25 august 2015

„Eseuri“ de Montaigne. Capitolul 14 (partea a doua)

Traducere de Dragoș C. Butuzea

Că gustul bunelor și relelor depinde în bună parte de opinia pe care o avem despre ele

urmare de aici

Să băgăm aici și femeile. Cine n-a auzit vorbindu-se la Paris de aceea care se lăsă zdrelită doar pentru a obține tenul mai proaspăt, de piele nouă? Există femei care au făcut să li se smulgă dinții vii și sănătoși, pentru a-și forma vocea mai moale, și mai graseiată, sau pentru a-i aranja într-o ordine mai acătării. Câte exemple de dispreț față de durere n-avem noi în genul acesta? Ce nu pot ele? De ce se tem ele? în speranța pentru puținul care mai există pentru aranjarea frumuseții lor,
              Vellere queis cura est albos a stirpe capillos, 
              Et faciem dempta pelle reffere novam. (1)
Le-am văzut înghițind nisip, cenușă, și muncindu-se aproape să-și ruineze stomacul, pentru a obține culori palide. Pentru a-și face un corp spanioliu, ce tortură nu suferă ele, sugrumate și închingate, toate numai răni pe coaste, până la carne vie? da, câteodată până la moarte.
................................................................................................................................

Am trăit în trei feluri de condiții, de când am ieșit din copilărie. Prima perioadă, care a durat aproape douăzeci de ani, am petrecut-o neavând alte mijloace de trai decât întâmplătoare. Și dependente de porunca și ajutorul altuia, fără o stare anume și fără vreo convenție anume. Cheltuiala mea se făcea cu atât mai ușor și cu puțină grijă, cu cât ea era în întregime în mâinile norocului. N-am fost niciodată mai bine. Nu mi s-a întâmplat niciodată să găsesc punga prietenilor mei închisă. Poruncindu-mi mie, dincolo de orice altă necesitate, necesitatea de a nu fi pe punctul de a fi la termenul pe care mi-l luasem pentru a mă achita lor.

La care ei m-au amânat de o mie de ori, văzând efortul pe care îl făceam pentru a-i mulțumi: În așa fel încât le dovedeam o loialitate econoamă și fără a-i duce cu muia. Simt în mod natural o anumită voluptate să plătesc. Ca și cum mi-aș lua de pe umeri o greutate enervantă și aș scăpa de această imagine a servituții: La fel cum există o anumită mulțumire care mă gâdilă să fac o acțiune justă și să mulțumesc pe altul. Fac excepție plățile pentru care trebuie să mă tocmesc și să mă număr, căci dacă nu găsesc pe cineva pe care să-l pun să facă asta, le lungesc în mod rușinos și greșit atât cât pot. De frica vreunui scandal, cu care umorul și felul meu de a vorbi sunt cu totul incompatibile. Nu e nimic pe care să urăsc mai mult decât a mă tocmi: E un schimb pur de trișoterie și de nerușinare: După o oră de dezbatere și de codeală, unul și altul își calcă cuvântul și jurămintele pentru cinci bănuți scofală. La fel, împrumutam cu dezavantaj, căci neavând inima de a cere banii înapoi în persoană, trimiteam la nimereală rugămintea mea printr-o scrisoare, Care nu presupunea aproape nici un efort, și care dădea ocazia destul de mult mâinii să refuze. Mă conduceam în nevoia mea într-un mod mai plăcut după astre, și mai liber decât am făcut-o de atunci după providență și bun simț.

Cei mai mulți economi consideră că e oribil, să trăiești astfel în incertitudine. Și nu-și dau seama, în primul rând, că mare parte a lumii trăiește astfel. Câți oameni onești nu au respins toată siguranța în favoarea abandonului, și o fac zi de zi, pentru a căuta vântul favorurilor regilor și ale norocului? Cezar s-a îndatorat cu un milion aur în afara averii personale pentru a deveni Cezar. Și câți negustori nu-și încep traficul prin vinderea arendei (2), pe care-o trimit în Indii
              Tot per impotentia freta? (3)

Într-o și mai mare penurie de credință, avem mii și mii de mânăstiri, care-și duc viața confortabil, așteptând zi de zi generozitatea cerului ca să aibă ce trebuie la masă. În al doilea rând, ei nu-și dau seama că această certitudine pe care se bazează, nu este aproape deloc mai incertă și supusă hazardului decât hazardul însuși.

Văd atât de aproape mizeria, dincolo de două mii de scuzi rentă, că și cum aceasta era cu totul împotriva mea. Căci, în afară de ceea soarta are de ce deschide o sută de breșe sărăciei de-a lungul bogățiilor noastre, Neavând adesea nici o cale de mijloc între averea supremă și cea infimă:
            Fortuna vitrea est tunc cum splendet frangitur (4):

Și întorcându-se cu curu-n sus toate pavezele și barierele noastre, găsesc că prin diverse cauze sărăcia se vede cu atât mai mult în mod obișnuit găzduită la aceia care au bunuri, decât la aceia care nu au deloc: Și care, din întâmplare, este puțin mai incomodă, când este singură, decât când se întâlnește în compania bogățiilor: Bogățiile vin mai mult printr-o viață ordonată decât printr-o conduită anume: Faber est suae quisque fortunae (5). Și-mi pare mai mizerabil un bogat sărăcit, care se află în nevoie și în stânjeneală financiară decât cel care este pur și simplu sărac. In divitiis inopes, quod genus egestatis gravissimum est (6). Cei mai mari și mai bogați principi sunt, din sărăcie și lipsă în mod obișnuit în extremă nevoie. Căci ce e mai extrem decât să devină tirani și uzurpatori nedrepți ai bunurilor supușilor lor? 

