27 iulie 2015

„Eseuri“ de Montaigne. Capitolul 13 (partea întâi)

Traducere de Dragoș C. Butuzea


ilustrație de pablo garcia
Că gustul bunelor și relelor depinde în bună parte de opinia pe care o avem despre ele

Rezumat: Acest lung capitol are ca subiect puterea rațiunii noastre (în care intră aici opiniile și credințele) față de corp, simțuri și chiar a lumii dimprejur (în limbaj modern, M exemplifică relativismul noțiunilor pe care le credem îndeobște ca fiind absolute). Diversitatea opiniilor pe care le avem despre lucruri, spune M, arată în mod clar că ele nu intră în noi decât prin voința fiecăruia. Iar felul în care le asimilează depinde de fiecare om în parte. Prilej pentru M să dea exemple, unele cinic de amuzante, de tot felul de nebunii ale oamenilor - în fața morții sau a durerilor. 


Oamenii (spune o veche sentință greacă) sunt chinuiți de opiniile pe care le au despre lucruri, și nu de lucrurile înseși. (1) Ar fi un mare punct câștigat pentru ușurarea mizerabilei noastre condiții umane, dacă s-ar putea stabili această propoziție ca adevărată în toate cazurile. Căci dacă relele nu au intrat în noi decât prin judecata noastră, se pare că ar fi în puterea noastră să le disprețuim sau să le întoarcem spre bine. Dacă lucrurile se fac pentru mulțumirea noastră, de ce nu le păstorim, sau nu le potrivim în avantajul nostru? Dacă ceea ce numim ca rău și chinuitor nu este nici rău nici chinuitor în sine, doar fantezia noastră dându-i aceste calități, depinde de noi să le schimbăm: Și având această alegere, dacă nimic nu ne forțează, suntem în mod ciudat nebuni să tindem de partea celor care ne sunt cei mai nesuferiți: Și să dăm bolilor, mizeriei și disprețului un gust acru și rău, dacă putem să le dăm unul bun: Și dacă norocul ne furnizează doar materia, depinde de noi să-i dăm formă. Or, ceea ce numim rău nu este de la sine rău, sau cel puțin atât cât este, depinde de noi să-i dăm altă savoare și alt chip, căci totul revine la unul și să vedem cât se poate menține.

Dacă existența originală a acestor lucruri de care ne temem avea credit pentru a se fixa în noi prin puterea ei, se fixa la fel sau [foarte] asemănător în toți: Căci oamenii sunt toți de un singur fel: și, mai mult sau mai puțin, se găsesc garnisiți cu aceleași unelte și instrumente pentru pricepere și judecată. Dar diversitatea opiniilor pe care le avem despre astfel de lucruri arată în mod clar că ele nu intră în noi decât prin acordul nostru, al fiecăruia: Dacă cineva, din întâmplare, le primește la sine în adevărata lor ființă, mii de alții le dau o ființă nouă și contrară la ei.

Considerăm moartea, sărăcia și durerea principalii noștri dușmani. Or această moarte, pe care unii o numesc lucrul cel mai oribil dintre toate lucrurile oribile, cine nu știe că alții o numesc unic port pentru chinurile din această viață? bunul suveran al naturii? singurul sprijin al libertății noastre? remediu obișnuit și prompt pentru toate relele? și cum unii o așteaptă tremurând și înspăimântați, alții o suportă mai ușor decât viața. Acesta se plânge de ușurința ei:
                   Mors utinam pavidos vitea subducere nolles, 
                   Sed virtus te sola daret! (2)

