despre oamenii de litere

oamenii de litere au căutare fiindcă talentul lor e ţinut la mare cinste, conversaţia lor are îndeobşte un strop de picanterie, şi încă pentru că, de la o vreme încoace, se cuvine ca fiece societate să-şi aibă literatul ei. (p.173)

eu cred că oamenii de litere sunt datori, cel mai adesea, stomacului lor pentru genul literar pe care îl cultivă de preferinţă. (p.209)

brillat-savarin, fiziologia gustului, editura meridiane, bucureşti, 1988, traducere de doina paşca-harsanyi

scrisoarea de adio a virginiei woolf

de aici.
__________________________

marţi

dragul meu,

aproape sigur că înnebunesc iar. simt că nu putem trece din nou de acele vremuri teribile. şi nu voi recupera. încep să aud voci, şi nu mă pot concentra. deci, eu fac ceea ce pare a fi cel mai bun lucru de făcut. mi-ai dat cea mai mare fericire posibilă. ai fost în toate tot ce ar fi putut fi cineva mai bun. nu cred că doi oameni ar fi putut fi mai fericiţi până la venirea acestei teribile boli. eu nu mai pot lupta. ştiu c-am să-ţi stic viaţa, dar fără mine ai putea lucra. şi vei lucra, ştiu. vezi că nu pot scrie nici asta bine. nu pot citi. ce vreau să spun este că eu îţi datorez toată fericirea vietii mele ţie. ai fost în totalitate plin de răbdare cu mine şi incredibil de bun. vreau s-o spun - toată lumea o ştie. dacă cineva ar fi putut să mă salveze, tu ai fost acela. totul m-a părăsit, doar certitudinea bunătăţii tale nu. nu pot să continui să-ţi stric viaţa. nu cred că doi oameni ar fi putut fi mai fericit decât am fost noi. v.

scrisoarea este adresată soţului ei, înainte de a se îneca în râu, cu pietre în buzunare.
despre romanul orlando al virginiei woolf aici.

gustul ca operă de artă sau cum am descoperit că sunt friand

a fost o mare plăcută surpriză descoperind într-un anticariat traducerea în româneşte a capodoperei literaturii gurmande, fiziologia gustului, meditaţiuni de gastronomie transcendentă a lui brillat-savarin. am descoperit multe pagini, în care, dincolo de ingredientele "ştiinţifice", probabil puţin cunoscute la vremea aceea (1825) şi, mărturisesc, un pic searbede, se coc principii esenţiale despre mâncăruri şi despre moduri de-a lua masa, puţin cunoscute la vremea aceasta (2010) şi, mărturisesc, savuroase.

mărturisesc că perspectiva gurmandă a vieţii şi a plăcerii a fost pentru mine ceva fin şi rar.

de pildă, pe lângă cele câteva notorii aforisme:

• masa este singurul loc unde nimeni nu se plictiseşte în timpul primului ceas de şedere.
• cei care fac indigestie sau se îmbată nu se pricep nici la mâncare, nici la băutură.
• ordinea mâncărurilor este de la cele mai săţioase la cele mai cele mai uşoare.
• ordinea băuturilor este de la cele mai moderate la cele mai complicate şi mai aromate. 
• un desert fără brânză e ca o fată frumoasă cu un ochi lipsă. 
• a aştepta prea mult un oaspete în întârziere este o lipsă de atenţie faţă de toţi cei care au sosit la timp. 
• stăpâna casei e datoare să vegheze asupra aromei cafelei; stăpânul are grijă alegerea lichiorurilor.(p.24-25)

nu mi-am închipuit că poate exista la femeie o frumuseţe gurmandă:

nimic nu-i mai plăcut la vedere decât o gurmandă frumuşică la atac: şi-a pus şervetul cum se cuvine; şi-a aşezat o mână pe masă; cealaltă îndreaptă către gură bucăţelele elegant tăiate sau aripa de potârniche, care trebuie muşcată; ochii sclipesc, buzele lucesc, conversaţia îi este sprinţară şi toate mişcările graţioase; nu-i lipseşte acel grăunte de cochetărie pe care femeile îl pun în tot ceea ce fac. nimani nu poate rezista la atâta drăgălăşenie; până şi cato cenzorul s-ar simţi mişcat. (p.158) cele mai pofticioase în chip învederat au trăsături mai fine, un aer mai delicat, sunt mai mărunţele şi se deosebesc mai cu seamă printr-un plescăit numai al lor. (p.165)

pagina de titlu a ediţiei princeps de aici

dar ce este gurmanderia?

gurmanderia este preferinţa pasionată, raţională şi intrată în obişnuinţă pentru tot ceea ce face plăcere gustului. ea este duşmana exceselor; orice ins care face indigestie ori se îmbată de-a dreptul riscă să fie şters de pe listă. (p.153-154)

şi ce mai este frianderia (friandise)?

frianderia este aceeşi preferinţă arătată felurilor uşoare, delicate, cu volum mic, dulceţuri, prăjituri şi altele. (p.154)

ilustraţie de bertall de aici

cartea are în meniu multă informaţie spre edificarea vulgului despre istoria "filozofică" a bucătăriei (ştiaţi că zeiţa plăcerilor gustului e Gastereea?) de la greci, romani, evul mediu timpuriu până în modernitate, cum anume funcţionează omul, despre simţuri, despre gust, despre câteva alimente, mult gustate în vremea aceea, chiar despre vise, post, istovire şi moarte. însă ceea ce a reprezentat pentru mine adevăratele trufandale a fost încercarea de a teoretiza câteva reguli de a lua o bună masă, astfel încât viaţa să nu-şi piardă farmecul. sunt multe poveşti, anecdote, varietăţi care condimentează din plin lectura uşor vetustă şi pe alocuri mult depăşită. stuperfiant mi s-au părut că, dincolo de argumentele ce lipseau pe atunci dar ştiute azi, concluziile sale miros bine şi azi.

ca o curiozitate, în anul 1740, un prânz de 10 persoane era alcătuit după cum urmează:

la primul fel - ciorbă

                  - un rasol simplu de viţel

                  - gustări

la felul al doilea - un curcan

                       - o mâncare de legume

                       - o salată

                       - o cremă 

la desert - brânză

             - fructe

             - dulceaţă

farfuriile se schimbau numai de 3 ori - după ciorbă, la felul al doile şi la desert. cafea se servea foarte rar, se lua însă adesea un rachiu de cireşe sau de mac. (p.304)

iată, după brillat-savarin, cauzele obezităţii:

