24 martie 2015

„eseuri“ de montaigne. capitolul 3

coperta ediției germane
Afecțiunile noastre acționează dincolo de noi 

Aceia ce-i acuză pe oameni că merg totdeauna înnebuniți după lucruri viitoare, și care ne învață să ne prindem de bunurile prezente și să stăm cu ele, căci neavând nici un control asupra a ceea ce are să vină, ba chiar mai puțin decât asupra a ceea ce a fost, ating cea mai comună dintre erorile umane, dacă îndrăznesc să numească eroare lucrul spre care natura însăși ne conduce, în serviciul continuării operei sale, ne imprimă, printre multe altele, această imaginație înșelătoare, mai geloasă pe acțiunile noastre decât pe știința noastră. Nu suntem niciodată în noi, suntem totdeauna dincolo. Teama, dorința, speranța ne lansează către viitor dar ne ascund sentimentul și considerația a ceea ce este, pentru a ne amuza cu [gândul la]ceea ce va fi, chiar și când nu vom mai fi.
Calamitosus est animus futuri auxius. (1)

Acest mare precept e adesea invocat în Platon: „Fă fapta ta și te cunoaște.“ Fiecare din cele două elemente cuprinde în general întreaga noastră datorie, și, în mod asemănător, una cuprinde pe cealaltă. Cine ar vrea să facă o faptă a sa, ar vedea că prima sa lecție va fi să cunoască ce este el și ce îi este lui propriu. Și cine se cunoaște, nu mai ia fapta străină pentru sine; se iubește și se cultivă înainte de orice alt lucru; refuză ocupațiile superflue, cugetările și propozițiile inutile. (Așa cum nebunia, când își va atribui ceea ce își dorește, nu va fi mulțumită, la fel e înțelepciunea mulțumită de ceea ce este prezent, și nu-și repugnă sieși.) Epicur își ferește înțeleptul să prevadă și să se preocupe de viitor.

Printre legile care-i privesc pe cei răposați, cea mai solidă mi se pare aceea care obligă acțiunile principilor să fie examinați după ce mor. Ei sunt tovarăși atunci, și nu stăpânii legilor; ceea ce Justiția nu a putut asupra capetelor lor, e drept să poată asupra reputației lor, și asupra bunurilor succesorilor lor: lucruri pe care adesea le preferăm [chiar] vieții. Este o uzanță care aduce avantaje speciale națiunilor unde ea este observată, și dezirabilă pentru toți bunii principi care au a se plânge că memoria celor răi e tratată la fel cu a lor. Datorăm supunere și ascultare în mod egal tuturor regilor, căci aceasta privește oficiul lor: dar stimă, și chiar afecțiune, le datorăm doar virtuții lor. Să lăsăm ordinii politice să le suporte răbdătoare nevredniciile, să le ascundă viciile, să-i ajute cu recomandările noastre în acțiunile lor indiferente în timp ce autoritatea lor are nevoie de sprijinul nostru. Dar odată târgul încheiat, nu e drept să refuzăm justiției și libertății noastre expresia adevăratelor noastre resentimente, și în general să refuzăm bunilor supuși gloria de a fi servit cu respect și fidelitate un stăpân, ale cărui defecte erau atât de bine cunoscute, frustrând posteritatea de un așa de util exemplu. Iar aceia care, dintr-un respect datorat anumitor obligații private, îmbrățișează cu rea credință memoria unui principe deloc lăudabil, fac dreptate personală pe seama justiției publice.

Titus Liviu spune drept că limbajul omului hrănit sub regalitate este totdeauna plin de nebunii ostentative și mărturii zadarnice, fiecare ridicându-și indiferent regele la linia extremă a valorii și grandorii suverane.

Unii pot dezaproba curajul acelor doi soldați care-i răspunseră lui Nero în față. Unul, întrebat fiind [de Nero] de ce-i voia răul, îi spuse: „Te iubeam când meritai, dar de când ai devenit paricid, incendiator, panglicar, căruțaș, te urăsc precum meriți. ” Celălalt, pentru ce voia să-l ucidă [răspunse]: „Pentru că nu găsesc alt remediu contra continuelor tale ticăloșii.” Dar mărturiile publice și ale lumii întregi au fost aduse după moartea sa, și vor rămâne dintotdeauna despre tiraniile sale și desfrâurile mizerabile, [așa că]cine, cu o judecată sănătoasă, îi poate condamna? Îmi displace că o așa de sfântă ordine ca a lacedemonienilor a fost amestecată cu o așa de prefăcută ceremonie. La moartea regilor, toți aliații și vecinii, toți iloții, bărbații, femeile, claie peste grămadă, se tăiau pe frunte ca dovadă a doliului și spuneau, în strigăte și lamentări că acela, oricum ar fi fost, fusese cel mai bun rege pe care l-au avut: atribuind rangului elogiul ce aparținea meritului, și ce aparținea celui dintâi merit atribuindu-l celui din urmă dintre ultimele ranguri.