Dar să lăsăm aceste glorioase acte de curaj: Theodorus îi răspunse lui Lysimach, acesta amenințându-l cu moartea: Vei da o mare lovitură, să-ți măsori puterea cu o cantaridă. (3) Cea mai mare parte a filozofilor se găsesc a avea sau a preveni prin intenție sau grabă și ajutor morții lor. Câte persoane populare nu vedem (4), conduse la moarte, și nu la o moarte simplă, ci una amestecată cu rușine și uneori cu admonestări chinuite, arătând o așa mare siguranță, fie prin împietrire, fie prin simplitate naturală, că nu se vede nimic schimbat la starea lor obișnuită: Stabilind treburile lor domestice, înștiințându-și prietenii, cântând, predicând și distrând poporul: Chiar amestecând câteva vorbe de râs, și bând cu cunoștințele lor, la fel ca Socrate. Unul care era dus la spânzurătoare, spunea să nu fie dus pe o anumită stradă, căci îi era frică de un negustor care îl luase de gât, din cauza unei vechi datorii. Un altul zicea călăului să nu-l atingă pe gât, de frică să nu-l facă să izbucnească în râs, căci era gâdilicios: Altul răspundea confesorului, care-i promitea că va cina chiar în acea zi cu Domnul Nostru: „Du-te dumneata, căci eu țin post.“ Un altul, fiind întrebat dacă vrea să bea, călăul bând primul, spuse că nu vrea să bea după el, de frică să nu ia vreun sifilis. Toată lumea a auzit povestea picardianului căruia, fiind pe scara spânzurătorii, i se prezentă o curvă și i se spuse (așa cum justiția noastră permite uneori) că, dacă voia să o ia în căsătorie, viața îi va fi salvată, El, uitându-se la ea puțin, și văzând că e șchioapă, spuse: Trage trapa, trage trapa, că șchioapătă. Se zice la fel că în Danemarca un om condamnat la moarte prin decapitare, fiind pe eșafod, când i se prezentă o condiție asemănătoare, o refuză, pentru că fata care se oferise avea obrajii supți și nasul prea ascuțit. Un valet la Toulouse, fu acuzat de erezie, doar pe motivul că credea ceea ce credea și stăpânul său, tânăr școlar prizonier cu el. Și preferă să moară decât să se lase convins că stăpânul său putuse să greșească. Citim și despre aceia din orașul Arras, atunci când regele Ludovic al XI l-a cucerit, care s-au găsit într-un număr binișor printre oamenii care se lăsară mai degrabă spânzurați, decât să spună, Trăiască regele.

În regatul Narsinca (5) și astăzi încă soțiile preoților lor sunt îngropate de vii cu soții lor morți. Celelalte femei sunt toate arse de vii la funeraliile soților lor și încă cu veselie, nicidecum în mod obișnuit. Și când se arde corpul regelui lor răposat, toate femeile și concubinele, drăguții lui și tot felul de ofițeri și servitori care fac o mulțime aleargă atât de voioși către foc pentru a se arunca în el odată cu stăpânul lor, de parcă îi ține doar onoarea de a fi tovarăși morții lui.

Și despre acele sufletele rele de bufoni se povestește că n-au vrut să abandoneze zeflemeaua nici chiar în momentul morții: Unul pe care călăul îl clătina în ștreang strigă Navigă galera (6). Era refrenul său obișnuit. Și un altul ce se culcase, pe punctul de a-și da viața, de-a lungul vetrei aprinse, pe o saltea de paie, căruia medicul îl întreba unde-l ține durerea, Chiar aici, între banca pe care stai și focul de colo, răspunse: Iar preotul, pentru a-i da ultima mirungere, căutându-i picioarele, ce-i fuseseră strânse și contractate de boală. O să le găsiți, spuse el, chiar în capătul gambelor: Omul care era îndemnat să se confeseze pentru a obține iertarea lui Dumnezeu, Se duce cineva la Dumnezeu să-i spună? întrebă el: Celălalt răspunse, Dumneata te vei duce, dacă va voi el. Poate mâine pe seară, replică el: Gândește-te acum la Domnul, urmă celălalt, căci vei ajunge la el curând. Păi nu mai bine aștept?, adăugă el, i le zic eu, că tot o să mă văd cu el.

