„memoriile postume ale lui brás cubas“ de joaquim maria machado de assis

joaquim maria

machado de assis

 memoriile postume

 ale lui brás cubas

 (memórias póstumas

 de brás cubas)

editura leda, bucurești, 2005

312 pagini broșate

traducere de andrei ionescu

 coperta de walter riess

uitasem că băgasem cartea în lista mea de 100 de cărți ne-celebre de nelipsit unui cititor „profesionist“, deși n-o citisem. acum însă, după ce-am închis-o, mă pot mira în voie: sigur a fost scrisă în 1881?

lasă că romanul sparge liniaritatea realistă, căci începe cu sfârșitul, cu moartea povestitorului;

lasă că stilul de scriere este unul ironic și auto-ironic, demn de cărțile postmoderniste:

Este vorba despre o operă difuză, în care, chiar dacă eu, Brás Cubas, am adoptat forma liberă a unui Sterne ori a unui Xavier de Maistre, nu știu dacă i-am adăugat sau nu râia pesimismului. Poate că da. Operă de defunct. Am scris-o cu pana glumei și cu cerneala melancoliei... (p. 7)

lasă că fiecare capitol surprinde un aspect subiectiv al realității, astfel încât întreaga viață a lui brás cubas e alcătuită din cioburi de amintiri (așa cum se intitulează capitolele): urechea unei doamne, un delir, prima sărutare, cărăușul, trist dar scurt, scurt dar vesel, floarea din grădină, fluturele negru etc.

lasă că autosatisfacția și cinismul personajului apar ca potrivite mediului social în care trăiește:

Nu e cinstit să atribuim firii unui om ceea ce nu este altceva decât efectul relațiilor sociale (p. 262)

lasă că avem și partea romanțioasă a personajului: povestea sa de dragoste cu virgília, cea cu care trebuia să se căsătorească, poveste înfiripată după ce aceasta s-a căsătorit cu altul - poveste care până la urmă îmbătrânește ca orice lucru și, nu-i așa? - cine a cerut vreodată asfințitului efluviile tinereții (p. 247)

secvență din ecranizarea din 2001 (imdb)

lasă că avem și o teorie - expusă de un filozof, fost cerșetor - a umanitismului (humanitas), teorie ce acceptă și justifică lucrurile așa cum sunt. concepție ce nu presupune o îndreptare activă, ci o acoperire teoretică a lucrurilor care există. astfel că lucrurile, care sunt cum sunt, sunt o expresie a afirmării omenirii:

În această biserică nouă nu există aventuri facile, nici căderi, nici tristeți, nici bucurii puerile. Iubirea, de exemplu, e un sacerdoțiu, reproducerea, un ritual (p. 250)  

lasă că uneori, în căutarea resorturilor interioare ale faptelor sale, te întrebi cum de brás cubas nu l-a citit pe freud?

Se cuvine să spunem că această carte e scrisă cu nepăsare, cu nepăsarea unui om lecuit de mult de iuțeala cu care aleargă secolul, o operă eminamente filozofică, cu o filozofie inegală, când austeră, când jucăușă, ceea ce nu edifică, dar nici nu distruge, nu înflăcărează, dar nici nu îngheață, și care este fără îndoială mai mult decât o simplă distracție și mai puțin decât un apostolat. (p. 17) 

Mare lucru e să fi primit din cer o părticică de înțelepciune, darul de a fla relațiile dintre lucruri, facultatea de a le compara și talentul de a trage concluzii! Eu am avut această însușire psihică; și mulțumesc pentru ea și acum, de aici, din fundul mormântului meu. (p. 266) 

estetica (post)modernă lui machado de assis

doar că personajul brás cubas nu este un mizerabil sau o victimă a societății, ci un om bogat, un fainéant (adică unul care nu face nimic), însă înzestrat cu cunoștințe enciclopedice, rod al culturii occidentale pe care o aplică societății burgheze braziliene a timpului său. iese de aici un mesaj preocupat puternic spre viața privată, spre deosebire de cel predominant al romanului realist de până atunci, orientat spre viața publică.

