pentru fanii "teroristei", o ştire mai ceva ca nobelul!

dalia neagră

dalia neagră a existat în realitate. o chema elizabeth short, era o divă hollywoodiană de categoria a doua şi, după ce a fost ciopârţită de un criminal (sau de mai mulţi), a rămas una dintre enigmele celebre ale criminalistice americane (mai multe despre crimă puteţi găsi aici, ba chiar de pe saitul închinat ei.

acesta este însă doar pre-textul unei cărţi noir devenită celebră a unui autor la fel de celebru. romanul este scris la persoana întâi, de către un tânăr boxer devenit poliţist. evident, acesta participă la "descoperirea" daliei şi, deşi nu vrea, este implicat până-n gât în mlaştinile cazului. nu v-aşteptaţi deci la panseuri proustiene, ci la un limbaj frust, simplu, presărat cu ceva slang de ani '40. plus un menaj à trois într-o americă puritană şi bolnavă. 

ce mi-a plăcut?
evident, suspansul - să nu uităm, scopul oricărui roman poliţist / noir. acţiunea se ramifică fractalic de multe ori fără ieşire.
dar mai ales personajele. ele nu sunt bune sau rele, căci individualismul fiecăreia le motivează să treacă peste "cadavre". însuşi personajul principal, poliţistul nu respectă legea, căsnicia, prietenia.
legea nu ajută nicidecum adevărului, e un loc comun, dar uneori chiar chiar îl ascunde.

ellroy

james ellroy este un scriitor cam diliu, dar cunoscut şi apreciat în lumea întreagă, mai puţin în românia. să fie poate din cauza inapetenţei cititorului român pentru romanul poliţist / noir? deşi cărţile sale - cel puţin prezenta - sunt studiate de filologi cu aceeaşi aceeaşi măsură ca melville. pe lângă stilul său "telegrafic" pe care se spune că l-a inventat (propoziţii stacatto, fără elemente de legătură între cuvinte), însăşi viaţa scriitorului e intrată în legendă. evenimentul vieţii sale, sublimat în toate romanele, este violarea, apoi uciderea mamei sale, pe când el are 10 ani, fără ca ucigaşul să fi fost prins vreodată. poate de aceea tema daliei negre. poate de aceea beţiile, drogurile (benzedrină), studiile neterminate, pârnaia. poate de aceea scrisul, cimitir de depresii. sub crucea artei. dar mai multe despre acest autor uimitor, aici.

 

james ellroy, dulcele sărut al daliei (the black dahlia), editura polirom, iaşi, 2008, traducere (foarte bună) de viorica boitor, 456 de pagini, broşată

coperta (imitaţie după afişul filmului) de carmen parii

romanul a fost ecranizat - cică prost - de brian de palma (imdb), ca şi (romanul citit recent, rugul deşertăciunilor) în 2006 cu scarlett johansson, josh hartnett şi aaron eckhart.



cartea poate fi cumpărată de pe aici.
mai jos un film despre los angeles cu scriitorul.

am găsit pe net puţine impresii despre carte, una negativă la adina, una dezlânată la zombie.

noaptea bibliotecilor

n-am mai călcat printr-o bibliotecă publică de vreo 5 ani (ne)buni, de când am venit în bucureşti. însă-mi doream. în biblioteca academiei, de pildă, ce se construia impunător pe când, pentru licenţă, intram în sălile igrasioase şi vechi ale vechiului sediu. dar mai ales în biblioteca centrală universitară, construită şi ea pe când studiam, în fostele grajduri regale de lângă facultatea de drept. ce mai încoace şi-ncolo, super-lăudabilă iniţiativa excedo de a familiariza publicul cu bibliotecile.

am început seara cu o bibliotecă mică, a fundaţiei friends for friends, unde, într-o locaţie minunată, la mansarda unei clădiri vechi (brezioanu 4), cu lift obosit, am găsit o mulţime de tineri - studenţi, masteranzi sau nu - dorinici să răsfoiască o carte sau să stea la vorbă, cu cana de ceai, cola sau apa într-o mână. aici am dialogat liber (când nu am aberat) timp de vreo oră despre cărţi - de ce e bine să citim, cum să citim eficient, de unde să citim etc. - apoi a venit tudor chirilă şi-a vorbit şi el despre câteva cărţi care l-au marcat. după ce mi-am făcut câteva cunoştinţe, am răsfoit un album despre moda anilor '50.

pe calea victoriei, am ajuns la biblioteca academiei române, unde se anunţa o masă rotundă, cu costi rogozanu, adrian ciubotaru şi cu mine. am avut noroc cu directorul bibliotecii, dl. florin filip, cu care, mai mult de jumătate din discuţie, am polemizat toţi 3, dar şi unii din sală. tema anunţată a fost "biblioteci şi bloguri", însă discuţiile s-au purtat despre accesul cât mai ieftin la infomaţia bibliotecii, atitudinea bibliotecarilor şi proiectele care (mai) pot fi făcute. evident, eu m-am întrebat cum îi atragem pe cei tineri la bibliotecă - prin educaţie, spuneam eu - dar impresia generală a fost că biblioteca academiei vrea să se deschidă publicului - a şi făcut-o - însă e prea veche şi prea orgolioasă să înveţe să răspundă nevoilor actuale. am plecat de-acolo cu imaginea peşterii lui saramago, unde comorile trecutului sunt uitate sub pământ.

