primăvara cu don quijote (4)

eu însă, călăuzit de steaua mea, merg pe calea cea strâmtă a cavaleriei rătăcitoare, prin a cărei îndeletnicire nesocotesc bunurile lumeşti, nu însă şi cinstea. am răzbunat jigniri, am îndreptat strâmbătăţi, am pedepsit cutezanţe, am biruit uriaşi şi am doborât căpcăuni; sunt îndrăgostit, şi nu din altă pricină decât că aşa trebuie să fie cavalerii rătăcitori; şi dacă sunt îndrăgostit, nu sunt din aceia destrăbălaţi, ci dintre aceia platonici şi înfrînaţi. gândurile mele le îndrept totdeauna către ţinte înalte, care sunt acelea de a face bine tuturor şi rău nimănui; dacă cel care cugetă aceste lucruri, dacă cel ce le săvârşeşte şi dacă cel care se îndeletniceşte cu ele merită a fi numit neghiob, s-o spună măriile voastre, slăvite duce şi ducesă. (p.953)

cervantes, don quijote de la mancha, editura pentru literatură universală, 1965, traducere de edgar papu

pictură de garcia hispaleto (discursul lui don quijote)
alte quijotisme aici, aici, aici şi aici.

blogul e un lucru bun

aşa am finalizat eu o discuţie de-aseară, de la pavilionul unicredit, sub genericul literatura de după bloguri. aici vorbitorii am discutat (după părerea mea fără utilitate), despre valoare tradiţională vs. internet, critici literari vs. blogări, canon vs. anticanon. discuţii pasionante de altfel, dar...

oricum, ca idee, mai trebuie să treacă multă apă (poluată) pe dâmboviţa până când oamenii de cultură vor vrea să folosească (cu folos) instrumentele actuale tehnologice şi economice. sau măcar să accepte că acestea nu sunt incompatibile cu cultura.

şi iar vom vorbi de generaţii... :(
etc.

primăvara cu don quijote (3)

cine-i mai nebun?

în capitolul 27 al volumului 2, don quijote asistă la un spectacol de marionete. spectacolul povesteşte cum o domniţă, melisendra, e eliberată dintre arapi de către un cavaler, don gaiferos. când vede că răpitorii-marionetă se strâng să-i urmărească, quijote intervine: scoate spada şi-ncepe să taie marionetele, venind în ajutorul cavalerului întruchipat.

dacă don quijote confundă spectacolul cu realitatea, "războindu-se" cu el, noi facem altminteri: intrăm cu realitatea în spectacol, n-o "lovim", ci acceptăm să ne "lovească" ea.
cine oare-i mai nebun: quijote care distruge spectacolul înşelător? sau spectatorul de azi de la avatar care-şi distruge voluntar realitatea, ca să intre cât mai bine în lumea spectacolului?

poza este de miguel bugallo sanchez
alte quijotisme aici, aici şi aici.

roblogfest "cultural"

cum spunea cinesseur, în lipsă de alte ierarhii, e bun şi roblogfestul. eu m-am ales cu descoperirea câtorva bloguri faine:

un blog grafic, de colaje, CoLAr.
câteva bloguri de istorie:
- maghistoryo mică enciclopedie istorică pentru toţi
- istorii regăsite, un blog cu o interesantă istorie a vestimentaţiei
- retro-râmnic, un blog despre istoria râmnicului sărat.
evident, mai vechile surorile marx şi dulce mahala, despre care n-are rost să spun prea multe.

şi m-a distrat tare zboarã niangrâpsiti, un blog machedonesc.

evenimente, vorbe etc....

marţi,
lansarea ultimei cărţi de andrei pleşu mâine, 27 aprilie la kretzulescu.

miercuri,
literatura de dupa blog-uri
dezbatere la pavilionul unicredit din şos. nicolae titulescu nr.1 (piata victoriei, lângă springtime) ora 18:00 - 20:00; link aici.

vor vorbi liviu papadima, paul cernat, marius chivu, iulian comănescu, adrian ciubotaru şi poate voi apuca şi io să spun ceva :)

primăvara cu don quijote (2)

cervantes, un pierre menard mai concis

îmi place că, supărat, cum spuneam, pe acela care-i continuase aventurile volumului unu din don quijote, autorul cervantes vrea să câştige mai mult simpatia cititorilor, scutindu-i de amănunte plictisitoare, care, bunăoară pe balzac sau thomas mann îi încântă de să te urci pe pereţi.