În timpul ultimelor noastre războaie din Milano, unde când pierdeam, când câștigam, poporul, sătul de atâtea diferite schimbări de noroc, și-a hotărât moartea, astfel încât am auzit de la tatăl meu că s-au numărat mai bine de douăzeci și cinci de capi de familie, care și-au luat singuri viața într-o săptămână: Întâmplare asemănătoare cu cea din orașul xantinenilor. Care, asediați de Brutus, se precipitară talmeș-balmeș, bărbați, femei și copii, către o așa poftă de a muri, că nu se făcu nimic pentru a pune pe fugă moartea, la fel cum nu se făcu să se pună pe fugă viața: Astfel că de abia Brutus putu să salveze un număr mic de oameni.

Orice opinie este îndeajuns de puternică pentru a fi îmbrățișată chiar cu prețul vieții. Primul articol acestui frumos legământ pe care Grecia l-a jurat și l-a menținut în războiul medic: fu ca fiecare să schimbe mai degrabă moartea cu viața decât legile perșilor să le schimbe pe ale lor. Pe câți nu 
vedem, în războiul turcilor cu grecii, care acceptă mai degrabă moartea aprigă decât să se decircumcidă pentru a se boteza. Exemplu de care nici un fel de religie nu e incapabilă. Regii Castiliei punând să fie expulzați evreii de pe pământurile, regele Ioan al Portugaliei le vându pe opt coroane de cap un refugiu pe pământurile sale, cu condiția ca într-o anumită zi să trebuiască să le elibereze: și el le-a promis că le va da vase care să-i ducă în Africa. Ziua veni, apoi trecu și se spune că aceia care nu s-ar fi supus deveniră sclavi, vasele le fură date cu zgârcenie, și aceia care s-au îmbarcat, [fură] tratați obraznic și cu răutate de către pasageri, care, pe lângă alte multe umilințe, râseră de ei pe mare, [ducându-i] când înainte, când înapoi, până când [evreii] și-au consumat proviziile și au fost constrânși să cumpere de la ei atât de scump și atât de mult timp că au fost aduși la țărm după ce ajunseseră doar în cămașă. Vestea despre această inumanitate ajunsă la cei care erau pe uscat i-a făcut pe cei mai mulți [evrei] să rămână în servitudine: unii au făcut să pară că-și schimbă religia. Emmanuel, venit la coroană, îi puse primul în libertate: și, schimbându-și apoi părerea, le dădu timp să-i elibereze țările, desemnându-le trei porturi să treacă. El spera, spune episcopul Osório, cel mai bun istoric latin al vremurilor noastre, că favoarea libertății, pe care le-o făcuse, avea să sfârșească prin a-i converti la creștinism, [iar] dificultatea de a se lăsa, ca tovarășii lor, hoției marinarilor, [și] de a abandona o țară în care erau obișnuiți cu mari bogății, pentru a merge să fie aruncați în regiuni necunoscute, și străine, îi va duce [la convertire]. Dar, văzându-se decăzut din speranța sa, și ei toți deciși să plece, închise două din porțile pe care li le promisese, pentru ca lungimea și neplăcerile traseului să-i facă pe unii să se răzgândească: sau pentru a-i aduna pe toți la un loc, pentru o mai mare ușurință a planului pe care li-l destinase. Așa că porunci să se smulgă din mâinile taților și mamelor toți copiii mai mari de paisprezece ani, pentru a-i duce în afara vederii și vorbirii, într-un loc unde să fie instruiți în religia noastră. Ei spun că acest efect produse un spectacol oribil: afecțiunea naturală dintre părinți și copii și mai ales zelul pentru credința lor veche combătură această violentă poruncă. Fură văzuți împreună tați și mame luându-și singuri viața și, încă un alt aspru exemplu, aruncând din dragoste și compasiune tinerii lor copii în puțuri pentru a scăpa de legea creștinească. Între timp, termenul ce li se fixase expirând, din lipsă de mijloace, ei se lăsară din nou aserviți. Câte unii se făcură creștini: de credința cărora, sau a urmașilor lor, încă și azi, o sută de ani după, puțini portughezi sunt siguri, deși cutuma și trecerea timpului sunt mai puternice sfătuitoare decât toate celelalte constrângeri. Quoties non modo ductores nostri, spune Cicero, sed universi, etiam exercitus ad non dubiam mortem concurrerunt. (7) Am văzut pe unul din prietenii mei alergând puternic spre moarte, dintr-o adevărată afecțiune, înrădăcinată în inima sa prin atâtea feluri de raționamente (discours) că nu am știut cum să-l fac să-și revină: Și, primeia care i se oferi coafată de un lustru de onoare, s-a aruncat în ea, dincolo de orice aparență, cu o foame aprigă și ardentă. 

