după entuziasmul de acum 2 ani, când am fost convins - şi încă sunt - că gabriel liiceanu şi-a scris prin scrisori către fiul meu capodopera acum, după ce am terminat întâlnire cu un necunoscut, entuziasmul a devenit normal.spuneam atunci că scriitorul a ajuns să se cunoască pe sine, confruntându-se cu propria contingenţă, inventând metafore noi creîndu-şi un vocabular privat, în jurul unui sens al vieţii pe care să-l transmită mai departe. în acest nou volum însă, părerea mea este că gabriel liiceanu ratează sensul.
în primul rând, referinţele concrete (contingentul) pe care-şi sprijină discursul - răul televiziunii, lovineştii, noica, experienţele în comunism, călătoriile în străinătate, prieteniile - nu duc(e) foarte departe, se agaţă negativ de ideea/metafora referinţă, totul pare un început de puzzle, care la final nu alcătuieşte un tot.
şi deşi g.l. nu-şi întâlneşte personajul necunoscut, se poate totuşi apleca asupra lui să-l "studieze". sunt paginile cele mai reuşite ale cărţii, "despre sine însuşi", care ar fi alcătuit un volumaş excelent separat, (în colecţia φ, bunăoară).
simplele fericiri ale vieţii - somnul, masa, condusul, profesoratul, turismul, părintele, fiul - toate sunt experienţe care merită toată atenţia. sunt teme de reflecţie "mici", care alcătuiesc reflecţia "mare".
jurnalele în care cred nu sunt nici documente psihologice, nici psihiatrice, ci aporturi individuale la edificarea unei umanităţi comune. (p.11)
ne simţim uiliţi de talentul unui confrate, dar niciodată de ţinuta morală a cuiva. (p.27)
ce ciudat! nu mai ţin neapărat minte ce spuneam în cărţile pe care le-*am scris de-a lungul anilor, în schimb ţin mite exact starea afectivă în care le-am scris şi, deopotrivă, locul în care mă aflam. (p.56)
adevărata carte nu e niciodată un "divertisment", ci întâlnirea cititorului - provocată de întâmplarea numită "autor" - cu propriul lui destin (cărţile care schimbă viaţa). (p.98)
în chip esenţial nu există, în scrisul nostru, nimic original. există numai adevăruri vechi redescoperite pe pielea ta şi devenite obsesii. originală este doar punerea lor în pagină, stilistica obsesiei. (p.155)
suntem o cultură în care, dacă ar apărea, Critica raţiunii pure ar trece neobservată. dar apărut deja, cu titlul devenirea întru fiinţă. atrecut neobservată. (p.168)
mi-am epuizat "mijloacele de luptă". societatea de azi este în mâna celor care o conduceau înainte şi care au trecut cu bine, fără să-şi ude măcar picioarele, pe celălalt mal al istoriei. ei, care au făcut cu putinţă comunismul, sunt cei care au profitat de căderea lui. ceauşescu devenise o piedică în calea "dezvoltării" lor. nu puteau să-şi scoată la iveală averile făcute prin furt şi privilegii, nu se puteau bucura pe deplin de ele, nu puteau să-şi plimbe banii prin lume. ceea ce a urmat a fost pentru ei o binecuvântare şi un dezmăţ. nu mai aveau a se teme de nimeni, iar cheagul de bani şi de relaţii cu care veneau dinainte s-a putut înmulţi exponenţial, cu fiecare nouă "afacere" făcută pe spatele statului întruchipat de ei înşişi şi pe care şi l-au împărţit aşa cum îşi împart leii, hienele şi vulturii stârvul animalului doborât. (p.161)
bucuria de a şti că în cele din urmă am reuşit să evadez din cuşca cu miros de mucegai a filozofiei, că am ajuns să scriu pe înţelesul oricui, să vorbesc "ca oamenii". (p.288)
poate că sensul vieţii mele este de-a fi depus mărturie pentru vieţile altora: noica, monica şi cirgil, mama, dragomir, cioran, petru creţia... (p.292)
detaliile sunt particulele ultime ale literaturii. (p.332)
horia bernea, telefonându-i când lui andrei, când mie, cu reproşul că nu stăm îndeajuns de vorbă. "-bă, o să murim, bă! veniţi, bă, să stăm de vorbă, că o să murim!" a murit. (p.350)
viaţa mea! acum, când o văd împuţinându-se, o strâng bine la piept şi o apăr de toţi cei care, plini de bune intenţii, vor să mi-o ia. (p.284)
în primul rând, referinţele concrete (contingentul) pe care-şi sprijină discursul - răul televiziunii, lovineştii, noica, experienţele în comunism, călătoriile în străinătate, prieteniile - nu duc(e) foarte departe, se agaţă negativ de ideea/metafora referinţă, totul pare un început de puzzle, care la final nu alcătuieşte un tot.
