jurnal de lectură 11. la final de „iliadă“ (varianta murnu / franga)

la final de iliadă

evident, o capodoperă pe care am citi-o în adolescență și nu-mi plăcuse. pentru tot pomelnicul de personaje care mureau în bătălie - de fapt, decor literar pentru personajele principale: ahile și hector și zeus, sprijiniți din jur de alte personaje: agamemnon, nestor, odiseu/ulise, patroclu, diomede, cei doi aiași, priam, paris, elena, eneas, și mulți zei, aliați sau contrari lui zeus.

istoric

istoric vorbind, avem o civilizație miceniană pe la sfârșit, influențată de cea minoică, în epoca bronzului. fondul literar este acela a trădării obiceiului universal de a cinsti oaspeții, cel istoric de a jefui o cetate puternică și bogată de vreo 6000 de oameni din grecia asiatică de către mai multe orașe-cetăți din grecia continentală. scopul grecilor este jaful - în urma uciderii om de om, cel ucis era dezbrăcat de arme, podoabe, iar dacă avea car și cai, erau luate și acestea. de asemenea, scopul era pătrunderea în cetate (de vreo 5-6 hectare), doar că aceasta avea ziduri groase de nepătruns.

armele nu erau din fier, ci doar vârful lăcilor de cupru. unele scuturi erau mari, altele mai mici, din mai multe straturi de piele alternate cu cele metalice. comparațiile literare ale lui homer sunt predominant păstorești, vânătorești sau animaliere - la fel ca personajele fabulelor lui esop. 

imaginarul

• structura lumii din iliada este aceasta: lumea umană, cu lumea zeilor deasupra și lumea morților dedesubt. deasupra tuturor, soarta (αἶσα, am zice azi haosul). omenirea se supune zeilor, dar aceștia acționează emoțional, imprevizibil.
• lumea morților nu e împărțită etic - toți cei morți sfârșesc în același loc - deși ritualurile (lui patroclu sau hector e posibil să fi influențat „drumul“ post mortem.
• lumea zeilor se supune unei ierarhii - toți acceptă planul zeului suprem, zeus iar, dacă îl încalcă (de exemplu, de hera), el se repară. 

povestea

stilistic, punctul forte al epopeii este hexametrul. traducerea lui george murnu, completată de liviu franga este superbă. poți citi liniștit cu voce tare hexametrul fiecărui vers iar povestea se derulează firesc, fără dificultăți de înțelegere, într-o limbă ușoară, chiar dacă uneori presărată cu regionalisme - pentru ritm - aflate într-un vocabular la finalul volumului.

totul începe cu mânia războinicului ahile în fața dorinței de șefie a conducătorului ahei, agamemnon. fapta lui ahile e un hybris. furios, ahile se plânge la mă-sa, care merge la zeus și, în numele unui ajutor vechi de preluare a puterii vrea să-i repereze onoarea copilului.

urmează apoi retragerea supărăcioasă a lui ahile și revirimentul oștirii troiene care, în frunte cu hector - ajutat de zeus - îi împinge pe ahei până la corăbiile cu care au venit. aici e grosul cânturilor / capitolelor până când prietenul lui ahile, patroclu, e trimis de acesta să-i ajute pe ahei. patroclu e omorât (și) de hector, de unde furia (nouă) a lui ahile. 

ahile intră în luptă, îi trimite pe troieni în cetate și se luptă cu hector în fața cetății după ce-l fugărește de trei ori. în ultimul capitol, tatăl lui hector, priam, regele troiei, se duce la ahile și cere cadavrul lui hector să-l înmormânteze.

continuarea?

aici se oprește iliada. despre calul troian aflăm din odiseea, iar despre ce se întâmplă cu eroii ahei din alte piese sau legende. 

ce mi-a plăcut?

1. opera în sine - cu ajutorul cuvintelor, geniul grec a construit o operă de reînviere a unor întâmplări de cucerire și jefuire a unei cetăți și le-a transformat în legendă. eroii luptă pentru faimă, renume (κλέος, kleos) iar epopeea chiar asta face, le asigură faima.

2. hexametrii - care ajutau la recitare, opera fiind recitaă / cântată de aezi, povestitori itineranți. 