Avem multe exemple în timpurile noastre de oameni, până și copii, care, de frica câtorva lejere neplăceri, s-au dat morții. Și în legătură cu aceasta, de ce nu ne-am teme, a spus un antic, dacă ne temem că lașitatea însăși a ales pentru refugiul său? Să înșir aici o mare listă cu cei de toate sexele și condițiile și din toate sectele secolelor mai fericite, care au așteptat constant moartea, sau au căutat-o de bunăvoie: Și au căutat-o nu numai pentru a fugi de răul acestei vieți, Dar unii și pentru a fugi pur și simplu [pentru] că s-au săturat de viață, Și alții pentru speranța unei condiții mai bune aiurea, eu n-o voi fi făcut niciodată: Căci aici numărul este atât de infinit, că, într-adevăr, voi fi mers mai bine să țin contul celor care s-au temut să moară. Iată unul. Filozoful Pyrrhon, găsindu-se într-o zi de mare furtună pe o corabie, arăta celor pe care îi vedea mai înspăimântați ca el, și îi încuraja prin exemplul unui purcel, care era și el acolo, fără nici o grijă de acea vijelie. Îndrăznim deci să spunem că acest avantaj al rațiunii, de care facem atâta caz, și pentru respectul căreia ne ținem stăpâni și împărați ale celorlalte creaturi, a fost pusă în noi pentru suferință? (8) La ce bun cunoașterea lucrurilor, dacă noi pierdem cu ea odihna și liniștea, unde am fi noi fără ea, Și dacă ea ne face condiția mai rea decât cea a purcelului lui Pyrrhon? Inteligența care ne-a fost dată pentru marele bine al nostru, o vom folosi spre propria noastră ruină, combătând intenția naturii, și ordinea universală a lucrurilor, care cere ca fiecare să facă uz de uneltele și mijloacele sale pentru propriul său avantaj? 

Bine, mi se va spune, regula ta servește vorbirii despre moarte, dar ce ai spune despre sărăcie? Și ce vei spune despre durere, pe care Aristip, Ieronim și majoritatea înțelepților au declarat-o cel mai mare rău: și aceia care îl negau prin cuvânt, îl mărturiseau prin fapte? Possidonius (9) fiind extrem de chinuit de o boală acută și dureroasă, Pompei voi să-l vadă, și se scuză de a fi ales o oră atât de inoportună pentru a asculta vorbindu-i-se despre filozofie: Doamne ferește, îi spuse Possidonius, ca durerea să mă învingă într-atât încât să mă împiedice să țin un discurs și să vorbesc despre ea: Și se aruncă asupra aceluiași subiect despre disprețul față de durere. Dar cu toate acestea ea își juca rolul și îl presa fără încetare: La care el strigă. Orice-ai face, durere, nu voi spune că tu ești răul. Povestea aceasta despre care se face atâta vâlvă, cât dispreț pentru durere poartă ea? În ea nu se discută decât despre un cuvânt, și totuși dacă aceste dureri nu îl tulbură, de ce i s-ar fi rupt șirul cuvintelor? De ce crede el că face mare lucru dacă nu-i spune durerii răul? Aici lucrurile nu mai țin în a-ți imagina. Restul poate ține de domeniul opiniei, dar aici își intră în rol o anumită experiență (science): Unde chiar simțurile noastre sunt judecători, 
         Qui nisi sunt veri, ratio quoque falsa sit omnis. (10)

