„la amiază“ de fred zinnemann

tensiunea

un cadru: un om în deșert. mai apare unul călare. apoi încă unul. apoi călăresc împreună. sunt ăia răii.

pe celălalt plan, avem un tip bătrân (gary cooper) ce tocmai se-nsoară cu una tânără (grace kelly).

cei trei trec printr-un sat, agitând apele, și se opresc la gară. aici așteaptă, lângă șine. așteptarea lor e tensionată. tre' s-ajungă criminalul.

cei din oraș se agită. așteaptă și ei ceva: pericolul.

tipul bătrân fuge, dar apoi se-ntoarce: trebuie să fac asta. asta-i tot, îi argumentează gâsculiței de nevastă-sa.

deci viața tihnită a sătucului e amenințată de omul rău, dornic să se răzbune. ce va face comunitatea? îl va sprijini pe cel care i-a salvat? când toți fug, ce va face cel care rămâne?

all for nothing?

„oamenii trebuie să se convingă singuri despre lege și ordine, înainte să facă ceva. poate pentru că, de fapt, nu-i interesează.“

„dacă ești corect, ești sărac. și mori singur pe-o stradă murdară,“

„nu-mi pasă ce e bine și ce e rău, trebuie s existe o cale mai bună ca oamenii să trăiască.“

părere

gary cooper nu face mare lucru în film: e deja bătrâior, pielea începe să-i curgă. însă indiferent ce face, ia crema fiecărei scene. numai imaginile-tensiune ale așteptării îi egalează rolul.
ce-i de reținut?
că rămâne cu gagica și-și bagă pula-n ea de comunitate!

un film văzut tot datorită cărții lui david gilmour.

povestirile lui honoré de balzac

din păcate, nu avem o ediție completă a povestirilor din COMEDIA UMANĂ a lui balzac.
din păcate, din ediția critică a doamnei ANGELA ION, s-a întrerupt la volumul 11 cu vărul pons. doamna a mai reușit să scoată două selecții - una de povestiri, alta de microromane la polirom.
apoi s-a stins din viață.

iată că e încă un proiect românesc cultural nefinalizat. laurențiu zoicaș a mai completat opera balzaciană cu scenă din viață politică (romanul o afacere tenebroasă la polirom) și un studiu analitic (patologia vieții sociale la grafoart).

evident că cine mai citește azi balzac?
așa că cine-l mai traduce?
și cine-l mai publică?

așa c-am rămas cu povestirile balzaciene risipite prin volume disparate.
iată-le:

iată și cum publică polonezii:

#bookfest, zintâi

#bookfest, first day

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 1 Iun 2016 la 12:29 PDT

„amurg“ de osamu dazai

osamu dazai

amurg

 (斜陽)

 editura polirom, iași, 2008

 traducere de angela hondru
 213 pag. broșate
 coperta de carmen parii

o carte prea-trist de frumoasă

nu prea mă împac cu cărțile triste și deprimante, însă când e vorba de parfumul de cireș înflorit de roman japonez, treaba se schimbă.

la-nceput, am crezut că osamu dazai e o scriitoare, și nu un bărbat: personajul feminin, kazuko, a fost prea serafic și prea sensibil pentru-a fi cunoscut de-un suflet îmbătat de testosteron. dar când am dat peste al doilea personaj, naoji, fratele lui kazuko, am recunoscut aceleași vicii ca ale scriitorului: dependența, depresia și sinuciderea.

și, așa cum scrie în toate recenziile - viciul de a fi nobil japonez, în epoca onoarei înfrânte de după război. ce-ți mai rămâne în sărăcie decât suferința?

O senzație de neputință, de parcă mi-ar fi pur și simplu imposibil să continui să trăiesc. Valuri de durere se izbesc necontenit de inima mea, precum norii albi mânați de vânt pe cer, după furtună. O emoție puternică, un fel de neliniște, îmi sfâșie inima. ca apoi să mă lase în pace. Îmi dereglează pulsul și-mi taie respirația. Uneori totul pare să fie învăluit în ceață, privirile mi se întunecă și simt cum toată vlaga mi se scurge prin vârful degetelor. (p. 68)

coperta ediției franțuzești

dar până la urmă, kazuko face o „revoluție“: găsește un bărbat și face un copil cu el, prefăcându-se sieși că e amorezată. își ucide astfel noblețea, copulând cu un scriitor ghiuj, știrb, bețiv și ratat. și, luându-și drept reazem acest copil, iese cu eleganță din cercul strâmt al educației nobiliare, dar inutile.

