14 mai 2015

„Eseuri“ de Montaigne. Capitolul 9

traducere de Dragoș C. Butuzea

Despre mincinoși
statuia lui montaigne din paris, de la
sorbona, de sculptorul paul landowski

Rezumat: În acest eseu lung și plin de meandre, Montaigne scrie mai întâi despre memoria sa slabă, dar și despre cât de bine e uneori să ai memorie proastă. Apoi vorbește despre oamenii vorbăreți, și în cele din urmă despre mincinoși. E imposibil să fii mincinos și să ai memoria slabă, căci practica minciunii cere să ai o bună memorie să garantezi coerența artificială a discursului fals, mai ales în context politic. Montaigne condamnă sever minciuna ca un atentat la bunele relații interumane. Există două tipuri de mincinoși, după Montaigne, apoi iată ilustrându-le cu câteva exemple personale și cu câteva din lumea înaltă. 

Nu este om căruia îi stă atât de rău a se vârî să vorbească despre memorie [decât mie]. Căci nu recunosc vreo urmă în mine de așa ceva. Și nu cred că există în lume o altă slăbiciune atât de monstruoasă. Am toate celelalte părți abjecte și comune. Dar în această slăbiciune cred că sunt singular și foarte rar, și demn să câștig cu ajutorul ei, nume și reputație. (1) 

În afară de inconvenientul natural de care sufăr – căci cu siguranță, văzându-i necesitatea, Platon are dreptate numind-o mare și puternică zeiță – dacă în țara mea vrem să spunem că un om e fără sens, spunem că n-are memorie: Și când mă plâng de defectul meu, ei mă mustră și refuză să mă creadă, ca și cum m-aș acuza eu însumi că zic nonsensuri. (2) Ei nu văd diferența dintre memorie și înțelegere. Ce-mi mai înrăutățesc socotelile: Și-mi fac rău. Căci din experiență se vede mai degrabă dimpotrivă, că memoriile excelente se completează bucuros cu judecățile debile. Ei îmi mai fac rău, tocmai mie care nu știu nimic să fac mai bine decât să fiu prieten cu ceilalți, și cu aceea că pe aceleași cuvinte care îmi acuză boala ei le consideră drept ingratitudine. Se iau de afecțiunea memoriei mele; și dintr-un defect natural, ei îl transformă în defect de conștiință. A uitat, zic ei, cutare rugăminte sau cutare promisiune. Nu-și mai aduce aminte de prietenii săi. Nu-și mai aduce aminte să spună, sau să facă, sau să tacă despre aceea, de dragul meu. Desigur, pot cu ușurință să uit, dar să fiu neglijent cu sarcina pe care prietenul meu mi-a dat-o, nu o fac. Să se aibă în vedere această lipsă a mea, dar fără să fie luată ca pe un soi de răutate, mai ales o răutate atât de dușmană temperamentului meu. 

Mă consolez puțin [totuși]. În primul rând prin aceea că dintr-un rău am tras în principal învățătura să corijez un rău și mai mare care s-ar fi produs cu ușurință în mine, anume ambiția, căci aceasta este o slăbiciune insuportabilă de care se împiedică toate negocierile lumii. Că, așa cum spun mai multe exemple asemănătoare ivite odată cu progresului naturii, ea a întărit bucuroasă alte facultăți în mine, în măsura în care ea e slăbită: și aș fi mers cu ușurință, așa cum face lumea, adormindu-mi și lâncezindu-mi spiritul și judecata, pe urmele unui oarecare, fără să-mi exercit propriile forțe, dacă invențiile și opiniile străine mi-erau prezentate prin beneficiul memoriei. [Mă mai consolez] că vorbirea mea este mai scurtă, căci magazia memoriei este cu bucurie mai plină, dar nu cu ce ține de invenție. Dacă ea, [memoria] mi-ar fi fost ținută bine, mi-aș fi asurzit toți prietenii cu trăncăneală: subiectele deșteptându-mi această facultate, așa cum e ea, pe care-o am de-a-i manipula și folosi, Încălzindu-mi și ademenindu-mi [astfel] discursurile. E jalnic. 

O să încerc să dovedesc pe unii dintre amicii mei intimi: în măsura în care memoria le furnizează [o imagine] întreagă a chestiunii prezente, ei merg atât de înapoi cu narațiunea, o încarcă cu atâtea variate circumstanțe, încât, chiar dacă povestea e bună, ei îi înăbușă toată bunătatea. Iar dacă nu e, le blestemi fie memoria, fie nefericirile minții lor. Un lucru dificil e și să închei o conversație și s-o tai odată ce-i oprită. Și nu-i nimic unde se cunoaște forța unui cal decât atunci când face o oprire în rond și încă una bruscă. Chiar și între aceia care sunt pertinenți, văd pe unii că deși vor, nu pot să oprească cursa. Deși tot caută punctul să încheie pasul, o dau în baliverne și-o lungesc asemeni oamenilor care leșină de moleșeală. 