Aristotel, care are o părere în toate cele: se întreabă, asupra vorbei lui Solon că nimeni înainte de moarte nu poate spune dacă e fericit, dacă acela care a trăit și a murit după rânduială, poate spune că e fericit, dacă renumele îi merge prost, sau dacă posteritatea îi e mizerabilă. Cât timp ne agităm,ne lăsăm în voia preocupărilor oriunde ne place: dar, fiind în afara ființei, nu avem nici o comunicare cu ceea ce este. Și ar fi mai bine să-i spunem lui Solon, că niciodată flacăra nu este fericită, din moment ce este numai după ce nu mai este.
                                                                            Quisquam 
                                            Vix radicitus e vita se tollit, et eicit; 
                                            Sed facit esse sui quiddam super inscius ipse, 
                                            Nec removet satis a projecto corpore sese, et 
                                            Vindicat. (2)

Bertrand de Guesclin muri în asediul castelului din Rangon aproape de Puy en Auvergne. Asediații, după ce se predară, fură obligați să aducă cheile cetății pe trupul răposatului.

Barthelemy d’Alviane, general al armatei venețienilor, fiind ucis în serviciul războiului din Brescia, și corpul fiindu-i adus la Veneția prin Verona, teren inamic, mare parte din armată fu de acord să ceară liberă trecere celor din Verona. Dar Theodoro Trivulzio i-a contrazis; și a ales mai degrabă să treacă pe acolo prin forță, în voia sorții luptei: “Nu e convenabil, spuse el, care în viață nu i-a fost teamă de dușmani, mort fiind să arate că se teme de ei.” Adevărat, în situații asemănătoare, după legile grecești, cel care cerea dușmanului trupul pentru înhumare, renunța la victorie, și nu era mai avea dreptul să înalțe trofeul. Cel căruia i se cerea asta avea titlu de câștigător. Așa pierdu Nicias avantajul clar pe care în avea în fața corintienilor. Și, invers, Agesilaus și-l asigură pe al lui, până atunci foarte îndoielnic, dobândit asupra beoțienilor.

Aceste lucruri ar putea părea ciudate, dacă n-ar fi acceptate dintotdeauna, nu numai că ne întindem cu îngrijirea de noi înșine dincolo de această viață, dar credem încă destul de des că favorurile cerului ne însoțesc și în mormânt, și continuă asupra osemintelor noastre. Despre care sunt atâtea exemple vechi, lăsându-le deoparte pe-ale noastre, despre care nu e nevoie să mă întind. Edward, primul rege al Angliei, dovedindu-și, în lungile războaie dintre el și Robert, regele Scoției, cât de mult simpla sa prezență îi avantaja treburile, repurtând mereu victorii în tot ceea ce întreprindea în persoană, murind, își obligă fiul prin jurământ solemn ca, răposat fiind, să-i fiarbă corpul până ce carnea se va desprinde de pe oase, pe care s-o îngroape; iar oasele, să le păstreze și să le poarte cu el și cu armata lui, de fiecare dată când se va întâmpla să aibă vreun război cu scoțienii. Ca și cum destinul îi legase fatalmente victoria de membrele sale.
(va urma)
__________________________________________
   (1) Este cu totul nefericit spiritul ce-și face griji pentru viitor (Seneca, Epistole către Lucilius, 98,6, traducerea de Ioana Costa, Editura Polirom,Iași, p. 131) 
   (2) ...Cu totul
         El nu se poate lepăda de viață
         Și despărți de ea, dar își închipuie
         Că, fără știrea lui chiar, tot rămâne
         Ceva din el! 
         El nu se poate îndestul desprinde
         De trupul lui ce zace în țărână. (Lucretiu, Poemul naturii, III, 877-878 & 882, traducerea de Theodor Naum, Editura Științifică, București, 1965, p.180)  

traducere de dragoș c butuzea; capitolul 1 (aici și aici), iar capitolul 2 aici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...