Musai ca amatorii de literatură română contemporană să-şi pregătească sacul şi să dea fuga la pomul lăudat, căci s-a publicat romanul care a câştigat ditamai concursul de debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2009. E vorba de Scaune de pluş de Dan Petru Cristea, iar coperta I a cărţii ţine morţiş să ne pună asta în vedere. Acum că ştim cum stăm, putem să tragem aer în piept şi să ne punem pe citit.
Suntem în plină istorie contrafactuală, în România, pe la sfârşitul anilor 1990 - începutul anilor 2000, dar nu orbecăim prin cotloanele tranziţiei, căci sistemul comunist n-a căzut. E adevărat că a avut loc o tentativă revoluţionară în 1989, avându-l printre fruntaşi pe poetul Dima Mircescu, dar a eşuat, iar dictatorul Ceavuşescu (sic!) a reprimat mişcarea şi s-a menţinut la putere. Vechiul regim a continuat să-şi facă mendrele, să înfometeze populaţia şi s-o ţină în întuneric. A trebuit totuşi să întreprindă şi unele eforturi de acomodare la noile realităţi tehnologice, cum ar fi introducerea internetului, distribuit cu zgârcenie şi strict controlat de o secţiune a Securităţii, aşa-zisul SRAI (Serviciul Român de Acţiune Informatică). Miroase de te trăsneşte a utopie, din acelea numite, cu un termen cam nătâng, negative, n’est-ce pas?
Cadrul l-am schiţat. Să vedem acum obrazele şi acţiunea. Personajul principal e un anume Ion Cotorniţă, inginer de calculatoare (la fel ca autorul), devenit dizident după ce păcăleşte SRAI-ul conectându-se la internet în mod fraudulos pentru a posta mesaje anti-sistem. Ion, care e din Iaşi (iarăşi, la fel ca autorul) face o călătorie la Bucureşti cu Dacia lui amărâtă pentru a-i aduce Mariei, soţia lui, un medicament pentru boala gravă de care suferă aceasta. Să te ţii însă surpriză! A reînceput rivuluţia, bobocule! Ceavuşescu a fugit, de data asta definitiv, şi face autostopul, fiind luat în maşină tocmai de Ion. Natură dubitativă, acesta nu-l predă pe dictatorul detronat noilor autorităţi, ci începe să-l plimbe prin ţară, chipurile pentru a-l feri de abuzuri până când se vor mai linişti apele şi va putea avea parte de un proces corect. De aici un întreg roman picaresc, cu opriri insolite prin sate uitate de lume şi copleşite de mizerie (Jariştea, Vârteşcoiu, Faraoani etc.). Locurile sunt populate de ţărani cam abulici sau ţigani pitoreşti. Dintre aceştia se detaşează bulibaşa Zuicu, fost călugăr, şi Donca, consoarta d-lui, de profesie ghicitoare, care vorbesc parcă de parcă ar fi uitat cineva televizorul deschis pe o telenovelă de la PRO TV:
- Fă, taci dracu’ din gura aia afurisită, Doamne iartă-mă, şi scoate-ţi sculele să vedem ce e de făcut, că tovarăşii n-au timp până-ţi termini tu tătî urătura. Mai bine uită-te la ei c-or fi şi flămânzi.
- Şi ce-i vra acuma? Te pomeneşti că să le dau şi de mâncare... Bani au?
- Taci fă, n-auzi? Tu ştii cu cine vorbeşti? S-o schimba lumea din nou şi ne fac oameni de s-o-ntoarce roata.
Călătoria e lungă şi întortocheată, iar la un moment dat lui Ion i se alătură un prieten apropiat, un anume Mihai, fire boemă şi rebelă, cu stofă de refuznic şi o aplecare spre tirade ce se doresc sarcastice dar nu reuşesc decât să-l plictisească pe cititor. Tiranicul Ceavuşescu se dovedeşte un bătrân cam rupt de realitate, însă benign, pe care eroii noştri îl poartă pe tot felul de coclauri şi-l lasă unde cu gândul nu gândeşti, de parcă ar fi un cuptor al lui Nastratin Hogea. Până la urmă se dovedeşte că lumea nu-l ura, ba chiar mulţi cetăţeni îl simpatizau de-a dreptul (vezi vizita la exploatarea minieră Leşu Ursului, ctitorie de răsunet propagandistic a vechiului regim).
Se conturează un roman fără prea multe complicaţii, scris cu o anume minuţiozitate, dar fără strălucire, cu lungi conversaţii care nu duc nicăieri şi n-au nicio motivaţie, la care prozatorul simte nevoia în câteva rânduri să adauge şi o dimensiune metafizică. Aşa ia naştere, de pildă, un capitol despre azi dispăruta zonă bucureşteană Uranus, unde ne vorbeşte la un moment dat însuşi cartierul. Nu mai dau citate, dar rezultatul e foarte modest, cu aer de compunere şcolărească scrisă cu trăire. Pe Maria romancierul o cam uită într-un colţ după ce ne explicase, pe zeci de pagini, cum a cunoscut-o Ion, cât de mult o iubeşte el şi cum vrea s-o ajute să se vindece. Ce se întâmplă cu Ceavuşescu n-are mare importanţă, însă el nu sfârşeşte în faţa plutonului de execuţie ca în istoria reală. Între noi fie vorba, nu pricep la ce bun artificiile stupide aplicate onomasticii unora din personaje, cu epenteză, ca la numele dictatorului sau spoonerism, ca la cel al poetului-revoluţionar.
Ajuns la ultima pagină, cea cu numărul 371 (căci Dan Petru Cristea mai scrie şi mult, nu doar prost) cititorul constată că sacul cu care a plecat la pomul lăudat a rămas cam gol. Desigur, Scaune de pluş abundă în idei mari, se vorbeşte îndelung despre libertate, dictatură, opţiuni individuale, avem destule observaţii sociologice, dar probabil cei mai mulţi dintre noi ştiu deja că toate acestea nu sunt de ajuns pentru a da o literatură de calitate acolo unde lipsesc harul şi dibăcia autorului. Dar cine ştie cum or fi fost celelalte cărţi înscrise la concursul de debut!
Fact checking
Sperasem că măcar acribia inginerească a autorului (sau cel puţin un redactor de carte mai priceput decât Bianca Burţa-Cernat) ne-ar fi putut feri de agramatismele care se găsesc la tot pasul în cartea asta. N-a fost să fie. Iată două exemple, luate la întâmplare:
- Orice tentativă de acces la o adresă Web care nu se afla acum în lista albă, era blocat, iar codul de identificare [...] era memorat de SRAI [...].
- În câteva zile de căutări de frântura de Internet lăsată liberă, ca o spărtură în nori, SRAI avu certitudinea că epuizase toate site-urile permise.
Dan Petru Cristea, Scaune de pluş, Editura Cartea Românescă, Bucureşti, 2010, 376 de pagini
