27 aprilie 2015

„Eseuri“ de Montaigne. Capitolul 7

traducere de Dragoș C. Butuzea

Că intenția judecă acțiunile noastre

Moartea, se spune, ne achită de toate obligațiile. Știu și cine au luat-o și-n alte feluri: Henric al VII-lea, rege al Angliei, care conveni cu Don Filip, fiul împăratului Maximilian – sau, pentru a-l asocia cât mai onorabil – tatăl împăratului Carol al V-lea, ca numitul Filip să-l predea pe ducele de Suffolk, al rozei albe, inamicul său, care fugise și se retrase în Țările de Jos, în mâini sale, el promițând în schimb să nu atenteze deloc la viața numitului duce; totuși, când fu să moară, [Henric] porunci prin testament fiului său să îl omoare [pe duce], imediat după ce el va fi decedat. 

De curând, în această tragedie, pe care ducele de Alba ne-a făcut s-o vedem, la Bruxelles, în persoanele conților de Horne și de Egmont (1), totul a fost plin de lucruri remarcabile: Dar printre altele fu și acela că numitul conte de Egmont, pe încrederea și asigurarea căruia contele de Horne veni să se predea ducelui de Alba, dori cu mare insistență să fie omorât primul: Ca moartea să-l elibereze de obligația care îl legase de contele de Horne. 

Îmi pare că moartea nu îl descărcase pe primul (2) de încrederea acordată, Și că al doilea (3) era chit, chiar fără să moară. Nu putem să fim ținuți dincolo de forțele și mijloacele noastre. De ce?, pentru că efectele și executările [faptelor noastre] nu mai sunt câtuși de puțin în puterea noastră și, în realitate, nimic nu este în puterea noastră, decât voința: în ea se fundamentează prin necesitate și se stabilesc toate regulile datoriei omului. 

Prin aceasta, contele Egmont, considerându-și sufletul și voința datorate promisiunii sale, deși puterea de a o face nu mai era în mâinile sale, era fără îndoială absolvit de datoria sa, chiar dacă i-ar fi supraviețuit contelui de Horne. În schimb, regele Angliei, neținându-și cuvântul cu intenție, nu poate fi scuzat că întârziase până după moartea sa executarea faptei sale lipsite de loialitate. Nu mai mult decât zidarul lui Herodot, care, păstrând cu loialitate pe durata vieții secretul comorilor regelui Egiptului, stăpânul său, murind, le-a descoperit copiilor săi. (4) 

Am văzut pe mulți din timpul meu convinși de conștiința lor să rețină bunul aproapelui său: dar să plătească prin testament și [doar] după decesul lor. Nu fac nimic care să-i coste [în timpul vieții]. Nici să-și asume vreun termen pentru un lucru atât de presant: nici să vrea să repare o injustiție cu atât de puțin din resentimentul și interesul lor. Ei trebuie cu atât mai mult să plătească de la ei. Și cu cât plătesc mai greoi și mai incomod, cu atât plata lor e mai justă și meritorie. 
Penitența cere să iei asupra ta. 

Aceia fac mai rău, care amână să descopere unele sentimente de ură împotriva unui apropiat până la ultima lor voință, ascunzându-le în timpul vieții. Ei arată că au puțină grijă față de propria lor onoare, iritându-l pe cel ofensat în memoria lor: și și mai puțină [grijă] față de conștiința lor, neștiind, din respect față de moartea însăși, să-și omoare [și] ura: ci întinzându-i acesteia viața dincolo de a lor. Oribili judecători aceia care amână să judece până când nu mai sunt în cunoștință de cauză. 

Mă voi păzi, dacă pot, ca moartea mea să spună lucrul pe care mai întâi nu l-a spus mai întâi viața.
______________________________________________
    (1) Aceștia doi fiind decapitați, în urma revoltei Țărilor de Jos, din 1568, contra lui Filip al II-lea. 
     (2) Adică pe Henric al VII-lea
     (3) Adică pe contele Egmont 
     (4) Anecdotă din Herodot, Istorii, II, 121.

capitolul 1 (aici și aici),
capitolul 2 (aici), 
capitolul 3 (aici și aici), 
capitolul 4 (aici), 
capitolul 5 (aici)
capitolul 6 (aici)

Un comentariu:

  1. Interesante paragrafele postate, insa nu stiu cat de multi oameni sunt interesati de acest fel de carti. Felicitari oricum pentru articol!

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...