povestiri adevărate. carver

de curând tot discut cu câţiva amici - silviu şi ciprian - despre proza scurtă, al cărei fan, nu ştiu de ce, nu sunt. aşa că, pentru-a fi la curent, am apucat o carte groasă, o antologie de proză scurtă americană, apărută prin '89, evident, la univers.

am început aleatoriu. cu raymond carver, povestirea un leac mic şi bun* (a good small thing, pe care o găsiţi în original aici). o capodoperă.
pornind de la minimalism, autorul nu se opreşte aici, ci caută un sens, un înţeles uman al existenţei umane aparent absurde şi banale: un eveniment "banal" cum e moartea îi aduce pe trei oameni la o legătură, iluminată de o scânteie mistică ghicită din cuvinte: mâncau cornuri şi beau cafea. ann simţi dintr-o dată că i se face foame. cornurile erau fierbinţi şi dulci. mâncă trei. brutarul o privea. era fericit. apoi, începu să vorbească. îl ascultau. îl ascultau, deşi erau zdrobiţi de oboseală. din când în când dădeau din cap...

încă la început se vede capodopera. nu mai şti care e personajul principal. mama, brutarul, fiul sau tatăl? câteva rânduri şi-ţi dai seama de fiecare personaj. (iată cum e descrisă o asistentă: scandinavă, înaltă, blondă, asistenta avea un uşor accent străin. atât.) un accident îi uneşte pe toţi şi totul e firesc, povestea ia fiinţă, devine ea însăşi, trebuie deci să se desfăşoare. şi-o face. încet, încet, ca un şarpe ce te-ncolăceşte. aştepţi ca băiatul accidentat să se trezească - toată lumea aşteaptă, dar băiatul, nu. nimeni nu-nţelege nimic, înţelege oare cineva?

copilul se uită la ei indiferent. nu dădea nici un semn că i-ar recunoaşte. deodată deschise gura, strânse pleoapele şi urlă. un ţipăt care îi absorbi tot aerul din plămâni. pentru o clipă, chipul păru că i se destinde, că se linişteşte. buzele se desfăcură apoi, şi atunci, fără zgomot, îi ieşi ultima răsuflare din gâtlej, printre dinţii, încleştaţi deja.
(spaţiu alb.)

plecară spre centru. cerul era senin, plin de stele. afară se făcuse frig. aprinseră radiatorul din maşină. parcară în faţa brutăriei. toate magazinele dimprejur erau închise... ferestrele brutăriei erau întunecate. se uitară pe geam. nu se vedea decât o luminiţă în camera din spate. din când în când, un bărbat solid, în halat, trecea prin albul egal al luminii (the white, even light).

- eu n-am copii. încerc să-mi închipui ce-aţi simţit în clipele acelea. tot ce vă pot spune acum este că-mi pare rău. şi dacă nu vă cer prea mult, iertaţi-mă! (all I can say to you now is that I'm sorry. forgive me, if you can). spuse brutarul. nu sunt un om rău. cel puţin, aşa cred eu. nu sunt un nemernic, aşa cum strigaţi la telefon. nu ştiu dacă mă puteţi înţelege, dacă puteţi pricepe ce simt acum. poate nici nu merit să fiu iertat. dar dacă, totuşi, în sufletul vostru mai există un strop de iertare pentru mine... (please, let me ask you if you can find it in your hearts to forgive me?)

de ce-am ales aceste fragmente? pentru că mi se par extraordinare. cel puţin ultimul m-a convins cum literatura reuşeşte să exprime inefabilul, nespusul. e greu să exprimi nespusul şi carver o face printr-un brutar care şi el ştie la rândul lui, deşi e un brutar plictisit... dar poate mă înşel, poate ce-a scris aici carver e ceva banal. sau nu.

spor la carver! despre el, un filmuleţ alături. în dreapta.





raymond carver, un leac bun şi uşor, traducere de octavian roske, în proză americană contemporană, editura univers, 1989, antologie de octavian roske, p.187 - 211
coperta de costel niţulescu


_______________
*povestirea a mai apărut în volumul catedrala, la polirom, 2006.

ultima întâlnire de la şosea pe 2009

fraţii florian.
una dintre cele mai faine ediţii - de-abia am găsit loc.
florian cel mic a citit din ultimul său roman, şi hams şi regretel, cu nori, ceaţă şi pitici peltici - fantasy.
florian cel mare a citit din zilele regelui, despre războiul franco-prusac şi despre huliganismele din casa lui strauss.
un alt florian a făcut poze.

apoi răspunsurile la întrebările lui marius chivu, şi a doi din sală despre băiuţeii, dinamo, traduceri în străinătate, burse literare, familie, herta muller şi nora iuga, stil de scriere, lecturi, jurnalism, comunism, totul plin de vervă şi emoţie.
şi-am aflat că sunt stră-strănepoţii lui ioan slavici.

le: a mai scris şi costantin pistea aici şi liviu aici. în plus, am remarcat că nu se poate scrie (literatură) la oraş sau în weekend-uri. ci numai în izolarea unui munte, a unui ţinut periferic. (după ernu, asta însemnă o ţâră de erezism). sau că nu e bine - cel puţin pentru matei - să citeşti alt autor când îţi scrii cartea.

scandaluri livreşti sau cum am dispărut eu din blogrolluri

"scandalul" ivit acum opt luni în jurul unei celebre blogăriţe livreşti a împins "blogosfera livrescă" spre două poluri: cei pro şi cei contra. simpatia mea pentru unul dintre asumaţii autori ai închiderii blogului - m-a poziţionat contra, aşa că atunci anumite bloguri pro m-au "şters" - anunţat sau tacit din blogroll. când am anunţat că preocuparea mea e cartea, nicidecum partipriurile, m-au "şters" şi cei contra.