aci zugrăveşte povestitorul toate amănuntele casei lui don diego, înfăţişându-ne astfel tot ce cuprinde conacul unui cavaler avut de la ţară; dar tălmăcitorul acestei povestiri a găsit cu cale să le treacă sub tăcere, aşa cum a făcut şi cu alte mărunţişuri, fiindcă nu aveau nici în clin, nici în mânec cu firul adevărat al poveştii, care-şi află tăria în adevăr, iar nu în ocolişuri lipsite de viaţă. (p.828 - 829)

şi îşi poate permite, căci de fapt el (cervantes) povesteşte, la mâna a doua, după cide hamete benengeli, care cu volumul său întâi are mare faimă în chiar realitatea volumului doi. şi toate astea înainte ca pierre menard să scrie un don quijote mai fain, "infinit mai bogat", în realitatea ficţională a lui borges. apoi să vin eu să scriu despre, în (i)realitatea blogului meu.

cervantes, don quijote de la mancha, editura pentru literatură universală, 1965, traducere de edgar papu, 1350 p
desenul este de pablo picasso.

alte quijotisme aici şi aici.

niţel folclor fain

de-aseară la buybooks

cei de la buybooks şi metropotam au organizat aseară în rooms o mică petrecere, cu cocktailuri şi jocuri. localul a fost ospitalier şi deşi nu a fost nimic dansant, nu au lipsit jocurile. literare. care au reuşit să topească "scorţoşenia" de început a celor câtorva scriitori prezenţi, transformându-i în jucători redutabili.

iată-mă pe mine neghicind personajul necitit de mine habarnam. am avut noroc că nu mi-a picat cetăţeanul turmentat sau zdreanţă.

până la urmă, am făcut şi-o poezie - a doua la viaţa mea - în stil dadaist. iat-o, spre râdere:

voi mai veni, a fost funny!

pozele metropotam şi dragoş novac.

ziua cărţii.

chestii livreşti pt twitter [twittering the dead]

urmează o groază de discutii pe teme literare intre mine şi tlönieni. ei ar prefera evident să vorbim de altele – gen orfanii din Irak, sau buttsex – dar tout est littérature, lumea e o carte, aşa că discutăm literatură.

pornim de la fundamente: fiecare zice care-s, pt el, Cărţile Esenţiale, si care-i povestea lor.

[dragos c]

odiseea: un tip, in ciuda amantelor, se-ntoarce acasa

Don Quijote: chiar si nebun, tot gasesti un Sancho Panza

contele de Monte Cristo: desi suntem crestini, speram cu totii sa gasim comori si sa ne razbunam

timpul regasit de Proust: ce mai ramane dintr-o viata – umorul

orbirea: unde se vede ca oricat ai fi de savant, tot cu servitoarea te insori

mos goriot: un student refuza avansurile unui tip care-i promite puterea. gaseste in schimb, in alt roman, femei bogate

faust [vol 2]: cum Elena din Troia face victime si printre diavoli

capetele schimbate [nuvela de Th Mann]: nici zeii indieni insisi nu pot crea barbatul perfect [si frumos si destept]


[Strelnikov]

Biblia de God: "i didnt so much like the latter part of the book, which is more like ol' preachy talking. i liked the parts where these old yahoodies tolchock each other and then drink their hebrew vino, and getting onto the bed with their wives' handmaidens. that kept me going.”

razboiul peloponesiac de Tucidide: atenienii demoleaza o cetate mica. aia intreaba: bai de ce ne atacati, nu v'am facut nimica. asa e, raspund atenienii, dar si voi ati face la fel in locu nostru, chiar daca acuma, ca sunteti mititei, visati numa la pace la dreptate, pofta vine mancand, viata e paradoxala, crapati odata, gura mica. ["..este evident ca atat omul, cat si Zeii, oriunde dispun de putere si'o exercita dintr'un invincibil impuls al firii. si voi, ca toti ceilalti, ati actiona exact ca noi, daca ati avea o putere egala cu a noastra."]