astfel că realitățile sumbre ale braziliei - sclavia, patriarhatul, conservatorismul - sunt doar amintite, însă ele sunt mediul în care unui om cât de cât avut și beneficiar al acestora nu se alege cu mai mult decât cu moartea și cu câteva clipe de satisfacție (erotică sau de celebritate). rolul individului este unul incert, relativ, cum este și al bătrânei donei placida, bătrâna codoașă a amantlâcului său.

iată (post)modernismul pe care îl creează machado de assis:

• individului nu i-a mai rămas decât ironia, de aplicat chiar și vieții sale private;
• rolul social este unul relativ, aproape nul, iar individului nu-i mai rămân decât micile satisfacții (erotice, de celebritate); 
• clasele sociale nu mai contează, poți fi nefericit și în upper class;
• singurul lucru care mai rămâne este grija față de conștiință (singurul lucru metafizic care-i mai rămâne)

o capodoperă universală - mereu de recitit, cred, cu alți ochi.

joachim maria machado de assis 

borges în biblioteca personală

„povestirea cameristei“ de margaret atwood

margaret atwood

 povestirea cameristei

 (handmaid's tale)

 editura leda, bucurești, 2006

 traducere de monica bottez

 442 pagini broșate

 coperta de corneliu radu

 & jora grecea

probabil că, dacă nu era serialul de pe HBO, n-aș fi citit cartea, deși doream să citesc ceva despre margaret atwood.

trebuie să spun că margaret atwood știe să scrie și că, în ciuda unei oarecare melancolii, romanul nu plictisește nici o clipă - povestirea este bine „regizată“, amănuntele vin odată cu fiecare capitol, iar la final puzzle-ul este gata.

plotul: într-o societate viitoare, america are o altă ordine socială, militarizată. iar femeile care au rămas fertile își reduc rolul doar la a naște copii - ele sunt alocate unei familii, sunt noile „cameriste“ care trebuie să se împerecheze cu bărbații, în prezența soțiilor lor sterpe.

toată cartea este povestirea unei cameriste, offred, în această lume absurdă. ea oscilează între amintirile ei din viața anterioară „normală“, când avea bărbat și copil și întâmplările de acum, când e numai născătoare.

când am închis cartea, în afara ideii generale - desigur, feministe - că femeia e ceva mai mult decât o producătoare de prunci (idee ingenios prezentată într-o distopie), m-am întrebat, cu ce am rămas de pe urma cărții?

poate doar cu plăcerea. pentru partea interesantă a poveștii, pentru tonul melancolic (amintit anterior), pentru câteva jocuri de cuvinte inteligente și... cam atât.

cel mai mult mi-a plăcut ultimul capitol, epilogul. după mine, acest epilog salvează romanul: se petrece în viitorul viitorului poveștii - și pune sub semnul întrebării totul.

un roman bunuț, dar cred că voi spune pas la alte romane ale canadiencei.

ps. remarcabilă traducerea monicăi bottez. pe piață circulă o altă traducere, la editura art, cu titlul schimbat.

alte impresii la ema, tomata, cititor sf, laura câlțea.

sursa foto

sursa foto

propria-mi traducere din „eseurile“ lui montaigne

pentru că, în martie 2018, voi face trei ani de când m-am apucat de tradus „eseurile“ lui michel de montaigne (din franceza veche), am făcut o numărătoare și mi-a ieșit așa:

• 3 ani 
• aproximativ 500 de pagini de carte traduse în primă variantă
• 350 pagini A4 = 168 000 cuvinte
• „eseurile“ sunt împărțite în 3 cărți însumând aproximativ 1050 de pagini de carte (am tradus deci aproape jumătate din întreaga operă) 
• cartea I tradusă aproape complet (300 de pagini de carte)
• cartea III tradusă pe jumătate (150 de pagini de carte din 300)
• cel mai puțin din cartea II (60 de pagini de carte din 450) - însă capitolul important (netradus), Apologia lui Raymond Sebond, are 170 de pagini de carte
• traducerea acoperă capitolele reprezentative - ce figurează în orice selecție respectabilă

intenția personală inițială (de a finaliza singur o traducere rezonabilă a a „eseurilor“ lui montaigne) aproape îndeplinită

de făcut (anul 4) - pentru o eventuală publicare:

• revăzute (pentru a doua variantă) capitolele ce ar putea fi publicate într-o selecție reprezentativă
• întocmit un studiu introductiv prietenos pentru cititorul de secol 21

bilanț de cărți citite în 2017

traduceri noi: anton pavlovici cehov: „o mică glumă“

anton pavlovici cehov

o mică glumă

 editura allfa, bucurești, 2012

traducere de antoaneta olteanu

112 pagini broșate

coperta al. novac

o mică antologie de dragoste

în defuncta colecție a editurii all, iubiri de altădată - în care au apărut opere de mici dimensiuni aparținând lui machado de assis, turgheniev, maupassant - a apărut și un mic grupaj de povestiri ale autorului rus anton pavlovici cehov.

sunt traduceri noi, aparținând neobositei traducătoare de literatură rusă antoaneta olteanu, a 8 povestiri ale autorului rus, pe tema dragostei.

cea care mi-a plăcut cel mai mult este ionîci, despre două idealuri:

dmitri ionîci starțev, un medic de zemstvă, intră la familia turkinilor, unde o cunoaște pe fata acestora, ekaterina ivanovna, zisă kotik. aceasta cântă la pian într-un fel zbuciumat iar inocența ei îl farmecă pe mai vârsticul medic, o transformă într-o ființă ideală, ceea ce-l face să-i ceară mâna. doar că fata are un alt ideal: să se ducă la conservator și să devină pianistă celebră. așa că-l refuză și pleacă la conservator.

peste 4 ani, fata se întoarce, realizând că nu va deveni celebră niciodată. în schimb, și-a idealizat dragostea purtată de medic. dar, ]n tot acest timp, și medicul a realizat ceva: că fără inocență, fata e acum una obișnuită iar el nu o mai iubește.

iată cum viața le devine amândurora anostă, fără însă să le alunge cele două idealuri. și nu vom ști niciodată dacă, de s-ar fi căsătorit, lucrurile ar fi stat altfel. deși, dintr-o povestire anterioară, iubirea, putem cumva ghici.

„doamna cu cățelul“ și sexul

dmitri dmitrici gurov este un un bărbat căsătorit care nu ezită să aibă aventuri cu femei pe care le consideră dintr-o „rasă inferioară“, mai ales când fac sex: unele îi sunt recunoscătoare pentru „fericirea scurtă“, altele sunt „frumoase când le posedă“, însă sunt reci, ca niște reptile.

dar o va cunoaște pe femeia cu cățelul, în stațiunea ialtei. după partida de sex, ea se rușinează și pare nefericită, căci, din curiozitatea de a încerca cât mai mult în viață, a ajuns o femeie trivială, nedemnă de ea însăși. ei bine, și pentru că doamna cu cățelul e altfel, iată cum începe în sufletul lui dmitri dmitrici gurov să se miște ceva, să prindă sens. sexualitatea i se îmbolnăvește de conștiință. în vreme ce, în cazul ei, lucrurile se petrec invers.

Stând alături de o femeie tânără, care în zori i se părea așa de frumoasă, liniștit și fermecat la vederea acestui cadru de basm - mare, munți, cerul larg -, Gurov se gândea la faptul că, adevărat, dacă stai să te gândești, totul este frumos în lumea aceasta, totul, acceptând ceea ce facem noi și ce gândim noi când ne îndepărtăm de scopurile înalte ale existenței noastre, la demnitatea noastră umană. (p. 83)

și acest sentiment de regret, cuplat cu dorința (potolită doar prin sex) îi face pe cei doi amanți să trăiască viața dublă a adulterului - împreună cu taina ce o ascunde:

Nu credea ce vedea și mereu suspecta fiecare om că ascunde o taină, după cum sub vălul nopții se desfășoară viața adevărată, cea mai interesantă. (p. 93)

o minunată metaforă pentru dragoste, sexualitate și conștiință.

anton cehov și soția sa, actrița olga knipper