1. înclinarea naturală
2. făinurile şi feculele (cartofii)
3. somnul prelungit şi lipsa de mişcare
4. mâncatul şi băutul peste măsură.

cartea este şi un ghid de bune maniere, adică de reguli de bun simţ:

lege generală: tot ce este bine şi iscusit întocmit cere elogii explicite; iar o laudă delicată este de cuviinţă oriunde se vede dorinţa de a face plăcere.(p.160)

iată o sentinţă care i-ar pune pe gânduri pe semioticieni: 

putem crede că limbile au apărut şi s-au desăvârşit în timpul meselor, dacă ne gândim că mesele erau un prilej de adunare mereu reînnoit şi că răgazul datorat lor duce în chip firesc la încredere şi la limbuţie. (p.186)

ca final, cartea mi s-a părut tare amuzantă, m-a încântat teribil, cu exemplele sale suculente, cu noţiunile sale îmbietoare, cu descrierile sale suculente, ce mai! să-ţi lase gura apă dup-o aşa lectură apetisantă!

ps. am învăţat din carte să fac o fondue rapidă, pe care s-o mănânc apoi cu vin. ouăle, untul şi brânza rasă se bat bine, apoi se adaugă într-o oală încinsă. se amestecă până se face ca o cremă tare, cu o pojghiţă gustoasă. poate fi făcută şi în tigaie, ca o omletă moale. e delicioasă!

anthelme brillat-savarin, fiziologia gustului, editura meridiane, bucureşti, 1988, traducere de doina paşca-harsányi, 430 pagini

pe copertă: jean-baptiste chardin, natură moartă cu cană de porţelan, 1767

cartea este disponibilă onlain în limba franceză aici iar în engleză aici.

herta müller contra gabriel liiceanu

mă grăbesc să scriu cu bucurie despre întâlnirea cu scriitoarea herta müller de la atheneu. n-am citit nimic scris de ea, însă am fost ros de curiozitate. evident, m-aşteptam să fie un eveniment de bonton, în dulcele stil românesc, deh, nobelul!, dar am găsit mult mai mult decât atât.

organizarea a fost foarte bună, a început chiar mai devreme, înainte de ora anunţată. amfitrionul a anunţat structura, a urmat discursul ambasadorului german - din care am reţinut ideea că "muzica urmează întotdeauna ambasadorului german" - aşa că dan grigore a cântat vreo 3 melodii, enfin.

a urmat citirea unui fragment în germană din romanul său leagănul respiraţiei - evident, despre lagăr - din care reţin auzul fâşâitului sutelor de coli împăturite de pe care spectatorii urmăreau lectura.

şi momentul mult aşteptat - müller contra liiceanu

cu solicitutudine cavalerească, gabriel liiceanu a început, pe tonul său grav, cu întrebări soft,  despre relaţia scriitorului cu lumea, despre cuvântul ca patrie, despre încrâncenarea anti-totalitară. aşa a apărut o doamnă de caracter, care a vorbit simplu, doar întru adevăr. nu ştiu dacă invitata şi-a propus de la început această atitudine, sau aşa îi este naturelul, însă ce-i drept a impresionat pe toată lumea (neplăcut, în cazul lui liiceanu - acesta luând lucrurile personal şi devenind ironic-condescendent). dar să trec repede la müller.

ei, şi pornind de la afirmaţia scriitoarei că să rămâi în ţară e o binecuvântare, plecarea ei  fiind ceva din păcate ireversibil, liiceanu a adus în discuţie viaţa celor rămaşi în ţară, care a fost traumatizantă. mulţi au tăcut, a afirmat tranşant doamna, iar cei care au scris fără însă să se refere la dictatori (cum a adus iar în discuţie liiceanu) nu înseamnă nimic, în comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat în polonia, ungaria, cehoslovacia. în românia, cine a ridicat capul contra comunismului, a fost lăsat singur. un popor de laşi şi oportunişti, ar fi vrut poate să izbucnească herta müller pe bună dreptate, dar erau prea mulţi spectatori de la vârsta a doua spre a treia ce-ar fi rămas perplexaţi. cert este că tot atheneul a răsunat de aplauze. 

a meritat înţelegerea suferinţei din românia? nu a meritat nimic, viaţa omului e cel mai important lucru pe lume, nu trebuie să-ţi baţi joc de ea.

o scriitoare cu caracter  

relaţia scriitorului cu lumea nu e una deosebită de a celorlalţi oameni, doar că la el se vede. 

limba nu e a scriitorului, ci a celor care nu scriu.

scriu pentru că nu pot altfel, trebuie să-mi aranjez viaţa care a trecut, trebuie să-mi pun sub semnul întrebării propriul trecut - ceea ce majoritatea oamenilor din românia refuză să facă.

n-am încotro, n-am vrut să scriu cum n-am vrut să trăiesc în românia. 

literatura e un mod de a căuta, fiecare dintre noi suntem o taină.

oblig cuvintele să mă ajute, iar limba mă obligă să lucrez.

eu sunt scriitoare doar când scriu, acum şi aici nu sunt scriitor, ăsta-i circ.

evident, au fost şi câteva amintiri dureroase din anii româneşti, când, a afirmat ea, am ajuns în locuri unde intelectualii nu au ajuns, când trăia plină de nervi pe ce vedea împrejur. 

în concluzie, mi-a plăcut mult aplombul hertei müller, curajul de a merge cu adevărul chiar şi contra celor care o tipăresc şi îi organizează, contra cost, "circul". cel puţin ca persoană, o admir.

şi promit chiar să-i citesc o carte.


alte păreri aici şi aici. poza de la adevărul.

later edit: prima parte a interviului:

un minunat roman de aventuri pentru tineret

şi foarte mişto!

răzvan rădulescu, teodosie cel mic, editura polirom, iaşi, 2006, 440 pagini
coperta de angela rotaru

un eveniment humanitas ratat

la evenimentul hertha müller de luni, deşi primisem invitaţie de presă - ca blogăr - a fost mai greu să intru în posesia ei, de fapt să nu intru, humanitas-ul fiind destul de aglomerat s-o trimită, chiar dacă m-am oferit să plătesc eu un curier. aşa încât voi sări peste evenimentul de luni, până când organizarea de evenimente de o aşa amploare va fi un punct forte şi pentru prestigioasa editură.

deocamdată să ne ocupăm de cărţi... peste câţiva ani, poate şi de evenimente.

vive la roumanie!