Povestirile lui Poe: "cutremurate de nevroze ereditare innebunite de coree morale creaturile lui nu traiesc decat prin nervi, femeile, Morella sau Ligeia, zdrobite de imensa eruditie asfixiate de ceturile filozofiei germane de misterele cabalistice ale vechiului Orient, cu piepturi baietesti inerte de ingeri, complet asexuate!"

150 de ani de la naşterea lui cehov

sărbătorite la taganrog, oraşul de naştere.





evident, medvedev :)

ambasadorul, romanul românesc contemporan superb

dacă vă doriţi să citiţi un roman românesc nemaicitit în ultima vreme, deschideţi această carte, trudiţi-vă puţin la început - orice experienţă presupune o iniţiere, nu-i aşa? - şi vi se va deschide o altă lume (una din întrebările postmoderne "clasice" conturată şi aici este câte lumi există).

auzisem de acest roman în postmodernismul românesc al lui cărtărescu iar când l-am găsit la anticariat m-am îngrozit de cât de urât arăta, de cât de prost era tipărit, aşa că l-am lăsat pe raft, nu vroiam să-mi "stric" biblioteca. cu totul altfel e ediţia ce s-a lansat vineri, coperta e minunată!
din blogul autorului am aflat apoi că locuieşte în ploieşti - locul naşterii mele - şi pe lângă faptul că e muzician (cât de fin estetician este se vede în carte), mai e şi artist fotograf şi realizator de film premiat (în japonia). deci nicidecum filolog, ceea ce şade bine pentru proză şi pentru mine de asemenea.
am participat apoi la lansare, unde am găsit un tip modest şi timid, ceea ce şade iarăşi bine (şi apropo de lansare, o părere obiectivă aici şi una negativă aici).

dar să trec repede la roman. inspirat de nicolae milescu, personajul principal alexandru, tânăr de 35 de ani, ajunge la curtea ţarului boris mihailovici, care îl trimite ca ambasador în china. după multe peripeţii mistico-filozofico-politice, alexandru ajunge să stea de vorbă cu împăratul kangxi, deşi nicolae milescu, nu. apoi se întoarce. şi ajunge bătrân.

nu vreau să dezvălui finalul foarte bun (de obicei, finalul se ratează), ci doar să atrag atenţia repetitiv că piatra de încercare a romanului e prima parte. dacă reuşiţi să treceţi de primele 50 de pagini, vi se va dezvălui frumuseţea. vor apărea poveşti de dragoste, intrigi de curte-mpărătească moscovită, locuri tenebroase, dialoguri jucăuşe despre filozofia de ev mediu, călătorii, simboluri - toate în contrapunct. nu vă spun ce este presonreria, care erau perversiunile împăraţilor, cine a afafia ce tot bântuie mintea lui alexandru, ce caută în roman antonio vivaldi sau hardouin-mansart. iar dacă cineva mi-ar fi spus că o carte le poate conţine pe toate acestea la un loc, şi încă într-un roman românesc, i-aş fi râs în nas neîncrezător. dar când şi stilul e desăvârşit şi te ţine în suspans, cum să nu iubeşti această carte?

cineva îl cuprinde din spate, încolăcindu-şi braţele peste pieptul său şi-l trage în jos. se prăvălesc amândoi pe pardoseala mozaicată în motive geometrice arabe. o răsuflare fierbinte şi dinţii muşcându-i buzele şi nici despre aceasta nu i se spusese nimic, apoi degetele fierbinţi ale unei mâini mici, catifelate mângâindu-i pântecul şi strecurându-se cu încetineală mai departe şi pielea fierbinte a sânilor tresărind din răstimpuri. şi dogoarea în care pătrunde cumva cu mirare şi ţipătul slab, terminat în suspin şi toate acestea în întuneric şi nici despre asta nu i se spusese nimic, după care rostogolirea şi zbuciumul în şoapte neînţelese, într-un dialect parcă al acelei limbi, necunoscut lui şi din nou dinţii muşcând, durere vie împăştiindu-se reverberat, în surd ecou, în sângele său încins ca de vâlvătaia unui foc de vară, noaptea, pe dealuri la moldova, amintire ce păruse să se fi şters din memoria sa şi tremurul trupului acela străin, pe care din nou îl pătrunde, năvălind ca o ploaie fierbinte de vară, cum ea mai apoi încearcă să descrie, înşirând fraze limpezi, îmbinate cu şoapte de neînţeles. e parcă rănit de arderea pielii şi de răsuflarea aceea umplându-i plămânii, ca o rafală scurtă de vânt, ca o boare caldă răscolind în memorie amintirea unei flori sau unei frunze sau mirosul pământului: pajişte, fân cosit, cana cu lapte băut dimineaţa, ploaia şiroind pe geam, cu încetineală de miere, scurgându-se molcom şi iarăşi o surdă durere, venită în valuri dinspre confuze imagini desenate în memorie. (p.15)

