care să aibă rezultate excelente
- în cultură nu există un interes (rezultate), ci doar dorinţa de a face evenimentul şi atât. nu contează cine participă, cu ce anume pleacă participanţii, cât de profesionişti sunt organizatorii, singurul scop al evenimentului este evenimentul însuşi - pentru că aşa "se face", pentru că nu trebuie să rămânem mai prejos, pentru că am mai făcut, pentru că nu trebuie să cheltuim prea mulţi bani - cultura e săracă.

în ceea ce înseamnă proiectele culturale, sunt puţini specialişti (project manageri). dacă în industria muzicală - unde e vorba de mulţi bani - găseşti specialişti, în ceea ce priveşte alte domenii culturale - literatură / edituri, pictură / sculptură, tabere de vară, festivaluri de poezie etc. - specialiştii (încă) nu există. în dulcele stil ceauşisto-diletantistic, scriitorii sau editorii, criticii literari sau pictorii se pricep şi la evenimente. ce mare lucru? doar evenimentele sunt pentru cei aleşi, nu pentru poporul vulg, acesta să fie mulţumit că aceste evenimente există, că au ocazia de a-l vedea pe marele X, iar dacă vreun blogăr îndrăzneşte să scrie vreo impresie proastă despre, atunci el nu ştie, nu înţelege ce eforturi a presupus evenimentul - timp, bani, nervi etc.
I don't give a shit!

uimitor, în cultură se întâmplă la fel ca-n politică. majoritatea habar n-are să administreze un proiect. există elite închise, care se ceartă-ntre ei pentru a se împăca mai apoi şi a discuta aceleaşi teme "profunde", metafizice ca: valoare, posteritate, canon, elită, noi versus ăilalţi, ermetism, premii-ntre noi. alte subiecte venite din afară, preocupări, păreri sau impresii de la alţii nu prezintă interes. nu suntem cu toţii oameni, egalitatea nu-i pentru căţei, nu, nu învăţăm cu toţii unii de la celalţi, chiar nu vorbim aceeaşi limbă, doar "ne despart nişte lecturi".

am participat la puţine evenimente reuşite: filb, care s-a îmbunătăţit faţă de ediţia trecută, ringul de vorbe care încearcă ceva nou, dar care mai are de lucru, o lansare de acum câţiva ani a cărţii lui grunberg, cam atât îmi vine-n minte ca exemple pozitive...

sper că noile generaţii de oameni de cultură/organizatori de evenimente (de exemplu, tinerii care acum lucrează pentru ong-uri) îşi vor schimba puţin mentalitatea de a ieşi din găşti şi dintr-o perspectivă îngustă şi se vor îndrepta spre alte perspective de a face un eveniment - spre public. după rezultate, nu cred că vreun organizator de eveniment cultural se întreabă dinainte cu ce va pleca participantul de la eveniment? aproape toţi - e ipoteza mea - se gândesc doar că trebuie să facă şi evenimentul ăsta şi-l vor face cumva. ei bine, acest cumva e, cele mai multe cazuri, de rahat.

iar dacă în business, feedback-ul negativ înseamnă îndreptare, că altfel are miros de faliment, în cultură, acesta nu înseamnă pur şi simplu nimic.

metaforă asupra isteriei

antichrist.

pentru că pe computer m-a plictisit - în afara scenei de prolog - m-am hotărât să văd filmul la cinematograf. şi l-am văzut.

m-am întrebat ce anume trebuia să-mi rămână după ce l-am văzut? în afară că-i o metaforă a răului feminin perpetuu provenit din păcatul originar; că regizorul s-a jucat destul de bine cu simbolurile, dar parcă prea explicit, că willem defoe e prea scorsese, mi s-a părut cam prea facil totul, mai ales în jocul de rol - invers - jucat în cabană de cei doi soţi, ea raţiunea, el natura.