bomboana de pe tort a fost turul prin biblioteca centrală universitară, împreună cu o bibliotecară sexy în costum roşu la fel de sexy care ne-a îndrumat exemplar. am admirat un edificiu uimitor, cu săli de secol 19, în care de frumuseţe, în loc să citeşti, stai să te zgâieşti primprejur. 

ca încheiere, un eveniment reuşit, la care n-am mari nemulţumiri. cât despre sugestii, le voi transmite punctual organizatorilor.

credit foto: bogdan grigore şi mihnea beldescu.

peştera vrăjită

melancholia 

imdb

nu mă-nebunesc după von trier, ba chiar îl prefer pe cel din şeful şefilor, comedia burlescă, decât pe cel plin de obsesii şi depresii din antichrist, de pildă. cu toate acestea, chiar şi pentru cârcotaşi, lars von trier e altceva în cinematografie.

filmul mi s-a părut extrem de romantic, mai precis melancolic. poate pentru că e vorba şi despre wagner, a cărui temă (din tristan şi isolda) parazitează filmul până la obsesie; şi ale cătrui decoruri par furate de pe o scenă din bayreuth, cum bine se observa şi aici.

cred că filmul acoperă o altă obsesie a regizorului, cea a sfârşitului de lume (planeta melancholia (sic!) loveşte pământul), care cheamă, ca în metafora derulării tuturor imaginilor vieţii în clipa morţii, toate celelalte teme ale sale - nebunia femeii, raţionalitatea bărbatului, natura rea (pământul e rău, se rosteşte profetic), imposibilitatea civilizaţiei să acopere tainele omului, fetişurile culturale - bruegel, millais etc.

iar întrebarea importantă a filmului, după mine, apare după scena finală: la sfârşitul lumii, ce iei cu tine? ieşi la o terasă şi bei un pahar de vin - cum propune unul dintre personaje?. sau îţi construieşti o "peşteră vrăjită" în care ţi-aduni comorile sufletului - cum propune celalălalt personaj, justine (probabil von trier însuşi.)? iar întrebarea, totuşi, mai contează?

oricum, mi-au plăcut la nebunie cadrele luate de sus a călăriei din zori, ca şi cele din cosmos. şi unele scene burleşti, asemenea celor din şeful şefilor (apropo, un film despre care nu s-a discutat).

evident, melancholia este un film recomandat, mai ales că pare mai accesibil decât celelalte.

o americă amuzant de sinceră

tom wolfe

este un scriitor consacrat în america, romanele sale se bucură de mare succes, tipul e deja un clasic, a apărut chiar şi în revista time, şi păstrează cu obstinaţie imaginea unui dandy, cum se vede în imaginea de mai jos. fermecat de jurnalism, îşi ia doctoratul cu o teză despre comunismul scriitorilor americani iar apoi merge pe teren ca reporter - mai întâi la the washington post, apoi la new york herald tribune.

se desparte de stilul jurnalistic, adoptând tehnici literare în articolele de ziar. se naşte noul jurnalism. debutează cu articole, dar scrie şi cărţi de arhitectură şi inevitabil, roman. inspirat de dickens, thackeray, scoate pe piaţă rugul deşertăciunilor, ce devine imediat bestseller, ca imagine a new york-ului şi deci, a americii - wall street dar şi bronx, sistemul judecătoresc dar şi cel jurnalistic, negri dar şi evrei şi protestanţi.

  

rugul deşertăciunilor

un accident rutier în bronx. un bogătan şi amanta lui accidentează un puşti negru. iată scânteia ce aprinde întregul oraş. mai avem un jurnalist beţiv şi un procuror libidinos şi alte personaje secundare, dar nu mai puţin importante - o nevastă, o amantă, o jurată, un pastor răzbunător etc. - toate alcătuind harta omenirii americane a anilor '80. stropită cu acid, dar şi cu praf de chicot. 

impresia generală despre acest roman - dincolo că se citeşte cu pasiune - este că tom wolfe descrie o americă departe de idealurile spre care a năzuit de veacuri.

astfel, ziariştii nu au nici o legătură cu adevărul, mişună doar după sordid şi exagerări; procurorii nu au nici o llegătură cu dreptatea, mişună doar după putere şi politică; negrii înşişi stârnesc la rasism, dornici doar să-şi exibe frustrările; preoţii stârnesc la violenţă; puterea e dornică să-şi arate muşchii asupra supuşilor săi. până şi lumina e mai periculoasă decât întunericul.