L.E : se pare că lucrurile se îndreaptă, PR-ul s-a mişcat repede. voi avea totuşi invitaţie pentru atheneu. aşadar, impresii aici după. 

millennium

demult n-am mai citit toată noaptea o carte, de la şogun şi codul lui davinci încoace. m-aprins de nu m-a mai lăsat, şi nu că e tare bine scrisă, că nu e, dar compoziţia fragmentelor se potriveşte suspansului excepţional. 

sunt două intrigi, una jurnalistică - deconspirarea unui mafiot -, alta poliţistă - dispariţia unei fete dintr-o familie bogată -. protagoniştii sunt un jurnalist, mikael blomkvist, şi o hackeriţă, lisbeth salande. crime. frustrări. violuri. violenţă. calculatoare. trecut. investigaţie. menajatroa. sex.

totul să te ţină în priză până dimineaţa. chiar şi pe budă.

stig larsson, bărbaţi care urăsc femeile, millennium 1, editura 3, bucureşti, 2008

de-aseară de la cărtureşti sau o lansare precoce a editurii art

am întârziat 10 minute, fir-ar! o să pierd din discursul de-nceput, sper să nu-l pierd tocmai pe scriitorul x! dar cum? nici n-a-nceput? da' ce de lume şi ce căldură! şi doar câteva scaune, pe care stau câţiva băieţi şi fete, iar câteva doamne mai în vârstă stau în picioare... salut câţiva cunoscuţi dând din cap dar sunt ignorat, sunt implicaţi în conversaţii - vorbesc poate despre ultimul roman al lui pynchon...

trec douăzeci de minute, n-au venit toţi invitaţii, unii sunt afară, unde-i mai răcoare, conversează probabil tot despre ultimul roman al lui pynchon...

dar iată că-ncepe. se-adună toţi, care cum apucă. tvr-ul filmează. mă ia în cadru, bine că am pe mine sacoul. amfitrionul face prezentările, dar unde sunt y, z, care, conform afişului cică trebuia să vină? probabil acasă, stau de o săptămâmă pe 2 pagini ale ultimei lor cărţi, le refac şi tot refac... aş fi vrut să-i ascult, să mai învăţ şi io de la scriitori, dar ce să-i faci, munca primează... se fac prezentările participanţilor, un scriitor s-a ascuns după un stâlp, e timid săracul... şi bla-bla-bla, o antologie, poftiţi la autografe!

cum? gata? nu tu lectură? nu tu discurs? nu tu întrebări? mă simt jenat, ca după o ejaculare precoce şi ca să nu plec imediat, hai să dau o tură prin librărie, să mă reculeg cu hârtii şi cartoane, că oamenii... mă-ntorc să-mi iau la revedere, stabilesc o proximă ieşire la un vin. îmi spune că veniseră oameni şi pentru expoziţie. cum? a fost şi-o expoziţie?

plec repede să văd ce-au făcut mikael blomkvist şi lisbeth salander din millenium. noroc că n-am televizor, cine ştie la ce eveniment cultural ultracool aş fi aflat c-am participat şi io nu mi-am dat seama...

decid: lansările nu mai sunt pentru mine. dar pentru cine atunci?...

noapte albă

n-am dormit mai deloc, am citit primul volum din trilogia millenium :)

portretul unui des esseintes englez

of all people in the world, 

the english have the least sense of the beauty of literature (p.166)

portretul lui dorian gray este unul dintre romanele din liceu care mi-au ieşit din minte undeva în vreun colţ alzheimerian. în afara parabolei tabloului, nimic. acum, după lectura romanului lui huysmans - în răspăr -, cel al lui wilde, în afara bijuteriilor de vorbe de duh, nu m-a impresionat chiar deloc.

a, ba nu, stilul. după mine, oscar wilde e cel mai rafinat stilist englez, nu ştiu altul mai bun. de-o simplitate şi eleganţă rară. o fi furat-o şi pe-asta (sic!) tot de la franţuji. şi jos pălăria! pentru onestitatea cu care mărturiseşte că în răspăr îl otrăvise.

enfin, câteva cugetări de-a dreptul tulburătoare:

it is the spectator, and not life, that art really mirrors (p.130) spectatorul, şi nu viaţa, este cu adevărat oglindită în artă.

beauty, real beauty, ends where an intellectual expression begins. (p.132) frumuseţea, adevărata frumuseţe încetează acolo unde începe expresia intelectului.

the mind of the thoroughly well-informed man is a dreadful thing. it is like a brick-à-brack shop, all monsters and dust, with everything priced above its proper value. (p.140) mintea unui om foarte bine informat e un lucru groaznic. e ca un magazin de vechituri, cu monstruozităţi şi praf, unde totul costă mult mai mult decât face. 

to test Reality we must see it on the tight-rope. (p.164) ca să testezi realitatea trebuie s-o vezi mergând pe sârmă

alfred douglas şi oscar wilde

humanity takes itself too seriously. it is the world's original sin. if the caveman had known how to laugh, History have been different. (p.165) umanitatea se ia prea în serios. e păcatul ei original. dacă omul cavernelor ar fi cunoscut râsul, istoria era alta. 

to get back one's youth, one has merely to repeat one's follies. (p.165) ca să te-ntorci la tinereţe, repetă-i nebuniile.

in art, as in politics, les grandpères ont toujours tort. (p.172) în artă, ca şi în politică, bunicii nu au niciodată dreptate.

all that is really demonstrated was that our future would be the same as our past, and that the sin we had done once, and with loathing, we would do many times, and withe joy. (p.180) ceea ce s-a demonstrat e că viitorul va fi la fel ca trecutul, că păcatul ce l-am făcut la început cu silă, îl vom face de multe ori, cu bucurie. 

when we are happy we are always good, but when we are good we are not always happy. (p.196) când suntem fericiţi suntem totdeauna buni, dar când suntem buni nu suntem totdeauna fericiţi. 

we can have in life but one great experience at best, and the secret of life is to reproduce that experience as often as possible. (p.297) nu avem în viaţă decât o singură mare experienţă, şi secretul vieţii stă în repetarea acelei experienţe cât mai des posibil.

the tragedy of old age is not that one is old, but that one is young. (314) tragedia bătrâneţii nu e bătrâneţea, ci tinereţea. 

but a chance tone of colour in a room or a morning sky, a particular perfume that you once loved and that brings subtle memories withn it, a line from a forgotten poem that you had come across again, a cadence from a piece of music that you ceased to play - I tell you Dorian, that is on the things like these our lives depend. (p.314-315)

the books that the world calls immoral are books that show the world is own shame. (p.316) cărţile pe care lumea le numeşte imorale sunt acelea ce arată lumii propria ei ruşine.