aş putea să continui aşa, nu mă pot opri, şi dacă veţi crede că totul e numai erotism poezie amintire, nu-i aşa, e filozofie, matematica, mistica şi multămultămultă muzică, cum spuneam autorului îi place să se joace, te face şi pe tine să te joci, şi n-are nevoie de referinţe din realitate, ca umberto eco, nu e kitsch, personajele şi-ajung lor înşile, ficţiunea e coerentă, de drag să te cufunzi cu mintea şi să-noţi prin ea.

acum nu mă mai vait că n-avem şi noi un eco, saramago sau kehlman.

ioan mihai cochinescu, ambasadorul, editura cartea românească, bucureşti, 2010, 382 p
coperta de radu răileanu

saitul autorului aici.

primăvara cu don quijote (1)

una dintre cărţile mele dragi este don quijote. romanul romanelor, după mine ca şi după alţii, ediţia mea e una bibliofilă, într-un volum, stil pleiade, cu foi de ţigaretă, o minune (vezi coperta)!

când l-am citit prima dată, pe la 18 ani, stiu că mi-a plăcut mai mult partea a doua, aşa că m-am gândit s-o recitesc acum, c-a venit primăvara.

am găsit aici un don quijote mult mai înţelept, deşi tot fără doage, probabil că cervantes îmbătrânise şi era supărat că altcineva îi continuase deja volumul unu, aşa că şi-a aşternut cântul de lebădă.

mă oftic când aud despre don quijote că e un idealist nebun, înnebunit de lectura romanelor cavalereşti, probabil că aceia care afirmă aşa ceva ori au citit cartea în copilărie în variante prescurtate, ori au învăţat de pe undeva această idee. în mod cert, n-au citit romanul. don quijote este un om normal, obişnuit care are un ţel. nebunia nu este a lui, ci a celorlalţi, care nu-l înţeleg şi care trăiesc în altă lume, în altă vreme. oare, fără aura dumnezeirii, isus cristos nu e şi el tot un don quijote? nepotrivit lumii acesteia, isus propovăduia o împărăţie din altă parte, aşa cum quijote propovăduieşte (şi trăieşte) lumea cavalerismului.

această parte a doua mi se pare o operă tragică, mult mai profundă decât prima, aşa cum mi se pare şi partea a doua din faust. deci să purcedem la lectură.

...văzut de vladimir zamfirescu

citesc romanul romanelor...

volumul doi.

franţa pe care n-o ştiu

într-un articol din noua dilemă veche, un cercetător istoric medievist, sylvain gouguenheim, declară în interviu ostracizarea la care a fost supus de majoritatea istoricilor francezi pentru că a contrazis o teorie încetăţenită deja în cercurile academice, chiar şi în cele politice, ale uninii europene. s-a ajuns până acolo că a nu fi de acord cu un citat înseamnă că îl agresezi pe autorul citatului. şi asta în 2009.
pe scurt, orice discuţie intelectual-onestă ce pune în discuţie clişee intelectuale e întâmpinată de rea-voinţă şi ostracizare.

ideea autorului, susţinută în cartea aristotel la muntele saint-michel, este că nu islamul (ca civilizaţie şi ca religie) a tradus manuscrisele din greacă în arabă şi apoi în latină care apoi au pătruns în europa. manuscrisele au fost traduse de către sirieni creştini arabizaţi sau de către arabi creştini, iar filizofii arabi al farabi, avicena, averroes nu au avut o mare influenţă în religia musulmană, ceea ce înseamnă că nu se poate ajunge la concluzia că Islamul a ajutat la pătrunderea documentelor greceşti în europa (de ex. aristotel). ba, mai mult, în sec. xii, la abaţia saint michel se traduce în latină din greacă.

această opinie înseamnă pentru majoritatea intelectualilor francezi islamofobie şi rasism. în condiţiile în care u.e. recomanda ca manualele şcolare să ofere o redare favorabilă - nu adevărată - a implicării islamului în moştenirea europeană.