şi deşi g.l. nu-şi întâlneşte personajul necunoscut, se poate totuşi apleca asupra lui să-l "studieze". sunt paginile cele mai reuşite ale cărţii, "despre sine însuşi", care ar fi alcătuit un volumaş excelent separat, (în colecţia φ, bunăoară).
simplele fericiri ale vieţii - somnul, masa, condusul, profesoratul, turismul, părintele, fiul - toate sunt experienţe care merită toată atenţia. sunt teme de reflecţie "mici", care alcătuiesc reflecţia "mare".
jurnalele în care cred nu sunt nici documente psihologice, nici psihiatrice, ci aporturi individuale la edificarea unei umanităţi comune. (p.11)
ne simţim uiliţi de talentul unui confrate, dar niciodată de ţinuta morală a cuiva. (p.27)
ce ciudat! nu mai ţin neapărat minte ce spuneam în cărţile pe care le-*am scris de-a lungul anilor, în schimb ţin mite exact starea afectivă în care le-am scris şi, deopotrivă, locul în care mă aflam. (p.56)
adevărata carte nu e niciodată un "divertisment", ci întâlnirea cititorului - provocată de întâmplarea numită "autor" - cu propriul lui destin (cărţile care schimbă viaţa). (p.98)
în chip esenţial nu există, în scrisul nostru, nimic original. există numai adevăruri vechi redescoperite pe pielea ta şi devenite obsesii. originală este doar punerea lor în pagină, stilistica obsesiei. (p.155)
suntem o cultură în care, dacă ar apărea, Critica raţiunii pure ar trece neobservată. dar apărut deja, cu titlul devenirea întru fiinţă. atrecut neobservată. (p.168)
mi-am epuizat "mijloacele de luptă". societatea de azi este în mâna celor care o conduceau înainte şi care au trecut cu bine, fără să-şi ude măcar picioarele, pe celălalt mal al istoriei. ei, care au făcut cu putinţă comunismul, sunt cei care au profitat de căderea lui. ceauşescu devenise o piedică în calea "dezvoltării" lor. nu puteau să-şi scoată la iveală averile făcute prin furt şi privilegii, nu se puteau bucura pe deplin de ele, nu puteau să-şi plimbe banii prin lume. ceea ce a urmat a fost pentru ei o binecuvântare şi un dezmăţ. nu mai aveau a se teme de nimeni, iar cheagul de bani şi de relaţii cu care veneau dinainte s-a putut înmulţi exponenţial, cu fiecare nouă "afacere" făcută pe spatele statului întruchipat de ei înşişi şi pe care şi l-au împărţit aşa cum îşi împart leii, hienele şi vulturii stârvul animalului doborât. (p.161)
bucuria de a şti că în cele din urmă am reuşit să evadez din cuşca cu miros de mucegai a filozofiei, că am ajuns să scriu pe înţelesul oricui, să vorbesc "ca oamenii". (p.288)
poate că sensul vieţii mele este de-a fi depus mărturie pentru vieţile altora: noica, monica şi cirgil, mama, dragomir, cioran, petru creţia... (p.292)
detaliile sunt particulele ultime ale literaturii. (p.332)
horia bernea, telefonându-i când lui andrei, când mie, cu reproşul că nu stăm îndeajuns de vorbă. "-bă, o să murim, bă! veniţi, bă, să stăm de vorbă, că o să murim!" a murit. (p.350)
viaţa mea! acum, când o văd împuţinându-se, o strâng bine la piept şi o apăr de toţi cei care, plini de bune intenţii, vor să mi-o ia. (p.284)
jurnalul meu este până la urmă despre omul lăuntric, dar nu unul care se laudă că l-a găsit pe Dumnezeu, ci unul care-şi caută în el propria urmaă. nu ştiu exact nici ce caut şi nici ce voi găsi. dar s-ar putea ca, vorbindu-le celorlalţi despre lăuntrul meu, să le stârnesc curiozitatea să se uite
înlăuntrul lor. ne vom întâlni astfel în mod paradoxal în ceea ce e doar al fiecăruia dintre noi. ei vor afla de la mine cine sunt ei, după ce eu voi fi încercat să aflu de la mine cine sunt eu. (p.94)
acum sunt la celălalt capăt al vieţii şi, tot căutând de-a lungul anilor un sens al ei, unul singur pentru toată lumea, sensul de dincolo de sensul fiecărei vieţi în parte, încep să cred că l-am descoperit:...
dar cred c-am scris prea mult.
ţin să închei că prin această carte - şi doar prin ea - în ceea ce mă priveşte, m-am împrietenit cu un om singuratic şi, deci, bun.
şi doar mi-a dat un autograf.
şi doar mi-a dat un autograf.
gabriel liiceanu, întâlnire cu un necunoscut, editura humanitas, bucureşti, 2010,coperta de răzvan luscov
o altă părere despre carte la dan boeriu, aici.
l.e. câteva dintre aforismele preferate de alex leo şerban - cf comentariului de mai jos:
- sala ateneului la spectacolul de excelenta 'zece pt romania'. vorba nu stiu cui: cite figuri de luat la palme!
- a citi o carte subliniata e k si cum te-ai uita pe gaura keii in mintea cuiva.
- temeiul oricarei compasiuni este un minim sentiment de superioritate.
- am vz un ciine care cind latra parea k se indoieste de el.
- traiesc intr-o tara atit de corupta incit, ori de cite ori cistig niste bani, imi vine sa-mi cer scuze.
- de romania nu poti uita locuind-o, ci doar plecind din ea.