oscar wilde, plays, prose writings and poems, alfred knopf, 1991, p.127 - 320

coperta: barbara de wilde & carol devine carson

cinema recent

marţi, după crăciun

imdb

filmul se bucură de multă acoperire media, ceea ce te duce de la început spre aşteptări mari. în parte, confirmate. 

subiectul e anunţat deja peste tot, e ceva comun, un soţ îşi lasă nevasta cu copil pentru amanta mai tânără. nu mare lucru, dialogurile sunt luate parcă mergând cu microfonul pe stradă sau prin case, ca odinioară stendhal cu oglinda. personajele sunt credibile, scenele la fel, cu tot cu urâtul vieţii. 

dar ce mi-a plăcut mie au fost două scene: cea din dormitorul constănţean al amantei, când cei doi se privesc în ochi spunând platitudini, degeaba privirile spunând totul; evident, scena culminantă, ce începe cu sunt îndrăgotit, nevasta se bucură, o cunoşti şi tu, nevasta are cerul căzut pe ea etc. surpriza, miştoul, plânsul, istericalele, gonirea. două scene antologice, ce vor rămâne pentru film, după mine, ca dialogul celor trei în hotel din 432. dar cam atât...  ba nu, un bravo mirelei oprişor!

două scene obişnuite din vieţi obişnuite, dar bine redate cinematografic astfel încât  pe mine m-au emoţionat. (a, scenografia filmului e excelentă, felicitări lui sorin dima.)

ps. aseară, la noul cinematograf al regizorului român, în curte, parcă tot tineretul bucureştean se adunase tocmai acolo, la mocăngeală să vadă mediatizatul marţi, după crăciun, inclusiv piţipoance şi cocălari care fluierau la scenele de început cu goliciuni, fără sonor, mulţumim organizatorilor. plus ţigări, sticle de bere printre trandafiri, dialoguri tip asta e aia din filmul ăla. în comparaţie cu realitatea, filmul era de o normalitate surprinzătoare.

pps. aştept cronica subiectivă a lui cinesseur.

my other side

am scris un articol profesional în revista cariere (în caz de vă interesează):

cat de vinovat e un CEO pentru falimentul companiei?

asa cum, metaforic vorbind, o corabie se scufunda din cauza comandantului chiar daca e o furtuna puternica, asa se intampla si in cazul unei companii din cauza CEO-ului. De ce? Pentru ca nu a reusit sa dezvolte o companie competitiva, care sa fie capabila sa supravietuiasca pe timp de criza. Multi dintre CEO au facut multe greseli in zona de ignorare a costurilor. De asemenea, in putine companii CEO-ul are o analiza pertinenta a diverselor scenarii legate de piata, clienti si concurenta.
urmarea aici.

o lansare cu iubiri

marţi, 21, ora 7

v.n., l

this then is my story. i have reread it. it has bits of marrow sticking to it, and blood, and beautiful bright-green flies.

n-am aplaudat

marea neagră
imdb

deşi merită aplauze actriţa principală, ilaria occhini, ca şi româncuţa noastră, dorothea petre, măcar pentru inocenţa jocului. 

regizorul italian federico bondi, însă, a ratat filmul. poate le-o fi emoţionat pe bătrânele italiencele îngrijite de menajere despre care au aflat prin film că uau! e şi ele oameni. însă scenele lungite cu înţelesuri ermetice m-au tot făcut s-aştept măcar punctul culminant. care n-a venit, nici până la finalul filmului - pe care mi l-a lămurit producătoarea filmului, ada solomon, după proiecţie.

n-am înţeles prin ce a vrut să mă emoţioneze federico bondi, decât prin clişeul că toţi oamenii au sentimente.

mulţumesc organizatorilor, pentru cea de-a doua proiecţie destinată blogărilor.

râs lol

în autocarul spre constanţa, fata de lângă mine citeşte Tango. la un moment dat, izbucneşte în nişte icnete. mă uit la ea îngrijorat. o buşise de fapt râsul, la un articol. dar pufneşte, încercând să-şi reprime hohotele. probabil se gândeşte că râsul ei va deranja pe ceilalţi dimprejurul ei. sau că ar fi socotită ridicolă. la câteva minute, din rândurile din faţă, un copil dă drumul hohotelor cristaline.

când râd, eu hohotesc spectaculos, îmi dau drumul. de unde până unde ideea că râsul te etichetează altfel decât ca pe un om cu simţul umorului? râzi când găseşti ceva de râs, cu-atât mai bine dacă e ce ţi-aduci aminte - mi s-a-ntâmplat deseori. 

râzi, fetiţă, să te saturi, râsul ţi-e minunat, ne va înveseli pe toţi, vom părăsi morga gândurilor ce ne trec atunci prin cap, ne vei aduce seninul pe feţe, vom redeveni oameni adevăraţi, minte cine spune că Isus sau Buddha sau Muhammad nu au râs, măcar când se jucau cu copiii pe genunchi, lumea nu-i pân-la urmă o comedie? divină sau umană, râsul ne face fraţi - nu vi s-a-ntâmplat să râdeţi alături de vreo persoană necunoscută cu care, dacă vă-ntâlniţi privirile înrâsetate, vă simţiţi deodată fraţi - o alianţă emoţională omenească, supraomenească (laughter is not at all a bad beginning for a friendship, and it is far the best anding for one, oscar wilde), oare comedianţii n-ar trebui proclamaţi sfinţi?

râsul se termină şi va trebui să redevenim străini.
va trebui?

inteligenţă şi sensibilitate.

mă dau mare, mă dau abisal, mă dau feroce.

o. nimigean

mă opuneam mai demult (aici) opiniei lui paul cernat vizavi de scriitorii recenţi cum că au mize mici şi suflu scurt, că sunt incapabili să creeze personaje, că scriu bazându-se pe derizoriile experienţe proprii, pe scene tari şi pe mizerabilisme, că nu sunt preocupaţi de înţelegerea superioară a condiţiei umane. ei bine, prin acest roman, ovidiu nimigean demonstrează că nu-i aşa: romanul are miză mare şi suflu larg, nu se bazează doar pe scene tari, iar personajul este profund preocupat de înţelegerea superioară a condiţiei umane. iubirea şi moartea sunt temele principale tratate, iar anvergura demersului literar o egalează pe acea a ruşilor.

