bilanț de cărți citite în 2017

traduceri noi: anton pavlovici cehov: „o mică glumă“

anton pavlovici cehov

o mică glumă

 editura allfa, bucurești, 2012

traducere de antoaneta olteanu

112 pagini broșate

coperta al. novac

o mică antologie de dragoste

în defuncta colecție a editurii all, iubiri de altădată - în care au apărut opere de mici dimensiuni aparținând lui machado de assis, turgheniev, maupassant - a apărut și un mic grupaj de povestiri ale autorului rus anton pavlovici cehov.

sunt traduceri noi, aparținând neobositei traducătoare de literatură rusă antoaneta olteanu, a 8 povestiri ale autorului rus, pe tema dragostei.

cea care mi-a plăcut cel mai mult este ionîci, despre două idealuri:

dmitri ionîci starțev, un medic de zemstvă, intră la familia turkinilor, unde o cunoaște pe fata acestora, ekaterina ivanovna, zisă kotik. aceasta cântă la pian într-un fel zbuciumat iar inocența ei îl farmecă pe mai vârsticul medic, o transformă într-o ființă ideală, ceea ce-l face să-i ceară mâna. doar că fata are un alt ideal: să se ducă la conservator și să devină pianistă celebră. așa că-l refuză și pleacă la conservator.

peste 4 ani, fata se întoarce, realizând că nu va deveni celebră niciodată. în schimb, și-a idealizat dragostea purtată de medic. dar, ]n tot acest timp, și medicul a realizat ceva: că fără inocență, fata e acum una obișnuită iar el nu o mai iubește.

iată cum viața le devine amândurora anostă, fără însă să le alunge cele două idealuri. și nu vom ști niciodată dacă, de s-ar fi căsătorit, lucrurile ar fi stat altfel. deși, dintr-o povestire anterioară, iubirea, putem cumva ghici.

„doamna cu cățelul“ și sexul

dmitri dmitrici gurov este un un bărbat căsătorit care nu ezită să aibă aventuri cu femei pe care le consideră dintr-o „rasă inferioară“, mai ales când fac sex: unele îi sunt recunoscătoare pentru „fericirea scurtă“, altele sunt „frumoase când le posedă“, însă sunt reci, ca niște reptile.

dar o va cunoaște pe femeia cu cățelul, în stațiunea ialtei. după partida de sex, ea se rușinează și pare nefericită, căci, din curiozitatea de a încerca cât mai mult în viață, a ajuns o femeie trivială, nedemnă de ea însăși. ei bine, și pentru că doamna cu cățelul e altfel, iată cum începe în sufletul lui dmitri dmitrici gurov să se miște ceva, să prindă sens. sexualitatea i se îmbolnăvește de conștiință. în vreme ce, în cazul ei, lucrurile se petrec invers.

Stând alături de o femeie tânără, care în zori i se părea așa de frumoasă, liniștit și fermecat la vederea acestui cadru de basm - mare, munți, cerul larg -, Gurov se gândea la faptul că, adevărat, dacă stai să te gândești, totul este frumos în lumea aceasta, totul, acceptând ceea ce facem noi și ce gândim noi când ne îndepărtăm de scopurile înalte ale existenței noastre, la demnitatea noastră umană. (p. 83)

și acest sentiment de regret, cuplat cu dorința (potolită doar prin sex) îi face pe cei doi amanți să trăiască viața dublă a adulterului - împreună cu taina ce o ascunde:

Nu credea ce vedea și mereu suspecta fiecare om că ascunde o taină, după cum sub vălul nopții se desfășoară viața adevărată, cea mai interesantă. (p. 93)

o minunată metaforă pentru dragoste, sexualitate și conștiință.

anton cehov și soția sa, actrița olga knipper

gaudeamus 2017

#bookstragram gaudeamus book fair

„philip și ceilalți“ de cees nooteboom

cees nootebom

philip și ceilalți

(philip en de anderen)

editura univers, bucurești, 2013

traducere de luminița bobu

 127 de pagini broșate

 coperta de octavian cociș

twitterezumat:
să cauți ființa misterioasă care să-ți lumineze cu povestea ei viața.

este primul roman al scriitorului olandez cees nooteboom, pe care l-a scris la 22 de ani și a fost premiat cu premiul anne frank. îl reiau pentru că vreau să le citesc pe toate, în ordine, atât câte s-au tradus în românește.

