17 martie 2015

„eseuri“ de montaigne. capitolul 2

Despre tristețe

Sunt dintre cei liberi de această pasiune, și nici n-o iubesc, nici n-o stimez, deși lumea s-a apucat, ne-nvoindu-se la preț, s-o onoreze cu o favoare specială. Cu ea îmbracă înțelepciunea, virtutea, conștiința: prostesc și monstruos ornament. Italienii au botezat mai nimerit cu acest nume răutatea.(1) Căci este o calitate dintotdeauna dăunătoare, dintotdeauna nebună, și, ca dintotdeauna, fricoasă și josnică [fiind], stoicii interzic acest sentiment la înțelepții lor.

Dar istoria spune că Psammetic, rege al Egiptului, fiind înfrânt și prins de Cambyses (2), rege al Persiei, văzând trecându-i prin față fiica prizonieră, îmbrăcată în servitoare, cum era trimisă să scoată apă, [în vreme ce] toți prietenii plângeau și se lamentau în jurul lui, se ținea liniștit, fără să zică un cuvânt, cu ochii fixați în pământ; și văzând și pe fiul său cum era dus către moarte, se menținu în același cumpăt; dar zărind pe unul din servitori cum era dus printre prizonieri, [atunci] se apucă cu mâinile de cap și arătă o durere adâncă.

Aceasta ar putea semăna cu ceea ce s-a întâmplat recent cu un prinț de-al nostru care, auzind la Trent, unde se afla, vești despre moartea fratelui său mai mare, însă un frate în care stătea sprijinul și onoarea casei sale, și curând după ce și un frate mai mic, a doua sa speranță [se prăpădi], și după ce trecu peste aceste două încercări cu o putere exemplară, cum la câteva zile după toate acestea unul din oamenii săi fu să moară, se lăsă copleșit de acest ultim accident, că, părăsindu-și curajul, se abandonă durerii și regretelor, încât nimeni nu a ajuns la concluzia că el nu a fost atins la coarda inimii de această ultimă lovitură.

Dar adevărul fu că, fiind de altfel plin până la vârf de tristețe, cea mai mică picătură îi distruse barierele răbdării. S-ar putea tot așa judeca și istoria noastră [de la început], dacă în ea nu s-ar fi adăugat mai departe că Cambyses, întrebându-l pe Psammetic de ce, nefiind mișcat de nefericirea fiului său și a fiicei sale, n-a putut să îndure cu așa neastâmpăr pe aceea a prietenului său: „Pentru că, răspunse el, numai cea din urmă supărare poate fi însoțită de lacrimi, primele două întrec de departe toate mijloacele cu putință de exprimat.“ Cumva ar părea asemănătoare rezolvarea acelui pictor care, reprezentând, la sacrificiul Ifigeniei, doliul asistenței, după nivelul aportului pe care fiecare-l aducea morții acestei frumoase fete inocente, epuizând ultimele eforturi ale artei sale, atunci când trecu la tatăl fetei, îl pictă cu fața acoperită, ca și cum nici o formă nu putea reprezenta acest nivel al doliului. Iată de ce poeții ne fac s-o vedem pe acea mamă nenorocită Niobe, pierzându-și mai întâi șapte fii, apoi tot atâtea fiice, copleșită de pierderi, cum e până la urmă preschimbată în piatră 
Diriguisse malis: (3) 
Pentru a exprima acea mohorâtă, mută și surdă stupiditate care ne încremenește, atunci când accidentele ne devastează, depășindu-ne înțelegerea. 


Adevărat, efortul în fața unei supărări extreme, trebuie că uluiește tot sufletul, de-i împiedică libertatea acțiunilor: cum ni se întâmplă la alarma bruscă a unei vești foarte rele, când ne simțim prinși, încremeniți, ca și cum ne-au paralizat toate mișcările, astfel că sufletului nu-i rămâne decât să lase libere lacrimile și vaietele, pare să se elibereze, să se desfășoare și să-și dea drumul, în largul său.
                                             Et via vix tandem voci laxata dolore est. (4) 

În războiul pe care Regele Ferdinand îl purtă contra văduvei lui Ioan, regele Ungariei, dimprejurul Budei, Raisciac, căpitan neamț, văzând cum i s-a adus trupul unui călăreț, pe care fiecare îl văzuse cât de bine se luptase în mulțime, îl plânse cum se cuvine; și, curios ca ceilalți să afle cine era, după ce îl dezarmară, găsi că era propriul său fiu. Și, printre lacrimile din public, el singur se ținu fără risipă de cuvinte, de lacrimi, stând în picioare, cu ochii imobili, cu privirea fixă, până ce efortul tristeții veni să-i înghețe spiritele vitale, punându-l în acea stare țeapănă mort la pământ. 


