stepa lui cehov

când am citit-o prima oară - la 19 ani, apucându-mă de integrala cehov - stepa mi s-a părut plictisitoare. erau nişte întâmplări ale unui puşti, care, în drumul său spre şcoala depărtată, trece prin stepă şi ia aminte de ce-i în jur.

însă acum, când peste mine au trecut ceva ani - am depăşit, de pildă, vârsta la care cehov a scris-o, adică 28 de ani - nu ştiu de ce mi-a plăcut atât. toată. poate pentru că am citit-o în spital, păzind-o pe mama. poate pentru că sunt ochii unui copil cei care văd stepa. poate că e o curiozitate nestăvilită şi inocenţă multă. poate pentru că nuvela e autobiografică (printre puţinele). 

şi nu am chef să scriu aici despre reuşitele tehnice ale nuvelei, analizate de criticii literari ai vremii - trecute sau prezente - ci vreau să copiez doar aici un fragment care, pe scaunul de spital, mi-a pătruns ca o săgeată în inimă, descoperindu-mi, prin impresiile copilului egoruşka, o intuiţie fundamentală, teama noastră faţă de întinderea lumii. 

totul i se părea sălbatic şi înspăimântător: şi oamenii aceia, şi umbrele din jurul focului, şi baloturile negre, şi fulgerele ce scăpărau întruna în depărtare. era îngrozit şi, în deznădejdea lui, se întreba prin ce întâmplare nimerise pe locurile acestea necunoscute, în mijlocul unor mujici aşa de răi. pe unde or fi acum unchiul, părintele hristofor şi deniska? de ce întârzie atâta? nu cumva or fi uitat de el? gândul că l-au uitat şi l-au lăsat în voia soartei îl înfioră, şi-l cuprinse o spaimă atât de cumplită, încât de câteva ori îi veni să sară din căruţă şi s-o ia la goană îndărăt, acasă. li nu se răzgândi decât când ăşi aduse aminte de crucile înnegrite şi triste pe lângă care trebuia să treacă, şi de fulgerele care scăpărau în depărtare... nu se simţea mai uşurat decât atunci când striga în şoaptă: "mamă, mamă!..." (p.311)

mă gândesc că acesta e rostul artei - să-l ajute pe celălalt în "interpretarea" lumii prin sensibilitate. că aceasta ar trebui să fie proba de foc a unei adevărate capodopere.

anton pavlovici cehov, stepa, în opere, vol. 4 (criză de nervi, stepa, o poveste banală şi alte povestiri) (Полное собрание сочинений), editura univers, 1995, p. 135-141, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

nuvela poate fi găsită în antologia de aici.

ilustraţiile aparţin unei ediţii ruseşti, de aici şi aici.

adio, comunism (sau nu)

astă seară, la tvr 1 - pentru cine are televizor, eu nu - începe la 10:10 seara un serial documentar fain, adio tovarăşi!, al cărui prim episod l-am văzut - în premieră mondială! - la cinema eforie luni. filmul tratează perioada din 1975-1991 din toate ţările foste comuniste, printre care şi românia şi este coproducţie europeană. 

este un film excelent, din punct de vedere al unui tânăr occidental, care, deşi urmaş al generaţiilor care au trăit comunismul, nu ştie prea multe despre acea perioadă de "împliniri măreţe".

ce mi-a plăcut au fost mărturiile unor oameni obişnuiţi ascunşi după cortina de fier, cu poveştile lor care mai de care. 

ce nu mi-a plăcut e tocmai relativismul realizatorilor, care mizează pe "faţa umană" a comunismului, şi mai puţin pe aspectele malefice ale orânduirii. astfel, ne-am putea gândi - cum au făcut doi tineri după proiecţia filmului - că ceea ce au văzut nu reprezintă comunismul, ci totalitarismul. comunismul este în fond ceva bun. ceea ce m-a cutremurat.

ps. filmul beneficiază şi o platformă complementară, http://romania.farewellcomrades.com/, cu informaţii mai multe şi mai variate. funcţionează mai lent, însă.

scriitori vecini, deci buni

pentru cine s-a săturat de literatura din limba engleză, 

la editura cartier, apar, în colecţia biblioteca deschisă coordonată de vasile ernu, 3 scriitori vecini: rusul zahar prilepin (romanul sankea), bulgarul gheorghi gospodinov (romanul un roman natural) şi georgianul zaza burciuladze (povestirile kafka instant).  

că tot vine gaudeamusu'!

librărie, never let you go!

dacă biblioteca este locul de odihnă al cărţilor, librăria este locul lor de joacă. este locul unde cărţile ies în lume şi-şi aşteaptă părinţii adoptivi, la fel ca pruncii dintr-o maternitate. stau aşezate cuminţi pe rafturi şi ţipă în linişte cu glasul culorilor de pe coperte. dar ca să le vezi, trebuie aşezate bine. altfel se rătăcesc şi se pierd. şi poate mor.

amintirile mele despre librărese ţin de oamenii ei: de la tovarăşele cu coc, nevoite să vândă cărţile pe sub mână pentru un kil de carne sau - în cel mai bun caz - să vândă shōgun-ul la pachet cu tezele congresului lui ceauşescu. şi mi-aduc aminte de o librăreasă grasă - my first milf/cougar - care, la ieşirea din cea mai mare librărie din constanţa, îmi pipăia pervers cu degete grăsune trupul de licean, sub pretextul căutării cărţilor ascunse pe sub haine. în prezent, moravurile s-au îndulcit...
continuarea postului îl găsiţi pe bookmag aici.

