dialog ionescian

la expoziţia de aseară - cu obiecte ce simbolizează singurătatea - un dialog cu gruia:
Eu: salut!
Gruia: salut!
Eu: ţi-ai văzut obiectul?
Gruia: l-am văzut.
Eu: unde?
Gruia: acolo.
Eu: şi eu mi l-am văzut.
Gruia: unde?
Eu: acolo.
Gruia: salut!
Eu: salut!
(el avea o chivas, eu un eminescu.)

matei iliescu, omul care vede aerul

marin preda:
- domnule, până să se întâmple ceva...trec atâtea pagini, atâtea pagini.”
radu petrescu:
- domnu' preda, da’ chiar aşa, după două pagini s-o şi iubească, să se şi culce cu aceea? prea repede!

asta despre al doilea roman-românesc-capodoperă pe care-l întâlnesc recent, după oameni şi umbre, glasuri, tăceri.

romanul matei iliescu e scris de către radu petrescu în 20 de ani. cu chemare şi grijă, rebreaniceşte, cu conştiinţa unei opere bine făcute, nu prea obişnuită pre la noi –
un tânăr, matei iliescu, vine din bucureşti în N., iar din omida bucureşteană devine fluture provincial la lumina dragostei faţă de o doamnă Bovary băştinaşă, dora. e un tânăr norocos, orăşelul e un loc „la capătul lumii, dincolo de lume, e golul, pustiul, tărâmul celălalt, invizibilul”. e un tărâm de poveste în care matei se rupe de uman şi găseşte natura, cosmosul şi, evident, dragostea. trăieşte pur, sălbatic, dionisiac. şi radu petrescu îi umple viaţa – şi nouă la fel – cu imagini, cu sunete, cu culori, le transformă în impresii şi emoţii. influenţa lui flaubert – în stil – şi a lui proust – în amanunte – e evidentă.

aerul e un vast album, tăcerea e de fapt un vuiet foarte slab, ca o necurmată rostogolire de valuri calme pe nisip.

mi-a plăcut în carte prezenţa insinuantă şi mitologică a cosmicului, la fel ca-n legendele antice, în care eroul n-are o problemă în a vorbi cu luna, cu soarele, cu zeii înşişi. de pildă, afli că poţi zbura stând pe spate în iarbă – după un timp în care ţi-afunzi în cer ochii, simţi că eşti deasupra iar cerul, dedesubt.

- vezi aerul? o întrebă. - nu, spuse ea, privind nedumerită împrejur. - eu îl văd... este aici, între noi doi, ca un zid de sticlă, cu neputinţă de trecut.

de fapt, care e lecţia lui radu petrescu – dincolo de una estetică? după mine, aceea că există un „dincolo” la îndemâna oricui, în jur, şi-aşteaptă să fie descoperit, doar să-ţi deschizi ochii şi sufletul.
marin preda cam are dreptate, în roman nu e tensiune, doar câteva rupturi temporale – acţiunea curge liniştit, prea liniştit, ca un fluviu curajos, săpător. perfecţiunea cărţii cam oboseşte . cele 500 de pagini te epuizează, trebuie să ai răbdare – lectura doar nu-i belfereală (deşi cartea putea fi foarte bine înjumătăţită, vizunea e clară şi după 20 de pagini...)

ps: cartea m-a făcut să regăsesc strada polonă (a lui herman şi soile), dar şi superbul parc ioanid.

radu petrescu, matei iliescu, ed a II-a, ed. eminescu, col, romanul de dragoste, 1973, 471 p
(cartea e retipărită acum la editura paralela 45.)

canetti...

jurnalism în estonia sovietică

Omul trăgea vârtos la măsea. Nevasta, normal, îl cicălea de dimineaţa până seara. Şi s-a hotărât e să se spânzure. Nu de tot, ci fictiv. Pe scurt, s-o îmbrobodească pe otravă. Nevasta a plecat la lucru. Iar el a agăţat bretelele de lustră, s-a legat de ele şi stă aşa, atârnat. Aude paşi. Vine nevasta de la lucru. Omul îşi dă ochii peste cap. De sanchi, bineînţeles. Numai că nu era nevasta. Era o vecină de vreo optzeci de ani, venise cu o treabă ceva. Intră, omul – spânzurat... Bătrâna era de fier, nu alta. Nu numai că n-a leşinat... S-a dus lângă bărbat şi a început să-i cotrobăie prin buzunare. Da‘ el era gâdilicios. A început să râdă. Ei, până aici i-a fost bătrânei. A mierlit-o. Iar el stă agăţat. Nu se poate desface. Vine nevasta. Vede cum stă treaba. Baba e moartă, bărbatul, spânzurat. Nevasta ia telefonul, sună: „Vasia, la mine acasă e o mie şi una de nopţi... În schimb, acuma sunt liberă. Vino...” Da soţul îi spune „Ţi-l vin eu... Îi scot ochii bulangiului...” La faza asta, şi nevasta cedează. O mierleşte şi ea... (p.96)

e-o-ntâmplare din mai multe vărsate într-unul din capitolele – mai bine zis, povestiri – volumului compromisul al autorului ex-sovietic, serghei dovlatov (foto). acesta a scis cartea din exil, adică din america. mărturisesc că volumul începe prost, dar se dă iute pe brazdă.

gata, cred că v-aţi făcut o imagine. mie mi-a plăcut. doar e rus, nu?

serghei dovlatov, compromisul, ed. humanitas, buc, 2009, trad. (faină!) margareta şipoş, 206 p

de când n-aţi mai citit o prefaţă bună?

în spiritul schimbului de blog, postul meu de azi e aici.
comentariile, acolo :).