În toate călătoriile mele, pentru că eu întotdeauna pierd, mă atașez prea mult de oameni sau de lucruri, iar atunci călătoriile nu mai sunt călătorii, cu despărțiri. Mi-am petrecut timpul despărțindu-mă, amintindu-mi și adunând adrese în agendă, ca niște pietre mici de mormânt. (p. 74)

1. un unchi bătrân, pe nume antonin alexander, ciudat, pianist - ce păstrează memoria unui băiat ciudat, pe care l-a întâlnit pe când el avea treizeci - și care crede că noi, oamenii, ne-am născut să devenim divinități.

2. în provence, în mijlocul naturii răscolite de mistral, un francez obez, pe nume maventer, simte nevoia să-i povestească lui philip despre o copilă stranie, marchiză, ce-a trăit alături de el într-o altă lume, „cea adevărată, viața din spatele celeilalte realități“.

3. la paris, aventura cu irlandeza bătrână, pe nume vivien, cu un trecut dureros în spate, doritoare de căldură umană.

De ce? De ce nu mă aflam și eu precum ceilalți într-un birou. de ce stăteam în ploaie la marginea drumului în timp ce ei lucrau? Un drum, acum știu ce e un drum, pentru că le-am văzut și le-am cunoscut, binecuvântate în roșu și roz de întâiul sau de ultimul soare, înfundându-se în orizontul înlănțuit de ploaie, grăunțoase, fisurate, pline de praf înecăcios, care se învârtejește în jurul meu, drumețul, pătrunzându-mă; sau târându-se și rotindu-se, cu un chip mai dur decât munții dimprejur; drumuri cuprinse în taina pădurilor, ori schimbându-se pe neașteptate din drum de zi în drum de noapte, cu tot aleanul cuvenit. Numai drumuri ca să mergi pe ele, când ai venit deja de departe și ești obosit. Obosit. (p. 80)

sursa

5. un tânăr epileptic, pe nume sargon, povestește copilăria sa în mănăstire, iar altul, pe nume heinz, povestește cum vocea de la radio a crainicei îi provoacă vise mistice.

Lumea este tot timpul [fericită], noi o zugrăvim cu propriile noastre culori ale fricii sau nefericirii - dar, de fapt, lumea este tot timpul așa. De aceea îmi este și atât de greu să descriu lumea aceasta, pentru că ar trebui să mă descriu pe mine însumi, căci lumea își însușește culorile noastre. (p. 100)

6. o femeie belgiancă pe nume fey, culege flori, trandafiri și liliac și se joacă cu mingea, închipuindu-și că e fericirea.

7. fata chinezoaică pe care philip o tot caută de-a lungul călătoriei, și care-l părăsește, doritoare să rămână singură.

un roman compus din fragmente, adeseori mici poeme în care alternează uimirea față de realitate și miraculosul oniric. nu mi-a plăcut în întregime, însă la închiderea copertei a patra am avut senzația că niciodată nu voi percepe o călătorie așa cum a văzut-o cees nooteboom până la 22 de ani, când a scris-o.

Farmecul lumii o ia de la început cu fiecare om în parte, nu se poate explica și, mai mult, chiar lângă lumea noastră sălășluiește un paradis. Noi suntem fragili, niște divinități ratate, pierduți de la început, fiecare dintre noi. Dar întotdeauna putem juca teatru, toată lumea poate juca teatru. (p. 124)

cartea poate fi citită parțial pe googlebooks aici.

autorul la 23 de ani

„inelele lui saturn“ de winfried georg sebald

sebald, un autor de cărți cult 

am decis să recitesc câteva cărți ale autorilor contemporani favoriți - așa că, după 2 ani de la apariție, am recitit a doua carte tradusă din opera autorului german winfried georg sebald - autor cult pentru conaisseuri livrești.
asta după citisem prin 2010 - ȘOCAT! - capodopera sa, austerlitz, despre care am scris imediat entuziast aici.

sebald atrage cititorul în pânza de păianjen a poveștii autobiografice. apoi începe să te înfășoare cu alte povești enciclopedice, în mare parte absente din orice dicționar și din orice carte de popularizare.
te mai hipnotizează apoi cu fotografii ale locurilor despre care povestește și cucerirea-i gata - îți vine greu să crezi ce ai citit - și emoția e de mirare, de stupoare, de te crezi deja un ales, un demn membru al lumii sebaldiene.


