6 martie 2015

„eseuri“ de montaigne. capitolul 1 (continuare)


începutul capitolului aici.

Dionysios cel Bătrân, după o perioadă lungă și dificultăți extreme, luând orașul Rhegium, și în el pe conducătorul Phyton, un mare om, care-l apărase cu atâta obstinație, încercă să dea un exemplu tragic de răzbunare. Îi spuse mai întâi cum, cu o zi înainte, îl înecase pe fiul său și pe toate rudele sale. Ce a răspuns Phyton, a fost doar că au avut o zi mai fericită decât a avut el. Apoi, a pus să-l dezbrace și l-a dat pe mâna călăilor și l-au târât prin oraș bătându-l foarte rușinos și crud, ba aruncându-i cuvinte calomnioase și jignitoare. Dar el își menținu curajul constant, fără să se piardă cu firea; și, cu chip calm, reacționă amintind cu voce tare cauza onorabilă și glorioasă a morții sale, pentru că nu voise să-și dea țara pe mâinile unui tiran; amenințându-l [pe acesta] cu o apropiată pedeapsă a zeilor. Dionysos, citind în ochii armatei sale că, în loc să se agite la bravadele inamicului învins, în ciuda șefului lor și a triumfului său, ea se înmuia de emoția unei atât de rare virtuți și se pregătea să se revolte, fiind capabilă chiar să-l smulgă pe Phyton dintre mâinile sergenților săi, făcu să înceteze martiriul, și trimise să-l înece pe ascuns în mare. 

Cu certitudine, omul este un subiect uimitor de van, divers și unduitor. Este dificil să găsești o judecată constantă și uniformă. Iată-l pe Pompei care iertă tot orașul Mamertines, împotriva căruia fusese tare montat, din considerație pentru virtutea și mărinimia cetățeanului Zenon, care preluă asupra lui greșeala publică, și nu ceru altă îndurare decât aceea de a suporta pedeapsa singur. Și pe gazda lui Sylla din orașul Peruza, arătând aceeași virtute, fără să câștige ceva, nici pentru sine, nici pentru alții. 

Și de-a dreptul contra primelor mele exemple, cel mai curajos dintre oameni și atât de milos cu învinșii, Alexandru, forțând, după multe mari dificultăți, orașul Gaza, unde-l întâlni pe Betis conducătorul de acolo, despre a cărui valoare avusese, în timpul asediului, cele mai minunate dovezi, singur, abandonat de ai săi, neînarmat, acoperit cu totul de sânge și răni, încă luptând în mijlocul multor macedoneni, care-l hărțuiau din toate părțile; și îi spuse, înverșunat de o victorie așa de costisitoare, căci, printre alte nenorociri primise în persoană două răni proaspete: 

„Nu o să mori cum ai vrut tu, Betis; pregătește-te să suporți toate chinurile care se pot concepe față de un captiv.“ Celălalt, cu o figură nu doar neclintită, ci chiar dârză și mândră, în fața acestor amenințări, se ținu tare fără să scoată un cuvânt. Atunci Alexandru, văzând tăcerea sa mândră și îndârjită, urmă: A îndoit un genunchi? I-a scăpat vreo voce rugătoare?, Cu adevărat îți voi învinge tăcerea; și dacă n-o să pot să-ți smulg vorbe, o să-ți smulg cel puțin gemetele. Și, transformându-și furia în turbare, puse să i se găurească călcâiele și să fie astfel târât de viu, rupt și sfârtecat în spatele unui car. 

Oare [a făcut asta] pentru că vitejia sa îi era atât de obișnuită că, nemaiadmirând-o, o respecta prea puțin? Sau pentru că o estima atât de corect pe a sa că, de la așa nivel, nu a putut suferi o să vadă la altul fără ciuda unei pasiuni invidioase, sau că impetuozitatea naturală a furiei sale era incapabilă [să accepte] împotrivire? Adevărat, dacă ar fi putut înfrâna-o, e de crezut că, în luarea și distrugerea orașului Theba, ar fi făcut-o, să vezi trași cu cruzime prin fierul armelor atât de mulți oameni bravi și să nu ai nici un mijloc de apărare publică. Căci fură uciși mai bine de șase mii, dintre care nimeni nu fusese văzut nici fugind, nici cerând îndurare, ba căutând, ici și colo, pe străzi, să înfrunte inamicul victorios, provocându-l să-i facă să moară de o moarte onorabilă. Nimeni nu fu văzut atât de slăbit de răni, care să nu încerce cu un ultim suspin să se ma răzbune puțin și, cu armele disperării își consolau moartea în moartea vreunui dușman. Și cum tragedia virtuții lor nu găsea nici o milă [la Alexandru], nu a ajuns lungimea unei zile ca el să-și potolească răzbunarea. 

Dură acest carnagiu până la ultima picătură se sânge care se găsea de curs, și nu se opri decât când persoanele dezarmate, bătrânii, femeile și copiii au fost trimiși ca treizeci de mii de sclavi.

ilustratia (gravura) are sursa aici.


capitolul viitor, despre tristețe

traducere de dragoș c butuzea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...