în această sarabandă furibundă a oamenilor, cu miros de lăcomie, orgoliu, putere, corupţie şi evident, bani, doar moartea - ca în nuvela lui Edgar Allan Poe, unul dintre laitmotivele cărţii - o mai potoleşte.

 câteva coperte ale ediţiilor americane

amintesc de câteva scene minunate despre viaţa new york-ului (o serată, o şedinţă de tribunal, o întrevedere intimă între doi amorezi...), multe hilare.  şi de câteva citate:

• un liberal e un conservator care a fost arestat. (p.584)
• eul tău e doar o reţea de alţi oameni, toţi oamenii de care eşti legat. (p.556)
• nu era o arestare obişnuită. era o moarte. orice urmă de onoare, respect, demnitate pe care el, o fiinţă numită mccoy, a putu vreodată să le aibă, dispăruseră, aşa deodată, şi acum stătea în ploaie sufletul lui mort, cu cătuşe, în bronx, în faţa unei uşi meschine, mărunte, de metal, la capătul unui rând de duzină de elţi deţinuţi. viermii îi spunea sherman. erau peste el. (p.478)
• esenţial pentru un on cu farmec în scietate este să aibă o poveste, de preferat axată pe nişte nume importante, care să se potrivească oricărui obiect. (p.296)

fără nici o fărâmă de îndoială un roman esenţial pentru literatura americană.

***

un cuvânt despre traducător, radu lupan (pseudonimul lui raymond leibovici), redactor la contemporanul, apoi la e.s.p.l.a. traducător prolific din autori englezi şi americani: adio, arme şi integrala prozei scurte de hemingway, ursul şi lumină de august de faulkner, orwell, s.u.a. de don passos, corespondenţa lui james joyce.

tom wolfe, rugul deşertăciunilor (the bonfire of the vanities), editura univers, bucureşti, 1996, traducere (excelentă) de radu lupan, 702 pagini, broşată

coperta de vasile socoliuc

romanul a fost ecranizat de brian de palma în 1990 cu tom hanks, bruce willis and melanie griffith (imdb).

am înţeles că polirom are în lucru de ceva vreme un alt roman de wolfe, eu sunt charlotte simmons.

amfitrioana perfectă

gertrude stein se credea un geniu. şi eu cred că a fost. genialitatea ei a fost încurajarea artei şi a artiştilor prin talentul de amfitrion. într-un apartament obscur din paris, strada fleurus. picasso, matisse, braque, cézanne, apollinaire, cocteau, hemingway sunt câţiva dintre cei care, la început de secol xx, i-au frecventat casa şi s-au lăsat măguliţi şi îndrumaţi de această femeie.

pe lângă anecdotica despre oamenii celebri, cartea, structurată caleidoscopic, arată cum un "beneficiar" al artei, fie ea plastică sau literară, poate contribui la creaţia însăşi. de la cumpărarea tablourilor de la pe-atunci necunoscuţii picasso, matisse, sau cézanne, până la găzduirea lor cu anumite prilejuri, această femeie a strâns în jurul ei o mare parte din floarea marilor creatori ai secolului trecut.

ce nu am înţeles este din ce anume trăia gertrude stein la paris, cum îşi permitea să cumpere atâtea tablouri - evident, pe-atunci la preţuri nu foarte mari - şi cum anume ţinea casa, cu toate acele dejunuri şi cine pentru "mulţime".

gertrude stein, portret de pablo picasso

provenită dintr-o familie de evrei americani, gertrude stein se mută la paris, împreună cu fratele ei, critic de artă. extrem de inteligentă, părăseşte facultatea de medicină fără a-şi lua diploma, din pricina dezinteresului faţă astfel de preocupări. îi place în schimb să ducă o viaţă boemă, cu plimbări în care-şi notează fraze încântătoare, socializează cu persoane interesante şi se-apucă de scris. chiar scrie câteva cărţi, pe care ea le consideră "revoluţionare" pentru acea vreme. se pare că doar ea.

câteva bricabracuri:

- observaţia şi construcţia fac imaginaţia (p.84)

- sunt 2 feluri de artă: arta şi arta oficială. (p.36)

- sunt 3 tipuri de femeie: femeia decorativă, femeia de interior şi femeia intrigantă. (p.16)

- în vizită la guillaume apollinaire, într-o garsonieră, o chichineaţă, gertrude stein observă că încăperea e ticsită cu nişte tinerei mici de statură. cine sunt piticuţii ăştia? întreabă ea. sunt poeţi. e copleşită. nu mai văzuse nicicând laolaltă atâţia poeţi. (p.69)

- va urma -

gertrude stein, autobiografia lui alice b. toklas (the autobiography of alice b. toklas), editura humanitas, bucureşti, 2011, traducere de florica sincu, 270 de pagini, broşată

coperta de angela rotaru

cartea poate fi cumpărată de pe aici.