Chi puo dir com' egli arde, a in picciol fuoco, (5)  
spun îndrăgostiții, care vor să reprezinte o pasiune insuportabilă: 
                                                                 misero quod omneis 
                                                  Eripit sensus mihi: nam simul te, 
                                                  Lesbia, aspexi, nihil est super mi, 
                                                                   Quod loquar amens. 
                                                  Lingua sed torpet: tenuis sub artus
                                                  Flamma dimanat; sonitu suopt
                                                  Tintinant aures; gemina teguntur 
                                                                   Lumina nocte. (6) 

De asemenea, nu într-un acces aprins și usturător de fierbinte ne dăm drumul vaietelor noastre sau persuasiunilor noastre [amoroase]: sufletul este atunci copleșit de cugetări profunde iar corpul, abătut și slăbit de dragoste. 


Și de aici se naște uneori impotența accidentală, care-i surprinde pe îndrăgostiți atât de în afara sezonului, precum și acea răceală care-i stăpânește prin forța ardorii extreme, în chiar sânul juisării.    
                                              Curae leves loquuntur, ingentes stupent. (7)

Surpriza unei plăceri nesperate, ne uluiește într-un mod asemănător:
                                              Ut me conspexit venientem, et Troia circum
                                              Arma amens vidit, magnis exterrita monstris, 
                                              Diriguit visu in medio, calor ossa reliquit, 
                                              Labitur, et longo vix tandem tempore fatur. (8)

Să lăsăm femeia romană, care muri de surpriza bucuriei văzându-și fiul revenind de pe drumul dinspre Cannae, pe Sofocle și pe Dionysios tiranul răposând de bucurie, și pe Thalva care muri în Corsica, citind știrile despre onorurile pe care Senatul de la Roma i le decernase, îi mai avem în secolul nostru pe papa Leon al zecelea care, fiind înștiințat de luarea Milanului, pe care și-o dorise grozav, intră într-un așa exces de bucurie, că-l apucă febra și din asta muri. Și pentru o și mai notabilă dovadă de imbecilitate umană, să mai remarcăm de la cei vechi că Diodor Dialecticianul muri pe loc, cuprins de un brusc acces de rușine, pentru că, în școala sa și în prezența publicului, nu a putut să răspundă unui argument care i se adusese. 

Eu sunt destul de puțin cuprins de aceste pasiuni violente. Am facultatea de a simți de la natură tare; și îi cresc cruste și o îngroș, punând-o-n discuție în fiecare zi.


__________________________________________
   (1) În italiană, tristizia însemnă și tristețe, și răutate
   (2) Cambyses II (530-522 a.C.), rege persan, cuceritor al Egiptului, în 525 a.C.
   (3) Pietrificată în nenorocire (trad. din latină) (Ovidius, Metamorfoze, VI, 304) În traducerea pe care am consultat-o în românește, a Mariei Valeriei Petrescu, apare „Rumeneală, nici pic, în obraji; pe fața-i prea tristă (Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1957, p. 122)
   (4) Până ce-amaru-n sfârșit îi deschise cărările vorbei (Vergilius, Eneida, XI, 151, traducere de George Coșbuc, Editura Univers, București, 1980, p. 376)
   (5) Iubește puțin cine poate spune cât de mult e mistuit de focul iubirii (Petrarca, Sonetul 137) Pentru că, momentan, nu am acces la toate operele citate de Montaigne traduse în românește, preiau traducerea acestora din Montaigne, Eseuri, vol.1, Ed. Minerva, 1984
   (6) Cât de neputincios sunt!
         Toate simțurile mele sunt tulburate de iubire.
         Văzându-te, Lesbia, îmi pierd firea, 
         A vorbi e peste puterile mele.
         Limba mi se încurcă, o arșiță ușoară 
         Îmi pătrunde în vine, mii de zgomote nelămurite
         Îmi răsună în urechi, iar peste ochii mei se așterne 
         Vălul nopții (Catul, Carmina, LI, 5)
   (7) Grijile ușoare vorbesc, patimile mari sunt tăcute. (Seneca, Hippolit, act.2, scena 3)
   (8) Când m-a văzut ea că vin, când galbenă-moartă-mprejuru-i 
         Arme troiene-a văzut, năucă de-aceste vedenii, 
         Stete cu ochi pironiți și căldura-i pierise din oase; 
         Frântă căzu și târziu, revenindu-și în fire, ea zise (Vergilius, Eneida, III, 306-309, traducere de George Coșbuc, Editura Univers, București, 1980, p. 102



capitolul viitor, afecțiunile noastre acționează dincolo de noi

traducere de dragoș c butuzea; capitolul 1 (aici și aici)




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...