Putem să ne convingem pielea că loviturile de bici o gâdilă? Putem să ne convingem gustul că sucul amar de aloe (11) e vin de Graves? Purcelul lui Pyrrhon este aici de partea noastră. Este bine că nu se teme de moarte, dar dacă e bătut, țipă și se chinuie: Putem forța obiceiul natural al naturii, care se vede în tot ceea ce e viu sub soare, de a tremura de durere? Chiar și arborii par că gem la atacurile care li se fac. Moartea nu se simte decât cu rațiunea (discours), cu atât mai mult cu cât este mișcare de moment, 
          Aut fuit, aut veniet, nihil est praesentis in illa,   
          Morsque minus poenae quam mora mortis habet. (12)

Mii de animale, mii de oameni sunt morți mai înainte de a fi amenințați cu asta. Și adevărul este că de ceea ce spunem în primul rând că ne temem în moarte, este ceea ce o precedă de obicei, durerea. Totuși, dac-ar fi să-l credem pe un sfânt părinte, Malam mortem non facit, nisi quod sequitur mortem. (13) Iar eu aș mai spune în mod verosimil că nici ceea ce vine înainte, nici ceea ce vine după, nu aparține morții. Ne amăgim într-un mod fals. Din experiență am aflat că este vorba aici mai degrabă despre neliniștea (impatience) produsă de imaginația care-și închipuie moartea, care ne aduce neliniștile (impatients) durerii, și că simțim durerea de două ori mai grav, pentru că ea ne amenință că murim. Dar rațiunea, acuzând lașitatea noastră de a ne teme de un lucru atât de subit, de inevitabil, de insensibil, noi găsim acest pretext diferit mai scuzabil. Toate relele care nu au alt pericol decât durerea, noi le numim nepericuloase: aceea de dinți sau de gută, oricât de rea ar fi, în măsura în care nu este ucigătoare, cine o pune în rândul bolilor? Sau mai bine să presupunem că în moarte noi privim în principal durerea. La fel cum sărăcia nu are nimic de temut decât aceea că ne aruncă în brațele ei, prin sete, foame, frig, veghe, că ne face să suferim. Astfel să n-avem de-a face decât cu durerea. 

Dau bucuros în scris că durerea e cel mai rău accident al ființei noastre. Căci sunt omul de lume care atât îi dorește răul, care atâta fuge de ea, că până în prezent n-am făcut, mulțumesc lui Dumnezeu, prea multe schimburi cu ea, Dar stă în noi puterea, dacă nu s-o nimicim, cel puțin s-o micșorăm prin răbdare: și, atunci când corpul se tulbură, să ne menținem, cu toate acestea, sufletul și rațiunea bine întărite: Și dacă nu era, cine ar fi valorizat printre noi virtutea, veghea, forța, generozitatea și hotărârea: Unde și-ar fi jucat ele rolul, dacă n-ar fi nici o durere de sfidat: Avida est periculi virtus. (14) Dacă nu trebuie să te culci pe tare. Să înduri căldura amiezii înarmat cu toate cele. Să paști calul sau măgarul. Să te vezi rupt în bucăți și cum ți se smulge un glonț dintre oase. Să suferi cusături, cauterizări și scobiri, de unde s-ar dobândi avantajul că noi vrem să fim mai presus de un om obișnuit? E departe fuga de rău și de durere, așa cum spun înțelepții, că dintre acțiunile la fel de bune, aceea este mai de dorit să fie făcută, unde este mai puțină durere. Non enim hilaritate nec lascivia nec risu aut joco comite levitatis sed saepe etiam tristes firmitate et constantia sunt beati. (15) Și din această cauză este imposibil să-i convingem pe părinții noștri că cuceririle făcute prin forță vie, prin hazardul războiului, nu au fost mai avantajoase, decât acelea făcute în toată siguranța prin [anumite] practici și mașinații,
       Laetius est, quoties magno sibi constat honestum. (16) 