acum se pare c-a luat naştere un nou "scandal": un critic literar cu blog anunţă că dă în judecată pe un presuspus simpatizant al blogăriţei. motiv pentru care mă şterge şi el din blogroll, sub motivul c-aş avea vreun partipri cu ea. care mă şterge şi ea din blogroll, sub motivul c-aş avea vreun partipri cu el.

iată cum eu nu mai înţeleg nimic. ceea ce însemna preocuparea spre livresc ajunge în cele din urmă la orgolii, după mine, mici.

eu totuşi nu şterg pe nimeni din blogroll. pentru că sper că scandalurile trec, preocuparea pentru carte rămâne.

umătoarea poveste

graţie andei, am recitit următoarea poveste, o carte din care nu-mi aduceam aminte decât o scenă când doi profesori se iau la bătaie în faţa şcolii pentru o fustă, ceea ce mă amuzase teribil atunci, la cei 17 ani ani. în rest nimic.

acum, după lectura unui alt roman al său, ritualuri, am recitit cartea altfel. am găsit plăceri într-un roman excelent, de numai 118 pagini. căci olandezul ştie să scrie în 100 de pagini ceea ce alţii scriu în 400.

este un roman despre metamorfoze, aşa cum personajul principal, herman mussert (fost) profesor de limbi clasice, se metamorfozează de-a lungul romanului într-un necunoscut din lisabona, într-un om ce descoperă că-i îndrăgostit pentru prima oară, într-un spectator ce se emoţionează nu în faţa artei, ci în faţa tehnicii moarte, în socrate cel dinaintea morţii, într-un călător pe o navă ce-şi povesteşte povestea vieţii.

probabil că fiecare cititor al acestei bijuterii epice găseşte fragmente pe sufletul lui, eu, de pildă, am savurat stilul (proustian, mai e nevoie s-o spun?), deşi frazele sunt sunt împărţite în propoziţii scurte. altcineva ar aprecia ironia povestitorului, altcineva, poveştile propriu-zise, despre moarte, despre dragoste, despre timp, despre singurătate, despre lisabona, despre călătorii spaţiale, despre amantlâcuri, despre.

dacă m-ai întreba care este cel mai dificil lucru pentru mine, aş răspunde: pierderea măsurii. făr ea n-o scoatem la capăt. viaţa ne este prea searbădă, prea expusă, am închipuit tot felul de repere pentru a ne fixa raporturile, nume, epoci, unităţi de măsură, anecdote. aşa că trebuie să mă laşi să continui, nu am nimic altceva la îndemână în afara convenţiilor mele, voi spune şi de aici înainte "zi" şi "oră", deşi călătoria noastră a apărut că nu ţine ţeama de tirania lor. indienii sioux nu aveau nici un cuvânt pentru a denumi timpul, dar eu încă nu am ajuns acolo, cu toate că învăţ repede. uneori, totul nu era decât o noapte nesfârşită şi atunic zilele, ca nişte clipe nărăvaşe, se rostogoleau deasupra orizontului, zăbovind doar atâta cât să cufunde oceanul de două ori în cele mai diverse nuanţe de roşu înainte de a-l abandona iarăşi întunericului. (p.74)

ce să spun decât că trebuie să căutaţi cartea de numai o sută şi ceva de pagini şi s-o citiţi. cees nooteboom este un autor mare.

cees nooteboom, următoarea poveste, editura univers, bucureşti, 1993, traducere de gheorghe nicolaescu, 118 p
coperta (oribilă!) de dan erceanu

cartea a fost reedidată în colecţia cotidianul.

un fleac! i-am ciuruit!

pentru c-a fost un scor strâns, pentru prima oară am simţit că votul meu a contat.

întristându-mă aseară c-a câştigat geoană, m-am bucurat de alternativa guvernării şi de-o viitoare opoziţie puternică.
bucurându-mă acum de câştigul lui băsescu, mă întristez de viitoare alte scandaluri şi posibile instabilităţi.
ce vrei? politica românească! nous sommes ici aux portes de l'orient...

dar jubilez al naibii văzându-i după asta pe woiculescu, wadim, wântu, patriciu, hrebengiuc & co!!

marţea livrescă şi noul a-ha care-mi place

blogul nu este literatură

a scrie nu înseamnă a face literatură
pentru că am aflat pe blogul "trilematicului" mircea popescu cum că ar fi altfel:
blogul este literatura, cand scrii pe blog scrii, tot asa cum romancierul scrie, tot aşa cum nuvelistul scrie. nu neapărat tot aşa cum poetul scrie (dar exista şi bloguri de poezie). faptul scrierii pe blog este literatura, cel mai ades proză, uneori poezie, se spune acolo.

trilematicul face (şi împrăştie) o mare confuzie (iluzie): a scrie (pe blog) înseamnă a face literatură. şi nu vreau să mă refer la înţelesul din dex-ului a acesteia din urmă (artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică). ci la confuzia făcută îndeobşte, în "era comunicării" între comunicare şi expresie. nu oricine comunică ceva exprimă de fapt ceva. faptul de a scrie nu înseamnă şi reuşita transmiterii unei emoţii (artistice) - a se vedea exemplele de scrieri literare ratate.

ca să iau cel mai accesibil exemplu, iau blogul meu. dacă ar fi după mircea popescu, eu fac aici literatură. or, eu nu fac. nici măcar critică literară nu fac, sau cel puţin ceea ce se înţelege prin critică literară. expun pur şi simplu nişte impresii de lectură sau nişte idei proprii, fără a urmări obţinerea emoţiei cititorului. când voi urmări aşa ceva, voi spune :)