A doua mea stare, a fost aceea de a avea bani. De care atât am ținut, că mi-am făcut curând cu ei rezerve notabile pentru condiția mea. Neconsiderând că înseamnă să ai, doar atât cât posezi în afară de cheltuiala obișnuită. Nici că un om nu se poate încrede în venitul la care încă speră să-l încaseze, oricât de clar ar fi acesta, Căci, ce? spuneam eu, dacă eram surprins de un accident? Și, în urma acestor vane și vicioase imaginații, mergeam făcând lucruri ingenioase pentru a alimenta prin această superfluă rezervă toate inconvenientele: Și știam încă să răspund celui care îmi argumenta că numărul inconvenientelor era prea infinit: că dacă nu era să le rezolv pe toate, puteam măcar pe câteva sau pe mai multe. Acestea nu se petreceau fără o prevenție penibilă. Îmi făceam un secret: și eu, care îndrăznesc să spun atâtea despre mine: nu spuneam despre banii mei decât minciuni: așa cum fac alții: care sărăcesc bogați, se îmbogățesc săraci: și dispensează conștiința lor de a nu mărturisi niciodată sinceri despre ceea ce au: Ridiculă și rușinoasă prudență. Mergeam în călătorie și nu-mi păream a fi niciodată chivernisit. Și cu cât mă încărcam de bănișori, cu atât mă încărcam de teamă. Câteodată din cauza nesiguranței drumurilor, Câteodată din cauza necredinței celor care îmi căraseră bagajul, de care, ca și alții pe care-i cunosc, nu mă asiguram niciodată destul dacă nu-l aveam înaintea ochilor. Lăsam cufărul acasă, și câte bănuieli și gânduri înțepătoare: și ce este rău, incomunicabile. Aveam mereu spiritul acolo. Până la urmă, e mai dificil să păstrezi banii decât să-i dobândești. Dacă nu făceam ce-am zis, măcar mă costa să mă-mpiedic a-l face.

În ceea ce privește avantajele, mă bucuram de ele foarte puțin sau deloc: aveam eu mai multe mijloace de cheltuială, dar ele îmi cântăreau destul de puțin. Căci, așa cum zicea Bion, și cel cu păr și cel cu chelie se supără la fel, dacă i se smulge părul. (7) Și odată ce te-ai obișnuit și ți-ai plantat obsesia asupra unui morman de bani, mormanul nu-ți mai servește la ceva, căci nu te-ai îndura să-l strici: E un edificiu care, așa cum o să vedeți, o să se prăbușească, dacă-l veți atinge. Trebuie ca necesitatea să te ia de gât pentru a-l începe: Și înainte îmi amanetam boarfele și vindeam un cal cu mai puțină constrângere și mai puține dificultăți, decât să-mi fac fac spărturi în punga favorită, pe care-o țineam deoparte. Dar pericolul e, că nu e deloc ușor să poți stabili limite certe pentru această dorință (ele sunt greu de găsit în lucrurile pe care le crezi bune) și să te poți opri să tot economisești: Vei merge mereu mărind mormanul și tot adăugând, unul după altul, până la a te priva într-un mod urât de plăcerea propriilor bunuri. Și la a pune totul sub pază, și a nu-l mai folosi defel.

Pornind de aici, oamenii cu cei cei mai mulți bănișori au sarcina păzirii porților și zidurilor unui mare oraș. Orice om pecunios este și-un avar, părerea mea. Platon aranjează astfel bunurile corporale sau cele umane: sănătatea, frumusețea, forța, bogăția. Și bogăția, spune el, nu este oarbă, ci clarvăzătoare, când este iluminată de prudență. Dionisos cel Tânăr a acționat cu grație asupra chestiunii noastre. El fusese avertizat că unul din syracuzienii săi ascunsese în pământ o comoară. Pe care el porunci să-i fie adusă. Ceea ce acesta făcu, păstrându-și pe ascuns o parte. Cu care se duse într-un alt oraș, unde, pierzându-și pofta de a mai strânge bogății, se apucă a trăi pe picior mare. Auzind aceasta, Dionisos îi porunci să-i aducă înapoi restul comorii sale, Spunând că, acum că se învățase să se folosească de ea, i-o înapoia bucuros.