Mai ales bătrânii sunt periculoși, care rămân cu amintirea lucrurilor trecute, însă pierd amintirea de câte ori le-au spus. Am văzut povești destul de plăcute devenite foarte plictisitoare în gura unui senior, fiecare din ascultători mai adăpându-se de-o sută de ori la ea [până atunci]. 

În al doilea rând (3), [mă consolez pentru că] îmi amintesc mai puțin de ofensele primite, așa cum spunea acel antic.  Mi-ar trebui un sufleor: ca al lui Darius care, pentru a nu uita ofensa pe care o primise de la atenieni, făcuse ca un paj, de câte ori se așeza la masă, să vină să-i cânte de trei ori la ureche: „Sire, amintiți-vă de atenieni!“. Și [mă mai consolez] că locurile și cărțile pe care le revăd îmi râd întotdeauna cu o noutate proaspătă. 

Nu e fără rost vorba că cine nu se simte atât de sigur pe memoria sa nu trebuie să se apuce să fie mincinos. Știu că grămăticii fac diferență între a spune minciuni și a minți: Și zic ei, că a spune minciuni, e a spune un lucru fals, dar care a fost luat ca adevărat, și că definiția cuvântului a minți în latină, de la care a plecat franceza noastră, înseamnă și a merge împotriva conștiinței tale. Și că în consecință aceasta nu-i atinge pe aceia despre care vorbesc, care spun în contra a ceea ce știu. Or, aceștia sau inventează și drojdia și vinul, sau deghizează și alterează un miez adevărat. 

Când deghizează și schimbă [lucrurile], noi repunându-i de multe ori în aceeași poveste, e greu ca ei să nu se dea de gol: Pentru că lucrul, așa cum e el, fiind fixat de la început în memorie și fiind acolo întipărit, prin voia cunoașterii și a științei, e greu să nu se reprezinte imaginației, izgonind falsitatea, care nu poate avea piciorul atât de ferm, nici atât de vechi: Iar circumstanțele cunoașterii adevărate se scufundă de fiecare dată în spirit, făcând să se piardă amintirea celor considerate false sau degenerate.

În ceea ce ei inventează complet: fiindcă nu există nici o impresie contrară care să le spargă falsitatea, ei par să aibă mai puțin a se teme că se înșeală. Și totuși, pentru că e vorba de ceva van și greu de prins, aceasta scapă ușor memoriei, dacă memoria nu e bine asigurată. Așa cum am văzut adesea în experiența mea. Și amuzant, pe seama acelora care își fac profesie din a nu-și alcătui altfel vorba, decât după cât slujește afacerilor pe care le negociază, Și după cum le place mai marilor cărora le vorbesc. Căci aceste circumstanțe, cărora ei vor să-și aservească credința și conștiința, fiind supuse multor schimbări, trebuie ca și povestea lor să se diversifice în același timp. De unde se întâmplă că despre același lucru ei spun câteodată gri, câteodată galben. Unui om într-un fel, altui om altfel: Și dacă au norocul ca cei doi oameni să le-mpartă ca pe-o pradă instrucțiunile atât de contrare, ce se alege de-această artă frumoasă? Lasă că ei înșiși, în mod imprudent, se descumpănesc atât de des: Căci ce memorie le-ar putea face față să-și amintească de atât de diverse forme, cu care ei forjează pe același subiect? Am văzut mulți în vremea mea ambițioși după reputația adusă de acest frumos soi de prudență, Care nu văd că, dacă există aici vreo reputație, nu înseamnă că există și aceasta e una bună. 

Într-adevăr, minciuna e un viciu blestemat: Nu suntem oameni și nu ținem unii de alții decât prin cuvânt. Dacă i-am cunoaște oroarea și gravitatea, am urmări-o în justiție mai abitir decât alte crime: Găsesc că de obicei ne pierdem vremea când pedepsim foarte rău copiii pentru erorile lor inocente și când îi chinuim pentru îndrăznelile ce nu ne impresionează, nici n-au urmări. Mințirea singură și, un pic mai jos decât ea, îndărătnicia, îmi par a fi cele pe care ar trebui tot timpul să le combatem, de la naștere și pe parcursul creșterii. Căci cele două cresc împreună cu ei. Și odată ce-o apucă pe limba minciunii, uimitor cât de imposibil e să-i oprim. De unde se întâmplă să vedem oameni, onești de altfel, supuși și aserviți acestui viciu. Am un bun ucenic croitor, pe care nu l-am auzit niciodată să spună vreun adevăr, nici chiar când acesta s-ar fi oferit să-i slujească într-un mod util lui însuși. 

Dacă, asemenea adevărului, minciuna n-avea decât o față, am fi fost cu ea în cei mai buni termeni. Căci noi am fi luat pentru ceva anume opusul a ceea ce a spus mincinosul. Dar reversul adevărului are o sută de mii de fețe și un câmp nedefinit. Pitagoricienii numesc binele sigur și finit, iar răul infinit și incert. O mie de eșecuri, un singur câștig. (4) Fără îndoială că nu bag mâna în foc că pot să –mi înving oroarea față de acest viciu, să spun o minciună sfruntată și solemnă, chiar pentru a mă feri de un pericol evident și extrem. 

