7 aprilie 2015

„eseuri“ de montaigne. capitolul 4

Cum sufletul își descarcă pasiunile asupra obiectelor false când cele adevărate îi slăbesc

Un gentilom de-ai noștri, subiect extraordinar pentru gută, fiind presat de medici să se lase de tot de folosirea cărnurilor sărate, obișnuise să răspundă tare plăcut, că asupra caznelor și durerilor răului, el vrea să aibă de cine să se ia, Și că strigând și blestemând când cârnatul, când limba de vacă și jambonul, se simte cu atât mai ușurat. Dar cu bună știință, cum brațul fiind ridicat pentru a lovi, el ne doare, dacă nu întâlnește lovitura și merge în vânt: La fel pentru a obține o priveliște plăcută, [aceasta] nu trebuie să fie pierdută și depărtată în valul de aer, ci să aibă un reper pentru a o ține la distanță rezonabilă, 
         Ventus ut amittit vires, nisi robore densa
         Occurrant sylvae, spatio diffusus inani. (1)

La fel îmi pare că sufletul zdruncinat și emoționat se pierde în sine însuși, dacă nu-i dăm ceva de care să se lege: Și trebuie mereu să-i furnizăm un obiect de care să se sprijine și unde să acționeze. Plutarh spuse, apropo de aceia care prind afecțiune de maimuțe și căței, că partea amoroasă care este în noi, în lipsa unei legături legitime, decât să rămână în van, făurește una falsă și frivolă. Și vedem că sufletul în pasiunile sale se înșeală mai degrabă el însuși, ridicând un subiect fals și fantastic, chiar contra propriei sale crezare, decât să nu acționeze contra a ceva anume.

Astfel își înving fiarele furia atacând piatra și fierul care le-a rănit, Și se răzbună pe durerea pe care o simt încolțindu-se pe ele însele, 
        Pannonis haud aliter, post ictum saevior ursa, 
        Cui jaculum parva Lybis amentavit habena, 
        Se rotat in vulnus, telumque irata receptum 
        Impetit, et secum fugientem circuit hastam. (2)

Ce cauze nu inventăm noi pentru nefericirile care ni se întâmplă? De ce ne luăm noi din greșeală sau cu dreptate, pentru a avea unde ne zbuciuma în van? 

Nu sunt aceste plete blonde, pe care le smulgi, nici albeața acestui sân, pe care mofluz îl bați atât de crud, cele care l-au pierdut cu un plumb nenorocit fratele mult iubit: Ia-le din altă parte. Titus Liviu, vorbind despre armata romană în Spania după pierderea a doi frați mari căpitani:
        Flere omnes repente, et offensare capita (3):

Este un obicei comun. Și filozoful Bion regelui care de doliu își smulgea părul, nu fu oare amuzant: „Acesta crede că chelia calmează doliul?” Cine n-a văzut [jucător] mestecând și înghițind cărțile de joc, sau îmbuibându-se cu o piesă de zaruri, pentru a avea unde se răzbuna pentru pierderea banilor săi? Xerxes biciui marea din Hellespont, o înfieră și îl făcu să zică mii de mișelii, și scrise o declarație de provocare la muntele Athos: Iar Cirus abuză de o întreagă armată timp de mai multe zile pentru a se răzbuna pe râul Gyndus, de frica pe care-o avusese trecându-l: Și Caligula ruină o foarte frumoasă casă, pentru plăcerea pe care mama sa o avusese acolo. Lumea vorbea în tinerețea mea că un rege din vecinii noștri, primind de la Dumnezeu o ciomăgeală, jură să se răzbune: poruncind ca zece ani să nu se mai facă rugăciuni nici să se mai vorbească de el, nici, atât cât stătea în autoritatea sa, să se mai creadă în el. Prin care se voia a se descrie nu atât prostia cât fala naturală a unei națiuni despre care era vorba. Acestea sunt întotdeauna vicii care merg împreună, dar asemenea acțiuni țin, într-adevăr, de un pic mai mult de aroganță decât de prostie. 

Augustus Cezar, fiind prins de furtună pe mare, se apucă să-l desfidă pe zeul Neptun și în pompa jocurilor din circ, pentru a se răzbuna pe el, făcu să i se scoată imaginea din rând, unde era printre alți zei. 

În [împrejurarea] în care este el mai puțin scuzabil și decât precedentele, și decât următoarele, [este] atunci când, pierzând o bătălie sub Quintilius Varus în Germania, se lăsă dus de furie și disperare, dându-se cu capul de pereți și strigând. Varus, dă-mi înapoi soldații: Căci aceia întrec toată nebunia, cu cât impietatea e și ea garnisită, când se adresează lui Dumnezeu însuși, sau sorții, Ca și cum ea ar avea urechi predispuse bubuiturilor noastre. Ca în exemplul tracilor care, când tună sau fulgeră, se apucă să tragă contra cerului cu o răzbunare titaniană, pentru a-i aduce lui Dumnezeu mintea la cap, prin lovituri de săgeată. Sau, cum spune acel vechi poet din Plutarh, 
         Nu se face să ne mâniem pe treburi. 
         Nu le pasă lor de furiile noastre toate. 

Dar nu vom spune niciodată destule sarcasme despre smintelile spiritului nostru.
_________________________________
    (1) Vântul, cum forțele-și pierde, de nu-l înfruntă cu vlagă
           Dese păduri și în spațiul deșert se destramă. (Lucanus, Farsalia, III, 362, trad. Dumitru T. Burtea, Ed. Minerva, Buc., 1991, p. 17)
     (2) Astfel, ursul Panonic, mai crud după a armei izbire
          Când Libyanul aruncat-a lancea din coarda cea scurtă,
          Plin de mânie se învârte în jurul rănii primite,
          Arma cătând prin ocoluri, dar fuge cu sine împreună. (Lucanus, Farsalia, VI, 220-223, trad. Dumitru T. Burtea, Ed. Minerva, Buc., 1991, p. 17) 
    (3) Fiecare începe a plânge și a se apuca de cap. (Titus Livius, XXV, XXXVII)  

traducere de dragoș c butuzea; 

capitolul 1 (aici și aici), capitolul 2 aici, capitolul 3 (aici și aici).

2 comentarii:

  1. Aici este mult de discutat... nu pasiunile ne omoară de fiecare dată, ci felul în care ne parvin.
    Parvo (parvus) în latină ține de micime.

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...