şi cartea are paradoxul de a fi şi grea, şi populară, şi filozofică, şi religioasă, şi în primul rând e o carte pe care abia-aştepţi-s-o-continui-când-eşti-întrerupt. o carte care va speria pre mulţi prin cât de multe îşi propune.

eliberarea într-o lume paralelă

în mare, romanul descrie povestea unui intelectual român, liviu, ce se-ntoarce în satul natal, lângă mama sa singură şi grav bolnavă, hareta. tocmai s-a despărţit de soţie, care l-a prins cu alta. oricum, descrierea aceasta o veţi găsi prin toate reclamele la carte. aşa că voi scrie despre ce-am găsit eu:

evident, condiţia intelectualului ce caută să scape de realitate şi să construiască punţi - inutil - într-una paralelă,  chit că e cea religioasă, a rugăciunii, chit că e cea filozofică, a speculaţiei metafizice. ele fac parte organică - mutilantă - din noi înşine. doar cuvântul...

dau capul pe spate. pe cer se roteşte un uliu, în cercuri largi, fără să mişte aripile. simt. urcă în mine plânsul. de data asta nu caut să-l stăpânesc. "fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia." numai că nu curge nici o lacrimă. s-a sufocat înlăuntru, umplându-mă de amărăciune. un plâns sterp. atât: amărăciunea. mă urnesc la vale după ce vagoanele roşii s-au transformat într-o bandă continuă şi-au dispărut printre dealuri. până la nucii din capătul pondereiului îmi ridic din când în când privirea spre uliul care se roteşte pe cerul pustiu. "unde va fi trupul, acolo se vor strânge vulturii." celelalte păsări s-au ascuns, au amuţit. înţeleg, cu toată făptura, că sunt prins între un trecut din care n-au mai rămas decât imagini voalate şi un viitor indescifrabil, ameninţător, mai cumplit: senzaţia că nici nu mai există un viitor. chiar dacă Zelda ar fi aici, lângă mine. (p.118)


asceze de luciditate

toate suferinţele "intelectuale" ale lui liviu sunt dublate de cele ale mamei sale, cu care fiul stabileşte treptat o alianţă organico-mentală. este de fapt un ritual la capătul căruia, într-un moleskine, va scrie fragmente de imagini, gânduri replici. se impun de la sine, aproape simultan, între doi paşi... nu mă aflu în spatele lor, nu le domin. plutesc în mine prin dispersie. aş vrea să le ignor. într-un fel, asta şi fac. (p.294-295)

într-un fel, mama sa, hareta, îi dă viaţă a doua oară. oferindu-se pe sine jertfă fiului. asistăm cu preciza minutelor la spectacolul trupesc al bolii femeii - imobilitatea la pat, călătoria la spital, spitalizarea, externarea, convalescenţa. de la sprijinire, masă, însoţire, până la spălare, curăţire, chiar clisme, fiul trece prin toate cu o abnegaţie lucidă şi pe alocuri ironică. cuvintele se rânduiesc perfect. melodrama cea mai leşinată şi adevărul cel mai crâncen, împreună, inseparabile. 

e o carte mai bună decât femeie iată fiul tău a lui sorin titel, ar fi putut fi numită  fiule, iată mama ta, nimigean merge dincolo de maternitate / filiaţie , caută s-ajungă la omenescul pur, trecând prin explorarea de sine, a maternităţii şi a celuilalt. eu personal am avut vise morbide după ce-nchideam cartea. dar asta nu e ceva rău, după mine, ci acoperă perfect ideea de fapt de literatură, în sensul său "tare".

nu mă feresc să afirm despre acest roman că este o revelaţie a literaturii din ultimii ani şi de ce nu, o capodoperă.

despre titlu

bucsăul (buxus) este un arbust ornamental cu o rădăcină puternică, ca o minge. ce caută în titlu? e din iov (30, 1-5): acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decât mine şi pe ai căror părinţi îi preţuiam prea puţin, ca să-i pun alături cu câinii turmelor mele. ce-aş fi făcut cu puterea braţelor lor, odată ce vlaga lor se dusese toată? din pricina sărăciei şi a foametei înspăimântătoare, ei mâncau rădăcini din locuri uscate şi mama lor era câmpia pustie şi jalnică. culegeau ierburi de prin mărăcini şi pâinea lor era rădăcina de bucsau. erau goniţi din mijlocul oamenilor şi după ei lumea urla ca după nişte hoţi...

şi aşa cum, la fârşitul suferinţelor lui iov, au venit prietenii sa-l cerceteze, au mâncat pâine în casa lui, au l-au compătimit, l-au mângâiat de toate nenorocirile pe care le slobozise Domnul asupra lui, şi eu, cititorul, l-am compătimit şi am suferit alături de personaje. probabil că scopul lui ovidiu nimigean a fost cu prisosinţă atins.

memorabile:

- scena petrecută de liviu şi hareta de noaptea Învierii, în singurătatea spitalului;

- scena învăţării fiului cum să schimbe pempărşii mamei;

- scena de rămas bun la distanţă a fostei soţii în gară;

- discursurile prietenului artemiu "fişior"

- panseuri filozofice despre centrul pneumatic (heidegger) şi cele religioase în contrapunct cu riders on the storm:

o. nimigean, rădăcina de bucsau, editura polirom, iaşi, 2010, 471 pagini  
coperta de carmen parii, desen de alex aftene
  
l.e. - altă impresie la doru aici.

rita. atât.

heinz kahlau

IN DIESER STADT

Überall sind Steine, wo wir gehn.
Häuser baun wir um uns auf und liegen
hinter Türen, wenn sich Bäume wiegen
mit den Winden, die durch Fernster wehn.

Zwischen uns und Erde sind noch Zimmer,
wo sich Menschen, Tiere, Dinge regen.
Andre Dinge wollen sich gewegen
zwischen uns und diesem Himmel immer.

Nur in deinen Küssen, deinen warmen,
ist die Erde noch mit Gras und Bäumen.
Fluß und Himmel sind in unsren Träumen,
wenn wir uns in dieser Stadt umarmen.

_______________________________

ÎN ACEST ORAŞ

Peste tot, atâtea pietre sunt.
Aşezăm oraşe. Îndărătul
uşilor şedem, când dă omătul,
apăraţi de geamuri, când e vânt.

Şi odăi stau între noi şi lume:
oamnei, animale, lucruri. Nişte
noi şi noi făpturi vor să se mişte
între noi şi ceru-nalt, anume.