evident, m-au şocat penisul cu sânge şi vulva decupată, dar oare asta trebuia să mă şocheze? n-am înţeles dedicaţia de final pentru tarkovski - a vrut von trier să facă ceva gen? poate nebuloasa/constelaţia în care care sunt să fie chiar efectul dorit, însă...

am văzut de câteva ori scena prologului, care, acompaniată de aria tuvei semmingsen, e minunată! măcar pentru asta, filmul merită.

un marcel proust originar

este o surpriză pentru mine apariţia acestui volum în româneşte, tradus de unul dintre cei mai mari traducători români - traducătoarea lui marcel proust aproape integral în româneşte, irina mavrodin. apariţie tocmai la editura rao, cartonată, legată, frumoasă.

volumul cuprinde 4 caiete ale lui proust, bruioane şi note de lectură, cheltuieli, adrese de soldaţi, nume de ţinuturi, şi de personaje şi multe altele. dar printre toate aceste pietricele - materiale de construcţie pentru ceea ce are să devină ciclul de şapte volume "în căutarea timpului pierdut" - se găsesc câteva nestemate:

ceea ce se prezintă astfel în mod obscur în adâncul consştiinţai, înainte de a-l realiza în operă, înainte de a-l face să iasă afară trebuie să străbată o regiune intermediară între eul nostru obscur şi exteriorul, inteligenţa noastră, dar cum să-l aducem până aici, cum să-l prindem? putem să rămânem ore întregi încercând să repetăm prima impresie, semnul insesizabil ce era asupra ei şi care spunea: aprofundează-mă fără să te apropii, fără să o aduci la tine. asta-i arta, singura artă. (p.74)

aşa cum culorile spectrului exteriorizează pentru noi compoziţia intimă a astrelor pe care nu le vom vedea niciodată, tot astfel culoarea pictorului, armoniile muzicianului ne permit să cunoaştem această diferenţă calitativă a senzaţiilor care constituie cea mai mare bucurie şi cea mai mare suferinţă a vieţii fiecăruia dintre noi şi care rămâne totdeauna ignorată căci ea este independentă de faptul că noi putem povesti (faptele, lucrurile) care sunt aceleaşi pentru noi totţi. dar datorită armoniei lui franck, a lui wagner, a lui chopin, datorită culorii lui ver meer, a lui rembrandt, a lui delacroix, noi mergem cu adevărat în cerurile cele mai necunoscute zburând din stele-n stele. şi asta mai mult chiar decât dacă ne-ar fi fost date aripi. (p.319)

vânătoare pe corabie pânza ei aripă de fluture ce se zbate (p.133)

totul este fictiv, în mod laborios, căci eu n-am nici imaginaţie, dar totul este plin de un înţeles pe care l-am purtat multă vreme în mine, prea multă vreme, căci gândirea mea a uitat, inima mea a devenit indiferentă, şi cu greu l-am zugrăvit purtând-se cu stângăcie, purtare care îl închide dar emană căldura. (p.47)

nu există pe lume mod mai teribil de a o pune în lumină pe cea absentă decât tăcerea... (p.226)

realitatea e în noi înşine. (p.74)

deşi peste unele texte am trecut fără să-nţeleg nimic, altele mi-au ţesut noi fire de interpretare ale ciclului romanesc, astfel că atunci când îl voi reciti, voi acorda mai multă atenţie următoarelor:
- plimbărilor în natură
- ticurilor de limbaj ale personajelor
- numelor personajelor şi urmăririi acestora de-a lungul tuturor romanelor (mi se întâmplă des să uit numele personajelor)
- stângăciilor stilistice ale romanului, care mi-l apropie pe autor
- numelor de ţinuturi

am descoperit prin aceste caiete un alt proust, mai bine zis m-am apropiat mai mult de autor decât de operă, aşa cum am păţit şi cu fragmentarium-ul lui eminescu. şi cum putea autorul să fie altfel decât opera - adică sublim?

marcel proust, carnete, editura rao, bucureşti, 2010, traducere de irina mavrodin, 380 de pagini