dare de seamă despre comitatul suffolk

inelele lui saturn e al treilea roman din cele 4 scrise de autor (a murit într-un accident de mașină în 2001, la 54 de ani). titlul se referă la inelele lui saturn, formate din cristale și particule ce orbitează în jurul planetei - așa cum poveștile din acest roman orbitează în jurul unui nucleu principal - călătoria pe care autorul însuși a făcut-o în comitatul englez suffolk în 1992.

deși nu m-a dat pe spate acest nucleu („planeta“) și deși descrierile peisajelor britanice sunt destul de vizuale și destul de singuratice - mi-au plăcut scurtele poveștile de viață ale atâtor personaje despre care, multe despre ele, n-am mai auzit și nu voi mai auzi niciodată:

• profesorul filolog michael parkinson și prietena sa janine rosalind dakyns
• anatomistul și misticul thomas brown din tabloul lui rembrandt lecția de anatomie
• maiorul excentric george wyndham le strange, care-i lasă servitoarei sale întreaga moștenire
• sfântul sebald cu legenda și minunile lui
• roger casement, diplomatul care-a condamnat pentru prima oară genocidul din congo (5 milioane de negri) orgenizat de regele belgiei leopold 
• joseph conrad și începuturile sale marinărești
• împărăteasa chineză tz'u-hsi și rebeliunea taiping
• poetul romantic algernon swinburne
• scriitorul michael hamburger și viața lui

Zile și săptămâni în șir îți tot chinui mintea degeaba, neștiind, dacă te-ar întreba cineva, dacă mai continui să scrii din obișnuință sau pentru că vrei să te impui, ori pentru că nu ai învățat nimic altceva, ori poate din cauză că te miri atâta de viață, din dragoste de adevăr, din disperare sau revoltă, după cum nu ai fi în stare să spui nici dacă scrisul te face mai deștept sau mai nebun. (p. 185)

• scriitorul singuratic edward fitzgerald
• ciudata familie ashbury
• alec garrard cu garajul său, în care construiește la o scară mai mică templul de la ierusalim
• rené de chateaubriand și experiența sa platonică din anglia cu o fată de 15 ani

mai avem labirinturi, istoria parcurilor, heringilor și a viermilor de mătase, o insulă a operațiunilor secretă, o furtună de nisip, camere de hotel, poduri, plaje pustii -  o mică enciclopedie pe 300 de pagini. 

totul trece lin, nu știi când ieși dintr-o istorie și intri în alta, pare că intri și scormonești în mintea lui winfried georg sebald printr-o vrajă, îi cauți amintirile de călătorie și dai de curiozități și scântei de istorie umană, de ore astrale ale anonimilor sau creatorilor mai obscuri - fără să întrebi ce gen literar citești, ci doar că citești ceva din cale afară.

nu contează până la urmă categoriile - importantă e experiența. 

iar sebald oferă cititorului o EXPERIENȚĂ, una unică.

coperta ediției germane

au mai scris vladimir bulat, blue henrietta și bogdan coșa.
iată și trailerul unui film după această carte:

„sfârșitul singurătății“ de benedict wells

benedict wells

sfârșitul singurătății

 (vom ende der einsamkeit)

 editura polirom, iași, 2017

 traducere de gabriella eftimie

 316 pagini broșate

 coperta de carmen parii

twitterezumat:
granița dintre prietenie și dragoste e o macaroană ce trebuie suptă la timp.

trei frați: doi băieți și o fată. orfani, ajung la internat iar caracterele îi despart.
cel mai mic, jules, mai visător, își caută un reazem în viață.
o găsește pe alva, o fată ciudată ca și el.
o pierde și o găsește ani mai târziu.
și îi regăsește și pe frații lui.
dar nimic nu durează prea mult...

per ansamblu, romanul nu mi s-a părut unul deosebit, deși e scris cu pricepere.
dar că a luat premiul uniunii europene în 2016 însemnă că premiile nu mai sunt ce au fost...

mi-a plăcut doar o singură parte din carte - zborul timpului (2005-2006) - un capitol de 64 de pagini, în care tânărul jules se luptă, pentru cucerirea gagicii sale alva, cu soțul ei celebru, bătrânul scriitor alexander nikolaj romanov. duelul mut dintre cei doi. atmosfera ciudată din vila izolată într-un sătuc din elveția, la poale muntelui pilatus. senzualitatea versus milă și datorie - mi s-a părut cel mai reușit capitol din roman.
și cam atât.

cam tristă și cam depresivă, cu idei cam clișeistice - o carte de citit în metrou.

citiți câteva pagini pe saitul editurii aici.

coperta ediției originale

autorul, benedict wells (sursa)