Cu atât mai mult, aceasta trebuie să ne consoleze: Că în mod natural, dacă durerea este violentă, este scurtă, dacă este lungă, este ușoară. Si gravis brevis, si longus levis. (17) N-o vei mai simți foarte mult, dacă o simți prea mult, Se va termina, sau te va termina pe tine: Unul și altul revin la unul. Dacă n-o duci tu, te va duce ea pe tine. Memineris maximos morte finiri: parvos multa habere intervalla requietis: mediocrium nos esse dominos: ut si tolerabiles sint feramus, sin minus e vita quum ea non placeat, tanquam e theatro exeamus. (18) Ceea ce ne face să suferim atât de chinuitor durerea, este faptul că nu suntem obișnuiți să găsim în suflet principala noastră mulțumire, că nu mai avem destule așteptări de la el: care este singurul și suveranul stăpân al condiției și conduitei noastre. Corpul nu are, mai mult sau mai puțin, decât un singur chip și un singur mijloc. Sufletul, însă, este variabil sub tot soiul de forme. Și este așezat în sine și conform stării sale, oricare ar fi sentimentele corpului și toate celelalte accidente. De aceea trebuie studiat și cercetat, și trezit în el resorturile sale atotputernice. Nu există rațiune, nici prescripție, nici forță care să poată sta contra înclinației și alegerii sufletului. Dintre atâtea mii de subterfugii pe care le are la dispoziție, să-i dăm unul propriu odihnei și conservării noastre, și iată-ne nu numai acoperiți față de toată ofensa, dar chiar răsplătiți și flatați, dacă lui îi par bune, de ofense și de rele. 

Sufletul face profit indiferent din ce. Eroarea, visele îi servesc în mod util, ca o materie loială care ni se pune garant spre mulțumirea noastră. Ușor e de văzut că ceea ce ațâță în noi durerea și voluptatea, este vârful spiritului nostru. Animalele, care îl țin prizonier, lasă în seama corpului sentimentele, libere și naturale: Și prin consecință, câte una aproape în fiecare specie: După cum vedem din asemănarea exercitării mișcărilor lor. Dacă noi nu am tulbura în membrele noastre jurisdicția care le aparține de drept în așa ceva: e de crezut că am fi mai bine. Și că natura le-a dat un temperament just și moderat împotriva voluptății și împotriva durerii. Și nu poate să nu fie just, fiind egal și comun. Dar pentru că noi ne-am emancipat față de regulile sale, pentru a ne abandona libertății vagaboande a fanteziilor noastre: cel puțin să ne ajutăm să le pliem pe partea cea mai plăcută. Platon se temea de angajamentul nostru aprig față de durere și față de voluptate, cu atât cu cât el obligă și leagă prea mult sufletul de corp. Eu cred mai mult invers, cu atât cu cât el le desprinde și le separă unul de altul. Tot așa cum inamicul devine mai agresiv la fuga noastră, la fel durerea se umflă când ne vede tremurând sub ea. Se va înțelege mai ușor cu cineva care-o va bombăni. Trebuie să-i facem opoziție și să ne ridicăm în contra. Înghesuindu-ne și trăgându-ne înapoi, chemăm și atragem ruina care ne amenință. Așa cum corpul e mai ferm la atac, devenind rigid, așa este și sufletul. 