3. mi-a plăcut teatralitatea personajelor și a discursurilor lor, având pe fundal nenumăratele ucideri. 

4. mi-a plăcut că citesc una din operele întemeietoare ale culturii europene și universale, pe care o vor cunoaște toți cărturarii greci, pe care avea s-o stimeze alexandru cel mare, de la care au vrut să se revendice filosofi, oameni politici, scriitori etc.

5. așa cum lectura de acum a fost atât de diferită de cea de acum 30 de ani, aș putea spune că iliada are resursele oricărei opere de geniu - de a găsi în ea plăceri diferite (emoționale, raționale) la fiecare lectură. 

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Dragos C Butuzea (@dragos_butuzea)

jurnal de lectură 10 („iliada“ de homer / murnu)

cântul 6

în bătălie, cel învingător, dacă n-avea un alt pericol pe-aproape, se ocupa de jefuirea învinsului: îi lua caii, carul de luptă, armura și ce mai avea de preț cu el. 

Ci pe dușmani să-i ucidem întâi și apoi, pe-ndelete,
Voi despoia-veți pe morți care s-află răzleți pe câmpie (VI, 70-71) 

luptele continuă, iar troienii se gândesc să trimită femeile la templul zeiței atena să-i facă din cele mai frumoase veșminte daruri și din junci niște jertfe. 

se remarcă din nou tidid diomede cu vitejia lui, neîntrecut în putere, parcă mai ceva ca ahile.

avem aici o întâlnire a lui diomede cu glaukos hipolohianul. diomede îl întreabă pe acesta dacă nu cumva e zeu, că o sfârșească prost - cum era cât p-aci în cântul precedent. mai povește apoi legenda lui licurgos tracul care se pune rău cu zeul dionysos, cuprins de extaz și a cortegiului său de zâne-doici, alungându-i pe toți în practicarea cultului. în cele din urmă, pe licurgos l-a orbit zeus. 

Cum e cu frunzele, așa-i și cu neamul sărmanilor oameni;
Unele toamna le scutură vântul și cad ofilite,
Altele codrul le naște-nverzind, dacă dă-n primăvară;
Astfel pe lume și valul de oameni se naște și moare (VI, 146-149)

glaukos se apucă să povestească despre strămoșul lui, vestitul erou belerofonte din argos, care, la fel ca iosif din biblie cu femeia lui putifar, o refuză pe nevasta regelui care vrea să-l seducă și e trimis spre moarte în altă țară. aici însă nu moare, căci trece toate probele morțișe la care e supus - învingerea himerei, a amazoanelor, apoi a unor ucigași trimiși. până la umră, devine craiul țării unde e trimis, iar din acest belerofonte s-a născut, după generații, glaukos. 

belerofonte și himera (tiepolo, sec. 18)

diomede descoperă că un strămoș de-al său se cunoștea cu belerofonte, și atunci decide ca acum ei doi să facă schimb de arme și să devină prieteni și nu dușmani.

diomede și glaukos fac schimb de arme (sec. 4 a.C.)

între timp, hector se duce la cetatea troiei și aici își întâlnește soția, pe andromaca, care are cu ea copilul încă sugar. cuvintele pe care i le adresează sunt impresionante: 

Inima ta te va pierde, sărmane, și n-ai măcar milă
De un copil care-i prunc și de mine, o biata femeie.
Văduvă fi-voi curând, că toți au să tabere în tine
Și-au să te-omoare vrăjmașii îndată; iar dacă te-oi pierde,
Fi-mi-ar mai bine să intru-n pământ, că vr'o altă nădejde
N-o să-mi rămâie, când tu vei muri, fără numai
Plâns și suspinuri. Că nu mai trăiește nici tata, nici mama. (VI, 405-411)

vorbind cu ea, hector zice că luptă pentru a părintelui meu și a mea înaltă mărire (VI, 440). în grecește, termenul κλέος (kleos) înseamnă faimă, renume (ap. dicționar grec-român, vol.6) - iar aceasta, spune hector, va dăinui și după dispariția cetății și poporului troian.
mă întreb dacă faima aceasta era pe atunci o virtute sau, cum e acum, un păcat. cert este că și atunci și acum e singurul lucru care-l face pe om nemuritor întrucâtva. 