3 lansări azi

1. jean lorin sterian - antume, editura herg benet, ora 19.00, the floor club & culture (fostul lucky 13), str. şelari 9-11 (curtea sticlarilor);

2. edmond baudoin & mircea cărtărescu - travesti (roman grafic), editura humanitas şi jumătatea plină, ora 18:00, la galeria foto anexa a muzeului national de artă contemporană (salonul european de bandă desenată) calea moşilor nr. 62-68.

3. bianca burţa-cernat - fotografie de grup cu scriitoare uitate. proză feminina interbelica, editura cartea românescă, ora 18.00, la libraria dalles din bucureşti. 

la judecătoria cornetu domneşte neprofesionalismul şi ignorarea legii

împreună cu trei prieteni am purces să înfiinţăm o asociaţie nonguvernamentală, şi cum am găsit un sediu la unul dintre noi acasă, a trebuit să depunem dosarul la judecătoria cornetu.

ce spune legea?

conform ordonanţei 26/2000 care stabileşte cadrul general de înfiinţare a asociaţiilor, termenul de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor de înfiinţare până la cel în care judecătorul verifică şi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, este de 3 zile (art.8, alin.2).

ce spune judecătoria cornetu?

în data de 20 septembrie, am mers deci la arhiva judecătoriei cornetu. ca să aflu de la o domnişoară salariată, că pentru asociaţii, singura zi de depunere a documentelor este joia. 

cine a stabilit asta? 

cum este înştiinţat contribuabilul? pe site nu se aminteşte.

cine plăteşte drumul (9 lei) şi timpul (2 ore dus-întors de la unirii) pentru această amânare? 

totul în sarcina mea, a contribuabilului.

am revenit în data de joi, 22 septembrie, unde dosarul a fost acceptat, urmând ca judecătorul delegat să se pronunţe în şedinţă publică, în data de 13.10.2011, ora 12:00. deci 15 zile lucrătoare şi 20 clendaristice, a dispus judecătoria cornetu, şi cum a dispus legea sus-menţionată.

cum se aplică legea la cornetu?

în data de 13 octombrie, la ora 12:00, sala de şedinţă a completului "persoane juridice" era goală iar gardianul ne păzea fără să ştie ce se întâmplă. orarul dosarelor pe rol nu era afişat, ci unul vechi, de cu 2 zile în urmă. "este stricat sistemul", am fost înştiinţaţi.

după o oră şi ceva, la ora 13:10 am fost introduşi în sală. unde am aşteptat-o un sfert de oră pe doamna judecătoare CONSTANTINA BUŞU, care şi-a făcut apariţia şi a început să răsfoiască şi să citească acolo, pe loc, dosarele. când mi-a venit rândul, mi-a pus 2 întrebări şi,m în ceea ce mă priveşte, totul a durat maxim 3 minute. la 14:10 am părăsit judecătoria.

rezultatul? 

l-am văzut adineauri, pe net, în sistemul informatic al ministerului. sub numărul dosarului nostru de înfiinţare a asociaţiei "ecoethics", stă încheierea privind asociaţia "harry tennis club". iată:

concluzie

din impozitul meu pe salariu sunt plătiţi atât doamna de la arhivă care m-a rechemat cu incompetenţă în altă zi, cât şi doamna judecător CONSTANTINA BUŞU, plătită, conform grilei de salarizare a personalului plătit din fonduri publice cu un salariu între 6300 şi 8700 de lei lunar. nu contest competenţa doamnei judecătoare - deşi după portalul de mai sus al colegilor ei, e zero -, ci lipsa de bun simţ şi profesionalism faţă de petenţii care o plătesc legal, dar o aşteaptă ore pe holuri şi în săli să-şi facă treaba. 

ştiu că există un număr mare de dosare, ştiu că există stres şi frustrări.

însă un comportament de bun simţ, prezentări de scuze şi puţină condescendenţă înseamnă lucrul cu publicul. dacă nu le place să lucreze cu publicul, sau sunt nemulţumiţi de condiţiile de muncă, să se afunde într-un birou şi să nu dea ochii cu noi. sau să-şi caute alt job.

ţine nu de profesionalism, ci de un minim bun simţ uman. 

în mediul privat unde activez, astfel de comportamente sunt sancţionate cu concedierea.

p.s. nu mai spun despre judecătoarea - tot de la corentu - prinsă în flagrant de luare de mită în mai a.c.