Un vechi părinte (5) spune că mai bine suntem în compania unui câine cunoscut decât în aceea a unui om al cărui limbaj ne e necunoscut 
         Ut externus alieno pene non sit hominis vice. (6) 
Și cât de mai puțin sociabil decât liniștea este limbajul fals. 

Regele Francisc întâiul se lăuda de a-l fi făcut sfârlează prin acest mijloc pe Francesco Taverna, ambasadorul lui Francesco Sforza, Ducele Milanului, bărbat foarte faimos în știința vorbirii. Acesta fusese trimis pentru a -și scuza stăpânul față de majestatea cu privire la un fapt de mare importanță, care era după cum urmează. Regele, pentru a menține întotdeauna anumite aranjamente în Italia, de unde fusese expulzat în ultima vreme, din chiar ducatul Milanului, îl aviză pe un gentilom să se țină aproape de duce, în realitate ambasador, dar în aparență un particular oarecare, care făcea figură de a fi acolo pentru propriile sale afaceri: Mai ales că ducele, care depindea cu atât mai mult de împărat, cu cât era în tratative de căsătorie cu nepoata sa, fiica regelui Danemarcei, acum văduvă de Lorraine, nu putea dezvălui că are anumite treburi și negocieri cu noi, fără să plătească vreun prejudiciu. 

Pentru această însărcinare se găsi a fi potrivit un gentilom milanez, din escorta regelui responsabil de grajduri, pe nume Merveille. Acesta, trimis cu scrisori secrete de acreditare și instrucțiuni ca ambasador, Dar și cu alte scrisori de recomandare față de duce în favoarea așa ziselor sale afaceri sale private, pentru dovadă mascată, Fu atât de mult timp pe lângă duce, că prinse să provoace anumite gânduri negre împăratului, cauză, credem noi, a ceea ce a urmat după: Se întâmplă că, sub pretextul unui anume omor, iată-l pe duce care pune să i se taie capul lui Merveille într-o frumoasă noapte, după un proces dres în două zile. 

Messire Francisco veni, fiind pregătit cu un lung raționament înșelător al faptelor petrecute, căci regele se adresase tuturor principilor creștinătății și ducelui însuși, pentru a cere dreptate: fu ascultat la înfățișarea de dimineață, și având stabilite pentru fundamentul cauzei sale și aranjate, în acest scop, multe frumoase aparențe ale faptelor: Că stăpânul său nu l-a considerat niciodată pe omul nostru, altfel decât ca pe un gentilom particular, supus al său, care venise să facă afaceri la Milano, și care niciodată nu trăise acolo sub alt chip, Negând chiar a fi știind că [cel mort] fusese în escorta casei regelui, că fusese vreun cunoscut de-al acestuia, să nu mai vorbim că l-ar fi luat drept ambasador. Regele la rândul său, presându-l cu diverse obiecții și întrebări, și încolțindu-l din toate părțile, îl înghesui în sfârșit cu punctul execuției făcute noaptea, și pe ascuns. La care bietul om stânjenit răspunse, pentru a face pe onestul, că, din respect pentru majestatea sa, ducele ar fi fost foarte supărat ca o astfel de execuție să fie făcută ziua. Se poate gândi fiecare cum anume s-a mai ridicat acest Francesco Taverna, după ce fusese croit atât de stupid, și înaintea unui așa nas ca acela al regelui Francisc. 

Papa Iulius al doilea, trimițând un ambasador către regele Angliei, pentru a-l monta contra regelui Francisc, ambasadorul fiind ascultat asupra sarcinii sale și regele Angliei oprindu-se în răspunsul său la dificultățile pe care găsea în rezolvarea pregătirilor pe care trebuia să le facă pentru a combate un rege atât de puternic, și aducând despre acestea anumite motive. Ambasadorul replică greșit că și el credea la fel și că spusese despre asta și papei. Din aceste cuvinte atât de depărtate de propunerea cu care venise, care era aceea de a împinge fără greș la război, regele Angliei luă din primul argument, lucru pe care-l găsi după aceea prin fapte, că acest ambasador, chiar prin această intenție, lua partea Franței. Și avertizându-l despre asta pe stăpânul lui, bunurile îi fură confiscate și nu ținu la război cât nu-și pierdu viața. 

_________________________________
    (1) Edițiile anterioare anului 1588 intercalează aici remarca următoare: Aș putea spune povești minunate, dar pentru această oră trebuie e mai bine să-mi urmez tema. (nota ediției franceze)
     (2) Am tradus om fără sens și nonsensuri cuvintele homme point de sens (în toate mințile) și insensé (smintit).
     (3) Aici elipsă sintactică (nota ediție franceze)
     (4) lit. Sunt o mie de căi de a te deturna de la alb, și doar una care te duce acolo.
     (5) Sfântul Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, XIX, 7
     (6) Astfel că străinul nu este considerat om pentru celălalt om. (Plinius, Naturalis historia, VII, 1)

capitolul 1 (aici și aici),
capitolul 2 (aici)
capitolul 3 (aici și aici)
capitolul 4 (aici)
capitolul 5 (aici),
capitolul 6 (aici),
capitolul 7 (aici),
capitolul 8 (aici).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...