18 iunie 2015

„Eseuri“ de Montaigne. Capitolul 12

traducere de Dragoș C. Butuzea

Despre constanță

Rezumat: Constanța lui Montaigne, în acest scurt capitol, are sensul de statornicie, de stabilitate chiar fizică, mai ales în momente critice, în care însăși viața este pusă în pericol. Primul impuls e irațional, însă suntem oameni și ar trebui să ne menținem sângele rece. Este momentul în care M. se pronunță asupra mijloacelor moderne militare, în speță artileria, care fac jocul hazardului, și nu curajului. Pe final, M. reia câteva teorii filozofice ale stoicilor și peripateticienilor. 

Legea deciziei și a constanței nu prevede că nu trebuie să ne apărăm, atât cât ne este în putere, de cele rele și de inconvenientele care ne amenință. Nici prin consecință să nu ne fie frică că ne vor surprinde. Invers, toate mijloacele oneste care ne feresc de rele nu sunt numai permise, ci și lăudabile. Și jocul constanței se joacă în principal când se suportă cu răbdare inconvenientele, sau când nu există nici un remediu [contra lor]. În așa fel încât nu există suplețe a corpului, nici mânuire a armelor, pe care să o găsim rea, dacă ea servește la a ne feri de vreo lovitură care se năpustește asupra noastră.

Mai multe națiuni foarte belicoase se serveau în faptele lor de arme de fugă ca avantaj principal așa că își arătau dușmanului fundul mult mai primejdios decât îi arătau fața: Turcii se agață de asta.

Și Socrate la Platon râde de Laches care definise puternicia (1) astfel: să te ții tare și mare contra inamicilor. Ce, zise el, ar fi deci o lașitate să-i bați, făcându-le loc? Și îl amintește pe Homer care-i laudă lui Eneas știința fugii. Și pentru că Laches, răzgândindu-se, recunoaște că această metodă e folosită de sciți și în general de călăreți. Socrate îi mai amintește exemplul pedestrașilor lacedemonieni, nație obișnuită să meargă în luptă cu pas ferm, care, în călătoria de la Plataea, neputând sparge falanga persană, riscară să se despartă și să dea înapoi, pentru ca, dând impresia că fug, să rupă și să destrame această masă care i-ar fi urmărit. Și așa au obținut victoria.

Amintind de sciți, se spune despre ei că au avut un rege căruia Darius, atunci când merse să-i subjuge, îi trimise reproșuri puternice că îl vede mereu dând înapoi din fața lui și ferindu-se de învălmășeala bătăliei. La care Idanthyrses, căci așa se numea regele, răspunse că nu era pentru că-i era frică de el, sau de vreun alt om în viață, ci că acesta era modul nației sale de-a face război, neavând nici ogoare, nici orașe, nici case de apărat, sau de care să-i fie teamă că inamicul ar putea face profita de ele. Dar dacă avea o așa mare poftă să-l atace, să se apropie de locul unde-au fost îngropați strămoșii lor și va găsi el acolo cu cine să discute.

Totuși, la bombardamente, de când le suntem în câmp deschis (2), așa cum ocaziile de război ne aduc adesea, e neindicat să te pui în mișcare sub amenințarea loviturii: Cu atât mai mult cu cât violența și viteza sa ne-o fac inevitabilă. Și sunt destui care, fie pentru că au ridicat mâna, fie pentru că au lăsat în jos capul, [ca să se ferească], au stârnit râsul tovarășilor lor.

Cât despre expediția pe care împăratul Carol al cincilea o făcu împotriva noastră în Province, marchizul de Guast fiind plecat în recunoaștere în orașul Arles, și fiind el ieșit în afara adăpostului unei mori de vânt, de care se folosise ca să se apropie, fu zărit de seniorii de Bonneval și de seneșalul d’Agenais, care se plimbau prin teatrul arenelor: Arătându-i-l seniorului de Villier, comisar de artilerie, acesta îl ținti atât de bine cu țeava de tun (3), că dacă numitul marchiz, văzând cum se pune foc, nu s-ar fi aruncat într-o parte, cu siguranță s-ar fi aprins bine.

Și la fel, cu câțiva ani înainte, Lorenzo de Medici (4), duce de Urbino, tată reginei, mama regelui, asediind Mondolpho, loc din Italia, pe pământurile ce se numesc ale vicariatului, văzând cum se pune foc unui tun îndreptat spre el, îi prinse bine să facă pe rața leșinată, Căci altfel lovitura, care nu-l rase decât deasupra capului, l-ar fi ajuns fără îndoială în stomac.

Ca să spun drept, nu cred că aceste mișcări se fac pe gândite: Căci cum să-ți dai seama atât de brusc dacă mira e înaltă sau joasă? E mai ușor de crezut că norocul le-a favorizat unora panica, și că aceasta ar fi, altă dată, un mijloc la fel de bun pentru a te arunca în calea loviturii decât pentru a o evita. Cât despre mine, nu mă pot abține să nu tresar, dacă zgomotul răsunător al archebuzelor vine să-mi pocnească urechile pe neprevăzute, în locul unde nu mă aștept: Ceea ce am văzut că se întâmplă încă și altora care au valoare mai mare decât mine.

Nici stoicii nu înțeleg că sufletul înțeleptului lor poate rezista la primele viziuni și fantezii care îl surprind, dar consimt ca la o forță a naturii să cedeze, la un zgomot mare al cerului, sau al unei căderi, de exemplu, până la paloare și tremur. Așa și cu alte pasiuni, Cu condiția ca judecata (5) să rămână teafără și întreagă iar suportul rațiunii să nu sufere răni sau alterări oarecare, fără să intre în discuție spaima și suferința. Iar acela care nu este înțelept, va merge după prima parte a acestei reguli. Dar cu totul altfel după cea de a doua. Căci impresia pasiunii nu rămâne în el superficială, ci ea pătrunde până ce ajunge la sediul rațiunii, infectând-o și corupând-o. După ele el judecă și se conformează. Iată, în mod elocvent și deplin starea înțeleptului stoic:
                    Mens immota manet; lachrymae volvuntur inanes.(6)
Înțeleptul peripatetician nu e scutit de tulburări, însă le ține sub control.(7)

_________________________
     (1) În franceză, fortitude
     (2) Literal, biută,
     (3) În franceză, couleuvrine
     (4) Lorenzo II de Medici (nepotul lui Lorenzo Magnificul) a fost tatăl reginei Caterina de Medici.
     (5) În franceză, opinion
     (6) Sufletul însă-i stejar; și pe-obraji îi curg lacrimi degeaba. (Vergilius, Eneida, IV, 449 [IV, 446 ed. rom.], traducere de George Coșbuc, Ed. Univers, București, 1980, p.139)
     (7) Montaigne reia o analiză a Sfântului Augustin (Cetatea lui Dumnezeu, IX, 4), pe baza unui pasaj al lui Aulus Gellius (Nopțile atice, XX, 1). După stoici, primele mișcări ale pasiunii nu țin de voință: să consimți pe termen lung la o pasiune e o eroare. Pentru aristotelici (peripateticieni), invers, pasiunile nu sunt în întregime rele: ele pot fi ținute sub control și orientate spre bine. (nota ediției franceze)  

capitolul 1 (aici și aici),
capitolul 2 (aici)
capitolul 3 (aici și aici)
capitolul 4 (aici)
capitolul 5 (aici),

capitolul 6 (aici),
capitolul 7 (aici),
capitolul 8 (aici),
capitolul 9 (aici),
capitolul 10 (aici),
capitolul 11 (aici).


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...