Numai în sărutul pătimaş
încă-i iarbă şi sunt ape-albastre,
râu şi ver în visurile noastre,
când ne îmbrăţişăm peste oraş.

traducere de nina cassian, în
heinz kahlau, fluxul lucrurilor, editura univers, bucureşti, 1974, p.35

teatru radiofonic cu cap

fusei aseară la lăptărie la spectacolul te iubesc! te iubesc? piesa o mai văzusem al filb, dar cum îmi plăcuse, am dat un repetir. plus 25 lei.

cum m-aşteptam: piesa - bună. replici - amuzante. punere în scenă - bună. scenografia - simpatică. jocul actoricesc - foarte fain.

dar...
cum nu m-aşteptam: căldură de te lua apele - şi se vărsau în mare, cum spunea o replică. aglomeraţie - de nu vedeai nimic. şi chiar n-am văzut nimic, decât, prin mulţime, capul câte unui actor, când stătea în picioare. exact teatru radiofonic cu cap.

dar să plăteşti o oră de saună cu teatru radiofonic 25 lei, mi se pare cam mult...

ce mai înseamnă constanţa (şi alte oraşe...)

dragoş c

după 10 zile de concediu la constanţa, de-acum o săptămână, constat că pentru mine oraşul nu mai reprezintă nimic, în afară că aici sunt mama şi tata. am ieşit din casă rar, am stat mai mult în vizuina camerei mele construită demult - singura sinonimă copilăriei şi studenţiei pierdute. noi sunt calculatorul, filmele fără număr, postările pe blog şi lecturile rahitice. numai câteodată briza mirosind a mare furişată pe geam aducea constanţa la mine.

trecerea întâmplătoare pe lângă cazinoul de pe faleză descuamat şi bătut de valuri rezumă stadiul prezent al oraşului - toate vestigiile trecutului ce-amintesc cele câteva clipe de glorie stau în paragină. la fel, clipele de glorie ale copilăriei şi tinereţii mele. acum oraşul e altul, unul de tranziţie, plin de oameni neinteresa(n)ţi, venetici familişti cu burţi şi maşini şi copii şi buleli şi viaţă tristă, în contrapondere cu câţiva ciocoi tineri fericiţi în maşini decapotabile - aşa cum viaţa mea e alta, de bucureştean intelectual frustrat în căutarea mulţumirii de sine.

doar că, spre deosebire de oraş, ce şi-a lăsat trecutul în urmă, uitându-l, eu îl duc tot timpul cu mine, fericit undeva pe-acolo.

alte mărturii despre alte locuri:

[zum, din Berlin, Germania]
HU Berlin, Institutul de Fizica – la marginea orasului, aproape nestiuta [ajungi acolo daca ai prieteni matematicieni, fizicieni sau psihologi, daca ai treaba la biblioteca din zona – foarte misto, apropo – sau daca te incumeti o data pe an, in noaptea lunga a stiintelor], cladirea asta a primit ceva premii si a starnit admiratie si ura. daca aveti drum la Schoenefeld, opriti'va cu vreo doua statii inaintea aeroportului si plimbati'va un pic, e un 'orasel' ciudat si ultra-modern pe care foarte putini vizitatori ai Berlinului ajung sa'l vada:

[diacritica, dintr'un codru Germanic]
casuta lu' Alba–ca–Zapada. Sau a lu' mamaia lu' Scufita Rosie. sau poate a lu' tanti care poftea la Hansel si Gretel, mai stii... de poveste, oricum:

[delaskela, din Bucuresti, Ro]
1927: atenuat, lipsit de chef, purtat de apele unui plictis fara iesire, imi beau cafeaua privind de pe balcon aceasta cladire veche, anonima, tacuta, de o solemnitate usor ponosita:

[alex marx, din Orléans, Franta]
Hôtel Cabu, mic bijou al celei de'a doua Renaissance française – perioada puternic marcata de stilul magnanimului rege Henri II – si prima cladire de acest gen din Orléans. edificiul a fost ridicat in 1548 de arhitectul Jacques Androuet du Cerceau pentru un avocat, maitre Philippe Cabu, al carui blazon e vizibil pe fatada. dupa legenda [sau dupa gurile rele] hotelul ar fi gazduit'o prin 1549 pe Diane de Poitiers, favorita regelui timp de vreo doua decenii..

[inczeklara, din Sud]
less is more:

[adinab, din Timisoara, Ro]
construita la inceputurile cartierului Fabric din Timisoara, se spune, mai precis in zona Printul Turcesc, cu un destin partial neaflat: de pe la 1920 se stie ca a fost vila unui farmacist evreu
foarte bun la suflet, ca avea o curte mare si plina de tei si ca peste acea curte au fost construite bine dupa 1950 casutele de pe partea drapta a strazii Inocentiu Micu Klein, ca dupa confiscarea de comunisti si fuga/vinderea in Israel a familiei farmacistului a fost locuita de orfanii unui institut, care au ars tot parchetul pentru a se incalzi, si ca apoi a fost si e locuita de familia unui notar, ca este monument istoric si ca actualii locatari o tot renoveaza de 20 de ani:

[utopia balcanica, undeva intre Tunisia si Algeria]
mersul prin soare te invata sa iubesti spatiile inchise, prin urmare dumnezeul beduinilor sta la garsoniera si e foarte fericit:

[zamo.ca, din Toronto, Canada]
Biblioteca Robarts @ U of T. cladirea impozanta de vreo 20 de etaje este cea mai mare din campus si totodata singura deschisa 24 de ore, ceea ce o face nu numai un excelent obiectiv turistic, dar si terorist. studentii care o impanzesc sunt cu ochii'n patru pentru atacurile din Newfoundland cu deltaplanul. a aparut atat in "Friends" in episodul "The One Where Joey Speaks French" cat si in "Numele Trandafirului", nuvela scrisa de Eco la U of T:

[caligraf, din Québec, Canada]
Bureau du Registraire, Université Laval – quoi d'étonnant, si la prison ressemble aux usines, aux écoles, aux casernes, aux hôpitaux, qui tous ressemblent aux prisons?