Dar să ne întoarcem la exemple, care sunt se potrivesc vânatului oamenilor slabi de rinichi, ca mine: Unde găsim că e cu durerea cum e cu pietrele [prețioase] care prind culori, fie mai luminoase, fie mai mohorâte, după cum sunt foile pe care le culcăm, Și că ele au loc în noi doar atâta cât le facem noi loc. Tantum doluerunt, spune Sfântul Augustin, quantum doloribus se inseruerunt. (19) Simțim mai tare o tăietură a chirurgului decât zece lovituri de spadă în toiul luptei. Durerile nașterii sunt considerate mari de medici și chiar de Dumnezeu, iar în vreme ce noi le petrecem cu atâtea ceremonii, sunt națiuni întregi care nici nu le iau în seamă. Las la o parte femeile lacedemonienilor: dar la femeile elvețienilor, parte a oamenilor noștri pedestrași, nu vedeți schimbări? Dacă nu se grăbesc după soții lor, le vedeți astăzi purtând atârnat de gât copilul pe care mai ieri l-aveau în burtă: Și acele așa-zise egiptence, adunate printre noi, merg, ele însele, să-și spele copiii care tocmai s-au născut: și să-și facă la rândul lor baie în cel mai apropiat râu. Mai sunt acele multe scorpii care-și ascund tot timpul copiii atât în timpul conceperii, cât și în timpul sarcinii: și mai este acea onestă nevastă a lui Sabinus, patrician roman, care pentru interesul altcuiva a suportat travaliul nașterii a doi gemeni, singură, fără asistență, și fără vreun cuvânt sau vreun geamăt. 

Un simplu băiețaș din Lacedemonia (unde cei de acolo se temeau mai mult de rușinea prostiei de a fura decât ne temem noi de pedeapsa care urmează), furând o vulpe și punând-o sub pelerină, îndură mai degrabă să i se roadă burta decât să se dea de gol. Și un altul oferind tămâie pentru sacrificiu, tăciunele fiindu-i căzut în mânecă, se lăsă ars până la os, pentru a nu tulbura misterul. Și s-a mai văzut un mare număr de oameni care, doar pentru a-și încerca virtutea, urmându-și educația la vârsta de șapte ani, au suferit să fie biciuiți până la moarte, fără să se schimbe la față. Și Cicero i-a văzut bătându-se în grupuri, cu pumnii, cu picioarele și cu dinții, până să leșine înainte de a recunoaște că sunt învinși. Nunquam naturam mos vinceret : [est] enim ea semper invicta: sed nos, umbris, delicii [otio] languore desidia animum infecimus: opinionibus maloque more delinitum, mollivinius. (20) Fiecare știe istoria lui Scaevola care, fiind strecurat pe terenul inamic pentru a-l ucide pe șeful dușmanilor și fiindu-i zădărnicit atacul, pentru a-și relua acțiunea cu o invenție mai ciudată și pentru a-și elibera patria, mărturisi lui Porsenna, care era regele pe care voia să-l ucidă, nu numai intenția sa, dar adăugă că avea în teren un mare număr de romani complici într-o întreprindere asemănătoare cu a lui. Și pentru a arăta ce fel de om era, punând să se aducă jar, văzu și suferi cum i se prăjește și i se arde brațul, până când chiar dușmanul, fiind cuprins de oroare, porunci să se îndepărteze jarul. Ce? nu mai era acela care nu catadicsea să se întrerupă din lectura cărții sale în timp ce era tăiat în două? Și acela care se încăpățâna să-și bată joc și să râdă din ce în ce de suferințele care i se făceau: În așa fel încât cruzimea iritată a călăilor care-l țineau și toate torturile inventate, adăugate unele peste altele se dădură bătute. Dar acela era un filozof. Ce? un gladiator de-al lui Cezar îndură râzând încontinuu cum i se scobeau și i se cercetau rănile. Quis mediocris gladiator ingemuit: quis vultum mutavit unquam? Quis non modo stetit, verum etiam decubuit turpiter? Quis, cum decubuisset, ferrum recipere jussus, collum contraxit? (21)