hector îl ia și pe paris iubărețul și se-ntorc în luptă. doar că atena nu le primește darurile.

hector și andromaca (serghei postnikov, sec. 19)

catharzisul iliadei

azi noapte, m-am simțit suspendat într-un limb de cuvinte și de fantezie, brăzdat din când în când de fulgerele și tunetele de afară. 

azi noapte, scufundat în cântul 16 al ILIADEI în care patroclu îi căsăpește pe troieni, ca apoi să moară, luminau de afară fulgere și bubuiau tunete, de parcă zeus îmi însoțea imaginația luptei cu efecte scenice supranaturale. 

n-am mai pățit de mult asta, poate din copilărie. catharzisul lecturii, combinat cu furtuna, să mă rupă într-atât de realitate.

feedback de la cititorii colecției “bibliotecii pentru toți”

În anii ‘60, colecția “biblioteca pentru toți” cerea feedback de la cititori, cu privire chiar la prefețele inutile 😬

jurnal de lectură 9 („iliada“ de homer / murnu)

cântul 5

observ cum multe comparații se referă la scene de vânătoare și la scene pastorale. 

cântul începe cu un războinic aheu, tidid diomede, care, sprijinit de zeița atena, face prăpăd în tabăra troiană. ba, rănit de un troian (același arcaș pandaros care l-a rănit și pe menelau în cartea trecută), e și mai furios, cum în cireadă se-aruncă un leu.

sprijinit de atena, acesta nu doar că-l omoară pe arcașul pandaros care-l rănise - îi aruncă lancea care-i intră prin dinți, prin limbă și iese prin barbă -, dar îl rănește chiar pe eneas - cel din eneida - cu un bolovan, ba un stei ce în vremea de astăzi doi oameni n-ar fi în stare a-l urni, lovindu-l la noadă. iar, când mama lui eneas, zeița afrodita coboară în luptă să-și salveze fiul făcut cu anchise, acest tidid diomede o rănește (sic!) și pe ea în palmă, de începe să curgă sucul ce curge în vinele zeilor. 

diomede rănind-o pe afrodita (arthur fitger, 1905)

diomede rănind-o pe afrodita (louis david, sec. 18)

supărată, afrodita merge la mamă-sa să se plângă și aflăm că și alți zei au mai fost răniți de oameni, hercule bunăoară rănind-o și pe hera și pe hades și că o să treacă.

diomede tot după eneas, dar intervine apolo, diomedes tot eneas, eneas, iar apolo îl cheamă pe ares (zeul războiului, despre care homer zisese că e chiar muritor!) să-l astâmpere pe diomede.

Vino și-nlătură din bătălie pe-acest Diomede
Care trufindu-se acum și cu tata-ne Zeus s-ar bate. (V, 447-448)

luptele se tot dau, mor oșteni din ambele părți, când hera merge la atena îngrijorată că aheii mănâncă bătaie de la troienii conduși de ares și o îndeamnă să se bage și ele, de partea aheilor asediatori:

Haide la lucru și noi, să fim gata de ireș și harță! (V, 705)

coboară amândouă pe carele lor de luptă iar atena îl îndeamnă din nou pe diomede, de această dată să-l rănească chiar pe ares. în timp cel apără de sulița zeului războiului, atena îndrumă lancea lui diomede, care-l rănește pe zeu.

Și ajutat de zeiță îl împunge pe zeu în deșerturi
Unde-i păzit de colan, de-i sfâșie pielea rănindu-l
... Dă țipăt apoi ferecatul (V, 839-841).

ares merge și el la zeus să se plângă, dar acesta îl liniștește. și zeii ies momentan din joc, lăsându-i pe oameni mai „liberi“.

 

atena alături de diomede care aruncă sulița în ares (john flaxman, sec. 19)

jurnal de lectură 8 („iliada“ de homer / murnu)

cântul 3 

aflu că motivul izbucnirii războiului troian, elena, și-a părăsit soțul - pe menelau - și a mers cu troianul paris, avea un copil cu acesta. mamă cam denaturată...

în acest cânt, oștile încep să se înfrunte și iese paris care-și provoacă rivalul, pe menelau. doar că singura calitate a lui paris e frumusețea - podoaba de chip și de plete - și nu vitejia, așa că, atunci când menelau se dă la el, paris o rupe la fugă. 