[voroncas, din Gent, Belgia]
vignette neintamplatoare cu nouvelle vague in ea:

[khronos: din Cluj, Ro]
pare tipul de cladire in gradina careia stau pentru totdeauna pe post de ingrasamant pentru trandafiri negri o duzina de afrodite plinute proaspat deflorate si ce are drept paznic un dobermann lucios cu ochi aprinsi si bale insangerate. stapanul trebuie sa fi avut o familie
completa, trei fii, o fiica si o consoarta cerebrala cu infatisare de vampa care sa se infrupte ziua dintr'o biblioteca selecta si noaptea din prunci fragezi:

[subteranienii, din Sibiu, Ro]
foisorul din parcul Sub Arini e un loc care imi place mult. dupa cum se poate vedea, e un loc-umbrela, evazat si protector, pe care l'as lua cu mine si pe vreme de ploaie, si de soare puternic. cum nu pot face asta, ma ia el pe mine de fiecare data cand trec prin Sub Arini.
foisorul se ridica mult deasupra "blatului negru" al parcului, cum zice Moni Stanila. dat fiind ca nu am postat poemul de sambata, profit de ocazia acestei sesiuni pentru a introduce fragmentul din primul poem al vol. Postoi Parovoz, intitulat am re[de]venit, care mi'a si inspirat, de altfel, postarea:

sunt
puternica

stanca din mijlocul
camerei sunt eu

si umbrela pe care o arunc deasupra
capului

ca pe un lasou ma
va purta spre turnul inalt

in care doarme
Voronin

[zamboni: din Helsinki, Finlanda]
...intotdeauna m'am intrebat daca vikingii au descalecat sau, mai degraba, au debarcat in Finlanda:

[puteti gasi, pe
cateva din blogurile astea, poze mai misto]

Herta Müller: Cărtărescu a pierdut Nobelul pentru că e anarhist

Înainte de conferinţa de presă ce va avea loc în data de 27 septembrie la Bucuresti, scriitoarea de origine română Herta Müller, premiată anul trecut cu Premiul Nobel pentru literatură a declarat unei publicaţii literare germane că Mircea Cărtărescu a ratat la mustaţă câştigarea premiului, în favoarea ei. (Nota redacţiei: bună gluma doamnei Müller, chiar de atunci domnul Cărtărescu nu mai are mustaţă!)

Herta Müller a continuat cu faptul că, la puţin după primirea multrâvnitului Nobel, a aflat neoficial că motivul pentru care scriitorul român nu a luat premiul a fost descoperit recent de către Serviciile de Informatii ale Academiei Norvegiene Nobel: Mircea Cărtărescu a avut rude recunoscute ca active în cadul mişcărilor anarhiste din Europa.

Străbunicul acestuia de pildă, Witold Czartarowski, a ajuns în România după cunoscutul atentat asupra ţarului Rusiei Alexandru al II-lea. De asemenea, fratele geamăn al poetului, Victor Cărtărescu, a activat în cadrul Legiunii Străine, după care a contribuit la alte numeroase atentate anarhiste sub conducerea vestitului Errico Malatesta. Mircea Cărtărescu însuşi, a declarat scriitoarea germană, a recunoscut în ultima sa carte, Frumoasele străine, evident, sub forma de ficţiune, că a primit din străinatate un plic cu antrax din motive ciudate.

Scriitoarea a conchis că e posibil ca, dupa această descoperire a Academiei Norvegiene Nobel, România să piarda definitiv şansa vreunui Nobel pentru literatură. Facem menţiunea că, deşi s-a născut în România, doamna Herta Müller a primit premiul pentru operele sale din limba germană în care a înfierat sistemul comunist românesc. Câte ghinioane pe România, până şi în literatura! O aşteptăm pe doamna Herta Müller să o întrebam mai multe pe această chestiune în data de 27 septembrie.

de aici.

herta müller la bucureşti

deşi n-am citit nimic de, şi nici nu ştiu dacă o să, am de gând să mă duc la lectura publică de la atheneu - cine ştie? poate voi fi convins.

un film cu dreyfuss

farul singuratic
imdb

l-a luat ieri la scala pe adi -ca să nu meargă singur - la un film construit în jurul lui richard dreyfuss, intitulat lightkeepers. crezusem că este ecranizarea romanului omonim al autoarei americane jeanette winterson, dar se pare că nu. enfin, e o comedie simpatică, cu personaje de belle epoque - valurile mării, amor, bărbaţi, femei, cinici, thoreau. printre sute de blockbusteruri, macete şi alte 3D-uri, un suflu de aer proaspăt marin.

saitul filmului aici.

Dumnezeu = dragoste = bani = căcat

e din romanul
lanark - o viaţă în 4 cărţi

nu e cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme - da' chiar, care-o fi aia? - şi nici cea mai ciudată, însă e o carte neobişnuită.

în primul rând că începe cu partea a doua, epilogul e înainte de ultimele capitole, chiar bibliografia e pe undeva prin cuprins. e uimitor ce joc literar face scriitorul scoţian, îşi dă toate sursele de la kafka, borges, disney, goethe melville, jung, eliot, freud, joyce până la cărţi necunoscute scoţiene. le face munca mai uşoară criticilor, care s-au grăbit să proclame carte cu superlative.

iată rezumatul cărţii, scris chiar de autor:

la început a fost copil, apoi şcolar, apoi mama i-a murit. a fost student, a încercat să lucreze ca pictor şi s-a îmbolnăvit rău. o vreme a pierdut vremea prin cafenele, apoi a căutat de lucru într-un institut. s-a combinat cu o femeie acolo, şi-a pierdut slujba, apoi a ajuns să locuiască într-un oraş foarte prost guvernat, unde i s-a născut fiul. femeia şi copilul l-au părăsit şi, fără nici un motiv a fost trimis într-o misiune la un fel de adunare. a fost greu la început, apoi uşor, pentru că devenise peste noapte o celebritate cu documente importante în servietă. femeile îl iubeau. (p.651-652)

două cărţi ale cărţii sunt oarecum normale, prezintă viaţa pictorului duncan thaw, de la copilărie la tinereţe - când pictează cu geniu neînţeles o frescă bisericească. într-un final moare şi se trezeşte, ca lanark, într-o altă lume - celelalte două cărţi - absurdă şi fantastică, un purgatoriu darwinist cu accente budiste, în care imaginaţia umblă în voie.

cam ăsta e conţinutul, şi din moment de îl descriu aici nu el e punctul forte - cel puţin din punctul meu de vedere.

ci importantă mi se pare viziunea lui gray, unică după părerea mea. avantajul său stă în faptul că e şi pictor, întreg romanul este profund vizual şi caută să întregească o imagine. ei bine, tot efortul scriitorului este în alcătuirea acestei imagini - imaginea vieţii şi a lumii sale - pe care nici el n-o înţelege.
pentru el, această carte e un roman total şi nu se poate să nu lase urme în fiecare cititor. e duium de metafore, de imagini, de gânduri intime, de frustrări. treci prin toate.
iar carţile despre purgatoriu sunt aşa de ciudate, că nici în science-fiction nu întâlneşti.