Am fost și eu câțiva ani în această situație. Nu știu ce demon bun m-a tras afară într-un mod foarte util pentru mine, ca în cazul syracuzanului, Și am dat naibii toată această dorință de a tot strânge, Plăcerea unei călătorii foarte scumpă învingând aceste tâmpite imaginări. De unde am recăzut într-un al treilea fel de viață (spun ceea ce simt despre asta) cu siguranță mult mai plăcută și mai în regulă: Adică am făcut ca cheltuielile să meargă în tandem cu veniturile, Când una înainte, când alta. Dar cu foarte puțin în urmă fiecare. Trăiesc de la o zi la alta. Și mă mulțumesc să am suficient cât să-mi ajungă nevoilor prezente și obișnuite: Celor extraordinare toate proviziile din lume nu le-ar fi suficiente. Și e nebunie să aștepți ca însuși norocul să te înarmeze întotdeauna suficient în contra lui. Cu armele pe care le avem noi trebuie să-l învingi. Cele întâmplătoare te vor trăda chiar când ți-e lumea mai dragă. Iar dacă strâng, n-o fac decât pentru speranța unei achiziții apropiate; nu pentru a cumpăra pământuri, cu care n-am ce face, ci doar pentru a cumpăra plăcere. Non esse cupidum pecunia est, non esse emacem vectigal est. (8) Nu mi-e teamă ca ceva să-mi lipsească, nici vreo dorință să-mi iasă ceva în plus: Divitiarum fructus est in copia, copiam declaram satietas. (9) Și mă laud din cale-afară că această corecție mi-a venit la o vârstă de obicei înclinată către avariție: și că mă văd vindecat de această boală atât de comună bătrânilor, și cea mai ridicolă din toate nebuniile omenești.
.......................................................................................................................

Îmbogățirea deci și sărăcia depind de opinia fiecăruia. Și nici bogăția, ca și gloria sau sănătatea, nu au decât atâta frumusețe și plăcere, decât le atribuie cel care le posedă. Fiecare e bine sau rău după cum găsește el. Nu de cine credem, ci cine o crede despre sine [este] mulțumit. Și numai în aceasta credința își dă esență și adevăr.

Averea nu ne face nici bine, nici rău: ea ne oferă doar materia [și] sămânța, pe care sufletul nostru, mai puternic decât ea le învârte și le muncește cum îi place: singură cauză și stăpân al condiției sale fericite sau nenorocite. Adăugirile externe iau savoare și culoare de la constituția internă.
........................................................................................................................

Desigur, tot în maniera în care unui puturos studiul slujește chinului, unui bețiv abstinența vinului, în care frugalitatea este supliciul desfrânatului, iar exercițiul deranjează un om delicat și leneș: așa e de altfel. Lucrurile nu sunt atât de dureroase, nici dificile prin ele însele, ci slăbiciunea și lașitatea noastră le face astfel. Pentru a judeca lucrurile mari și înalte, e nevoie de un suflet la fel, altfel le atribuim viciul care ne aparține. O vâslă dreaptă pare în apă curbă. Nu contează doar să vezi lucrul, ci mai contează și cum îl vezi.

Ba mai mult, de ce din atâtea vorbe, care conving în mod diferit oamenii să disprețuiască moartea și să îndure durerea, nu găsim vreuna care să ni se potrivească? Și, din atâtea feluri de fantasme, care l-au convins pe unul, nimeni nu aplică vreuna care să fie cea mai potrivită dispoziției lui? Dacă nu putem digera medicamentul puternic și depurativ, pentru înlăturarea răului, să luăm cel puțin un calmant, pentru ușurare.
.........................................................................................................................

Nimic nu e rău pe termen lung decât din vina sa. Cine n-are inima să suporte nici moartea nici viața, cine nu vrea nici să reziste nici să fugă, ce să-i facem noi?
___________________________________________________

(1) Din rădăcini, te-ngrijești să stârpești și albitele fire, / Tânără față-ți refaci, cutele înlăturând. (Tibul, Elegii, I, 8, 45, traducere de Vasile Sav, Editura Univers, București, 1988, p. 67. 
(2) fr. métairie = proprietatea arendată în parte (jur.) 
(3) Pe atâtea mări furtunoase. (Catul, IV, 18) 
(4) Soarta este de sticlă; cu cât strălucește mai tare, cu atât e mai fragilă. (Publilius Syrius, Mimes, 284, citat de Juste Lipse, Politica, V, 18). 
(5) Fiecine își făurește soarta. (Sallustius, De republica ordinanda, I, 1)
(6) Lipsa în sânul bogățiilor este cea mai grea sărăcie (Seneca, Epistole către Lucilius, 74, 4) 
(7) Seneca, Despre liniștea sufletului, VIII, 3 
(8) Înseamnă a fi bogat să te lipsești de bogății, înseamnă a avea venit, să te scutești de a cumpăra. (Cicero, Paradoxurile stoicilor, VI, 3) 
(9) Fructul bogățiilor este în abudență și abundența duce în săturare. (Ibidem, VI, 2) 

capitolul 1 (aici și aici),
capitolul 2 (aici)
capitolul 3 (aici și aici)
capitolul 4 (aici)
capitolul 5 (aici),

capitolul 6 (aici),
capitolul 7 (aici),
capitolul 8 (aici),
capitolul 9 (aici),
capitolul 10 (aici),
capitolul 11 (aici),
capitolul 12 (aici),
capitolul 13 (aici).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...