De spaimă cuprins fără voie, / Repede, numai să scape de el, în mulțime-a dosit-o (III, 31-32)

dar hector, fratele lui, îi face morală, că din vina lui se luptă de 9 ani, așa că paris decide că e vremea să se lupte separat, cu menelau, câștigătorul s-o ia pe elena iar oastea pierzătorului să se retragă. 

hector îl admonestează pe paris (johann tischbein, sec. 19)

lupta se suspendă - prilej cu care regele troiei, priam, admira câțiva viteji din oastea adversă: ulise, agamenon, aiax - și promisiunile sunt jurate pe sacrificii solare și pământene / htonice. imaginație cam bolnavă în blestem:

Care din doi cuteza-va să calce tocmeala făcută,
Piară cu creierul scurs întocmai ca vinul de față,
El și ai lui, iar nevasta să-i fie răpită de alții (III, 297-299)

menelau se roagă lui zeus să-l ajute să-l pedepsească pe paris, pentru că încălcase legile divine ale ospeției, răpindu-i nevasta. deși nu-l nimerește pe paris cu lancea și sabia, e cât p-aci să-l sugrume târându-l de coif. 

intervine însă zeița afrodita (zeița frumuseții și a iubirii) - cea proclamată de paris însuși cea mai frumoasă în legenda cu mărul - rupe cureaua coifului și-l răpește pe paris într-o ceață sus, în cetate. homer zice că l-a răpit zeița, dar io îmi închipui că a fugit din nou, după ce a provocat un nor de praf.

paris e salvat de afrodita din lupta cu menelau

doar că lui paris lupta i-a făcut poftă de sex, așa că o ia pe elena și amândoi în crivatul / patul cel bine strunjit se culcară :))

paris și elena, de louis david (sec. 19)

cântul 4

cântul începe cu gâlceava între zei: zeus vrea sfârșitul războiului, menelau cel învingător să-și ia femeia și să plece, iar troia să rămână cum îi place lui, căci o favorizează. nu prea am înțeles ce voise cu visul către agamemnon din cântul 2, poate să-l înșele pe acesta că va cuceri cetatea. cațele de hera și atena se opun. 

așa că atena coboară printre troieni și-l provoacă pe unul dintre ei să încalce jurământul. așa că acesta îl ochește pe menelau, dar acesta din urmă, ocrotit tot de atena, e doar rănit. retoric, homer i se adresează lui menelau rănitul, persoana a doua:

Tocmai așa, înroșite ți-au fost, o, Menelau, și ție,
Binecrescutele șolduri și glezne, pulpele tale. (IV, 143-144)

troienii pornesc deci bătălia iar agamemnon, după ce se convinge că frate-su menelau nu-i rănit de moarte, merge prin bătălie pedestru și-și îmbărbătează oștenii să-i ucidă pe cei care și-au călcat jurământul, pe troieni. 

tot îmbărbătând, agamemnon dă și de bătrânul nestor care rostește o vorbă, care-mi aduce în minte o alta, preferată, a sfântului pavel (I corinteni, 10, 23): toate sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos (Πάντα ἔξεστιν, ἀλλ’οὐ πάντα συμφέρει). vorba lui nestor este: 

Dar nu toate / Cele dorite de om sunt date de zei împreună (IV, 311-312)
ἀλλ᾽ οὔ πως ἅμα πάντα θεοὶ δόσαν ἀνθρώποισιν = Dar zeii nu le-au dat muritorilor pe toate deodată

și iarăși pomelnicul câtorva neamuri din oastea atridă a lui agamemnon...

găsesc o minunată descriere poetică a valurilor mării:

Cum răscolite de vântul de-apus ale mării talazuri

Repzi și dese spre mal cu vuiet pronesc dup-olaltă;

Ele-nainte se-ncreastă venind și apoi cu putere 

Gem sfărâmate de stânci și se-ncovăie-nalte la maluri

Și pe uscat risipindu-se-mproașcă săratele spume (IV, 413-418)

vedem apoi măcelul încins, troienii asmuțiți de apolo, aheii de atena.

lupte dintre troieni și ahei (hans sebald beham, sec. 16)