dacă Dumnezeu ne iubeşte, de ce suntem în asemenea hal? pentru că noi nu-l iubim pe Dumnezeu, ne batem joc de el şi-l dispreţuim. dar el ne iubeşte în continuare, fără să se uite la ce facem (p.419)

nu se citeşte greu, deşi e o carte laborioasă.

alasdair gray, lanark, editura polirom, iaşi, 2008, traducere de magda teodorescu, 720 pagini

saitul autorului aici.




poza de aici şi de aici.

ciclolectura

de aici.

beckett romancierul

din păcate, proza lui samuel beckett a rămas apanajul snobilor, şi a mizantropilor, şi într-adevăr, e o lectură deloc uşoară, mai ales în epoca noastră atât de grăbită. dar tocmai de aceea, proza lui beckett îţi dă o satisfacţie de neuitat.

discipol al lui joyce, admirator al lui kafka şi al lui proust - a scris şi o cărţulie despre -, beckett vrea să închidă cercul literaturii secolului şi s-o ducă unde nimeni n-a mai dus-o. şi într-adevăr, îi reuşeşte. traducătorul ediţiei de faţă aruncată prin anticariate de către cei care-au cumpărat-o, constantin abăluţă, şi-a derulat munca de tălmăcitor vreme de cincisprezece ani, ca noi să ne putem bucura de ea.

molloy

este un bătrân sărac şi olog care gândeşte. un fel de molly bloom eseistă. cu alte cuvinte, molloy este un personaj din cuvinte. iar ceea ce m-a făcut să merg mai departe - la fel ca şi personajul care vrea - pasămite - să-şi viziteze mama - a fost IRONIA. am râs împreună cu bătrânul/autorul de miştourile pe care le zice despre el, despre lume, despre mamă, despre tot. nici un scriitor de primă mână al secolului trecut nu a fost mai profund ironic decât beckett - nici thomas mann, nici musil, nici kafka, nici joyce. este oglinda pe care o opune vieţii tragice, absurde şi scârboase - ironia. pe alocuri chiar umorul. pe undeva, beckett mie mi se pare un fel de marchiz de sade al secolului xx. căci dacă sade (prin cele 120 de zile ale sodomei) a dus la extrem literatura erotică, folosindu-se de ea pentru a-şi râde de natura umană - la fel scriitorul francez s-a folosit de literatura absurdă pentru a-şi râde natura umană.

ediţia princeps din 1951

şi în timpul iernii mă-nfăşuram, sub manta, cu fâşii din hârtie de ziar, din care nu ieşeam decât la adevărata trezire a pământului, în april. suplimentul literar al ziarului Times era excelenta pentru asta, de-o tărie şi de-o densitate rezistând la orice. vânturile nu-l găureau. ce vreţi, trăgeam la vânturi din te miri ce, sunt deci întru totul obligat să le pomenesc din când în când, în ciuda silei pe care mi-o provoacă. într-o zi le-am numărat. trei sute cincisprezece vânturi în nouăsprezece ore, sau în medie mai bine de şaisprezece vânturi pe oră. la urma urmelor nu-i enorm. patru la fiecare sfert de oră. nimica toată. nici măcar nici un vânt la patru minute. de necrezut. vezi bine, nu-s decât un mic băşinos, n-ar fi fost cazul să vorbesc. extraordinar cum matematica te-ajută să te cunoşti. de altfel toată povestea asta cu clima nici nu mă interesează, eu mă acomodez cu toate mizeriile. (p.56)

romanul are 2 părţi:
1. unul este despre odiseea lui molloy nu spre penelopa, ci spre origini (spre mamă-sa, adică). de fapt, e vorba despre un personaj - ah, cât de literar - din literele ce formează rânduri ce formează paginile - eu îmi puneam bucuros întrebări, una după alta, numai pentru a le contempla. (p.74)
2. al doilea este despre un fel de detectiv care porneşte împreună cu fiul său în căutarea lui molloy. nu se înţelege de ce şi pentru ce şi cum, dar nu contează - totul e un prilej de cugetări, de stiluri, de IRONII, de o scriitură fermecătoare, de maestru, chiar dacă al absurdului.

mi-au plăcut mult 2 chestii kafkiene:
- unul este tehnica paradoxului, pe care o foloseşte şi kafka: dacă la începutul frazei afirmă ceva, spre sfârşit neagă acel lucru, de nu înţelegi - dar cu intenţia de a crea o tensiune, o instabilitate raţională, o breşă pe unde să pătrundă emoţia. de exemplu: lucrez acum, aproape ca odinioară, doar că nu mai ştiu lucra. (p.34)
- al doilea este un fragment calchiat din vizuina lui kafka, numai că vizuina de-acolo e înlocuită de adăpostul pe care "detectivul" moran îl contruieşte din crăci şi frunze pe drumul său în cătarea molloy-ului pierdut. e aceeaşi tensiune, aceeaşi disperare, aceeaşi angoasă.

francis bacon, studiu pentru corpul uman, 1949

departe de lume, de zarva ei, de intrigile şi lugubra ei limpezime, eu o judec, şi cei care, ca şi mine, sunt iremediabili scufundaţi, şi cel ce are nevoie să-l eliberez, eu care nu ştiu să mă eliberez pe mine însumi. totul e obscur, dar acea obscuritate care-ţi potoleşte marile sfâşieri. (p.132)

în mod straniu mă preocupau anumite probleme de ordin teologic. iată câteva: ... 4. cât timp ne va lăsa anticrist să-l tot aşteptăm? 5. are într-adevăr importanţă cu ce mână te ştergi la fund? 11. ce să crezi despre excomunicare viermilor în secolul al xvi-lea? 13. ce învârtea Dumnezeu înainte de creaţie? 16. dacă ai cânta liturghia morţilor pentru cei vii? (p.186)

evident, nu vreau să vă conving să citiţi romanul, e posibil să vă plictisiţi şi să mă-njuraţi dup-accea. ci vreau dosr să vă povestesc că a existat un romancier premiat cu nobel - pe drept - care a rămas în istoria literaturii doar pentru conaisseuri. iar dacă nu citiţi cu răbdare şi cu ironie, nu ştiţi ce molloy pierdeţi!

l.e. editura polirom a ţinut să anunţe că va scoate în noiembrie integrala prozei scurte a lui samuel beckett, in traducerea (din limba franceza) a ilenei cantuniari si (din limba engleza) de veronica d. niculescu.

samuel backett, molloy, editura univers, bucureşti, 1990, traducere de gabriela şi constantin abăluţă, 195 pagini
coperta de vasile socoliuc