(Va urma)
_____________________________________________
(1) Epictet, Manualul, V. Sentință gravată pe grinzile din biblioteca lui Montaigne.
(2) O, Moarte, / Fie să nu vrei să scoți din viață fricoșii, virtutea / Doar să te dea. (Lucanus, Farsalia, IV, 580, Editura Minerva, 1991, traducere de Dumitru T. Burtea, p. 48)
(3) Cf. Cicero, Tusculanae quaestiones, V, XL, 117.
(4) Seneca, Epistole către Lucilius, LXX, 19 și urm.
(5) Regiune a Indiei.
(6) Sintagmă folosită în cântecul celebru în Evul Mediu, Farsa maestrului Mimin: Să cântăm tare să ne meargă bine / Și lui Dumnezeu: navigă galera!
(7) De câte ori nu s-au văzut alergând spre o moarte sigură, nu numai generalii noștri, dar și armatele noastre întregi! (Cicero, Tusculanae quaestiones, I, 37)
(8) Frază inspirată aici de Eccleziastul (I, 13), scrisă pe grinzile bibliotecii sale: „Inima mi-am pus-o să caute și să cerceteze cu înțelepciune pe toate câte sunt sub cer; căci grea frământare le-a dat Dumnezeu fiilor omului, ca să se frământe cu ea.“ (traducere de Ioana Costa, în Septuaginta, 4, I, Ed. Polirom, Iași, 2006, p. 529)
(9) Cf. Cicero, Tusculanae quaestiones, II, XXV, 61.
(10) De nu sunt simțurile-adevărate, / E falsă toată judecata noastră. (Lucrețiu, Poemul naturii, IV, 487, traducere de T. Naum, Ed. Științifică, București, 1965, p. 216)
(11) Suc amar extras din aloe, folosit în medicină.
(12) Moartea sau a fost sau va fi, nimic nu e prezent în ea. Nu ea, ci așteptarea ei este cruntă.(Primul vers este de La Boetie, al doilea de Ovidiu, Epistola Ariadnei către Tezeu, V, 82)
(13) Moartea nu este un rău decât prin ceea ce-i urmează. (Sfântul Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, I, 11)
(14) Virtuții îi e sete de primejdii. (Seneca, Despre providență, IV, 4)
(15) Nu în veselie și plăceri, cu râsete și jocuri și în șirul petrecerilor, suntem noi fericiți, ci mai curând în tristețe, prin fermitate și perseverență. (Cicero, Despre supremul bine și supremul rău, II, 10)
(16) Cinstea e mai voioasă / Când, cu un preț însemnat, rămâne statornică sieși. (Lucanus, Farsalia, IX, 404, Editura Minerva, 1991, traducere de Dumitru T. Burtea, p. 192)
(17) Cicero, Despre supremul bine și supremul rău, II, 29. Citatul este tradus de Montaigne înainte. (18) Amintește-ți că durerile cele mai mari se curmă cu moartea, că cele mici ne dau răgazuri, iar că pe cele mijlocii le putem stăpâni; în așa fel că le suportăm cu răbdarepe cele ușoare, iar de cele nesuferite scăpăm părăsind viața, cum am părăsi un teatru. (Cicero, Despre supremul bine și supremul rău, I, 15)
(19) Cu cât se lasă mai mult pradă durerii, cu atât mai mult suferă. (Despre Cetatea lui Dumnezeu, I, 12) 
(20) Niciodată obișnuința nu va învinge natura; dar moleșirea, desfătările, trândăvia, indolența și lenevirea alternează sufletul nostru; părerile false și obiceiurile proaste ne corup. (Cicero, Tusculanae quaestiones, V, 27) 
(21) Când oare au gemut cei mai slabi gladiatori ori s-au schimbat la față? Când au fost văzuți lipsiți de tărie sau căzând cu lașitate? Când, cei mai păcătos dintre ei, doborât la pământ și condamnat de popor, și-a ferit grumazul de lovitura fatală? (Cicero, Tusculanae quaestiones, II, 17)  

capitolul 1 (aici și aici),
capitolul 2 (aici)
capitolul 3 (aici și aici)
capitolul 4 (aici)
capitolul 5 (aici),

capitolul 6 (aici),
capitolul 7 (aici),
capitolul 8 (aici),
capitolul 9 (aici),
capitolul 10 (aici),
capitolul 11 (aici),
capitolul 12 (aici),
capitolul 13 (aici).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...