1. în acest volum - excelent! - al lui camil petrescu, am găsit nu doar nuvelele prezente și-n alte culegeri, dar și descrierea unei călătorii pe care camil petrescu a făcut-o la istanbul (țarigrad) - prilej cu care se informează din cărți înainte de vizită, astfel încât să priceapă ce vede, istoria locului, dar și, pe alocuri, legătura cu țările române. 

2. habar n-avem că și camil petrescu a jonglat cu personajele care reapar (personnages reparaissants) inventate de balzac - în multe din nuvelele de aici apărând personajul ladima, nae gheorghidiu (ruda personajului principal din ultima noapte...), dar e și un preambul la piesa jocul ielelor, căci gelu ruscanu și șerban sinești apar în povestirea turnul de fildeș (sinești și în suflete tari).

3. cel mai mult mi-a plăcut, desigur, această ultimă nuvelă - turnul de fildeș, în care e prezentată o femeie puternică, urâtă și șmecheră, o aristocrată care e ruptă de realitate - ca toți aristocrații de sânge, fără niciun merit pentru bogăția pe care o au. cărora nu le pasă de țăranii care muncesc pentru ei, ci doar de curul lor. în cazul de față, e preocupată doar să iasă din țară și să-și cumpere o vilă pe coasta de azur. 

e o nuvelă perfectă: avem aristocrata, soțul ei, un servitor ajuns pictor prin insistențele ei și prin frumusețea lui fizică (fratele lui rămânând servitor, în familie), un politician (avocat, politician realist, cu un trecut pătat de crimă) -  șerban sinești -, nevasta politicianului (mamă infidelă, încă îndrăgostită), un jurnalist idealist - gelu ruscanu. dar și câțiva pictori săraci care vor să scape de mizerie, făcând apel la solidaritatea de breaslă.

pe lângă descrierile casei, „turnul de fildeș“, jumătate paragină, jumătate reședință boierească în mijlocul unui parc imens, rămășiță a pădurilor bucureștene (și ea personaj a nuvelei), camil petrescu e un portretist grozav. cu mijloacele epice, dar și dramatice, camil petrescu te bagă în acvariul societății bucureștene (și românești) interbelice, deși e scrisă în 1950. nu mi s-a părut deloc atinsă de proletcultism - deloc, adică, diferită de romanele sale interbelice. 

desigur, nu toate bucățile din volum sunt reușite. m-a plictisit moartea perscărușului, cei care plătesc cu viața, contesa bolnavă. mi-au plăcut, evident, (preambul al patului lui procust), mănușile, un episod - despre care am amintit în postarea precedentă -, ba chiar și fragmente din descrierea călătoriei la istanbul.

mă felicit că am citit acest volum și mi s-a făcut puțin dor de camil.