Știu că aristocrații nu mai sunt ce-au fost cândva, dar, dacă tot trebuie să dispară, măcar să dispară elegant. (p. 46)

însă frumusețea romanului nu e e dată de subiect. ci de propozițiile simple, scurte, pline de poezie, ca picăturile de ploaie ce te răcoresc sub soarele de vară. imaginile simbol despre natură, despre șerpi, despre vise, un foc aprins, o eșarfă, lacrimi, neputințe, universul casnic meschin și aspectele mărunte ale vieții - acestea alcătuiesc viața și cu ele scrie japonezul osamu dazai.

eu așa am făcut:
am uitat subiectul.
am savurat cuvintele japonezlui, așa cum admiri petala îndoită diferit al fiecărei flori de mac, sperând ca, la final, să vezi întreg câmpul de maci.

vedeți și voi dacă vă veți bucura de câmpul de maci al lui japonezului osamu dazai.

„manualul“ de epictet

epictet

antidepresiv la purtător. manualul

eγχειρίδιον

ed. seneca lucius aenneus, buc., 2015

traducere de ioana costa

62 de pagini broșate

copertă și viniete de iulia costache

„antidepresiv la purtător“. patru chestii

1. lăudabilă inițiativa editurii seneca de a relua în traduceri noi operele filozofice ale filozofilor greci stoici - seneca, și prin acest volumaș, pe epictet.

2. și mai de lăudat este formula dinamică și „interactivă“ a cărții, cu viniete ce dinamizează textul și cu rânduri pentru notat - fiecare cum e la el.

3. prefața lui andrei pleșu poartă mesajul reluării filozofiei de început, aceea cu scop practic, ca o căutare a unui mod de viață ideal. și nu, ca azi, filozofia ca discuții specializate despre concepte intelectuale și sterile.

4. este remarcabil efortul clasicistului ioanei costa - de care, din păcate, andrei pleșu se va distanța în traducerea unei opere a lui dimitrie cantemir -  de a relua iniția traduceri latine celebre (cato, plinius, și opera completă din seneca) dar și din greacă (din biblia din 1688, din septuaginta) cum e în cazul de față.

traducerile ioanei costa se caracterizează printr-o actualizare de bun simț a vocabularului filozofic, nimerită cititorului contemporan.

despre o altă traducere a manualului, am scris aici.

este și cazul traducerii de față, a treia în limba română.

ce-am învățat din „manualul“ lui epictet?

la această nouă lectură, am învățat:

• faptul că sunt singurul responsabil de fericirea sau nefericirea din viața-mi proprie 
• faptul că gândurile sunt cele care mă fac fericit sau nefericit - adică totul stă la mine în cap.
• faptul că pot trece prin orice tragedie, dacă știu cum să mă gândesc despre ea.
• faptul că nu pot fi cu adevărat liber, dacă depind de dorințe și de lucruri ce depind de alții.
• că cel mai important este cum mă prețuiesc eu, și nu cum mă prețuiesc alții.
• faptul că orice se plătește.
• să aflu la ce mă pricep și să nu mă bag unde nu-mi fierbe oala.
• tot ce fac, să fac acum.

„valetul de pică“ de joyce carol oates

joyce carol oates

valetul de pică

(jack of spades)

 editura litera, bucurești, 2016

 traducere de adriana bădescu

204 pagini legate

coperta de flori zahiu

un dr. jekyll și mr. hyde ratat

este prima carte - și, cred eu, și ultima - pe care-o citesc, scrisă de joyce carol oates, autoare americană a peste 40 de romane, de toate genurile literare (cică). evident că, din atâta grafomanie, nu ies numai capodopere, ci și gherle. cum e, bunăoară, acest roman.

din fericire, subțirel ca număr de pagini, se încadrează în genul (trădat, zic eu) thrillerului psihologic. la început nu știi dacă face mișto de policier-urile lui poe sau king, dar când te prinzi că nu-i glumă, și că romanul e scris pe un ton serios, e prea târziu.

care-i subectul?

un nene scriitor scrie romane polițiste cumințele și morale, în care personajul negativ e pedepsit la final.
dar ce să vezi?
el mai scrie și romane mai hard sub pseudonimul jack of spades, fără știrea nimănui. aceste romane le ține la subsolul casei, fără știrea la fel de nimănui, iar în aceste romane hard el își exprimă defulările vieții.

până când o ciudată procesomană îl dă în judecată pentru plagiat. și așa, instinctele lui adormite de răufăcător se scoală brusc și iată-l pe scriitorul nostru răufăcător ca în romanele sale. ca un adevărat raskolnikov, vrea s-o omoare pe femeie.

dozajul tensiunii e bun. dar doar în prima treime, când nu prea-ți dai seama.
apoi totul devine previzibil, dorita tensiune psihologică (alternanța dr. jekyll și mr. hyde: scriitorul bun și scriitorul rău) se fâsâie, iar ca cititor, ți-e târșă să mergi mai departe, ca să nu fii și mai dezamăgit.

iar la final, tragi un pizda mă-sii și-ți promiți să te ferești de-acum încolo de doamna joyce carol oates.