I knew him, horatio...

George Vasilievici, scriitor român (1978-2010)

FÂL- FÂL! Încerc eu să mă ridic de la pământ şi cât am clipit am şi ajuns la jumătate de metru în aer. Luat prin surprindere de sensibilitatea acestor membre exterioare pe care le pot mişca şi controla ca pe mâini, m-am speriat un pic, suficient însă pentru a uita să-mi văd de fâlfâit şi să revin destul de brusc cu picioarele pe pământ. Într-un parc al cărui nume mi-a rămas necunoscut am găsit pajiştea de care aveam nevoie. Când eşti începător nu-i bine să zbori printre blocuri. Am mers pe iarba perfect nivelată şi scurtă până în centrul acestui parc drept ca un covor. Niciun dâmb. Niciun copac. Aproximativ treişpe adolescenţi cu aripi şi ei echipaţi însă pentru un zbor profesionist, după cum se pare, stau în dreapta mea, aşezaţi în fund, direct pe iarbă. Stau în cerc şi se ţin de mâini. Îi văd clar de unde sunt poziţionat. Văd totul în jur. Mă întorc şi îi privesc cu ochiul de la spate. Fără să se întoarcă, o fată îmi face cu mâna. M-am bucurat descoperind acolo, în răspunderea la un interes, fie el si cel mai nesemnificativ, efectul educaţiei. Apoi şi-au arcuit cu toţii spinările, aplecându-se spre centrul cercului. M-am tras înapoi când această floare cu petale umane şi-a întins toate cele douăzeci şi patru de aripi şi apoi a început să se ridice de la pământ fără ca adolescenţii să se despartă sau să se scoale în picioare în timpul acestei decolări. Au continuat să stea jos. Pe măsură ce se ridica, grupul devenise un simplu cerc de carne, pentru ca în scurt timp să dispară cu totul. Două săptămâni voi putea zbura peste tot. Mai întâi de toate trebuie să urmez nişte cursuri de zbor, în compania unui instructor. (george vasilievici, viseptol, roman nepublicat)

bula lui mandiargues

conejo con caracoles
iepure cu melci; cum e cu putinţă să existe un asemenea fel de mâncare şi să fie mâncat? se întreabă în carte - cum e cu putinţă să existe un asemenea roman şi să fie şi citit? mă întreb şi eu. că premiat cu goncourt a fost. ecranizat cu sylvia kristel (emanuelle) şi joe dallesandro a fost. dar.
un franţuz, sigismond pons, de 41 de ani, îi ţine locul de comis voiajor de vinuri şi aperitive vărului său şi şade câteva zile în barcelona. primeşte o scrisoare de acasă în care desluşeşte cuvintele "a murit pe loc". şi n-o citeşte, o lasă pe masa camerei de hotel şi merge binişor prin cartiere rău famate, vizitează muzee, monumente, se-ntâlneşte cu prostituate, proxeneţi, pederaşti, ologi, cu vânzători, cu marinari (toţi de pe nava alstair).

metafora romanului
metafora romanului este o bulă, în care sigismond trăieşte aceste zile barceloniene, o bulă produsă de scrisoare în jurul lui, ca un balon de săpun dintr-un tub, într-un spaţiu şi timp povizorii extrase din existenţa comună, "ca un embrion de sepie într-un strugure de mare desprins din pieliţele sale negre şi tari".
în bulă, ultima clipă a vieţii aleargă după el cu aceeaşi viteză, astfel încât totul să dureze vreme îndelungată. şi durează. vreme de 200 de pagini.

efectul romanului
pe mine m-a surprins. este un roman scris cu o po(i)etică personală, scrisă de un elitist plezirist, un scriitor care vede şi simte. şi scrie. un fel de interior al lui fântâneru.
iar dacă voi ajunge vreodată la barcelona, o voi vedea altfel datorită marginii: voi căuta calle de San Ramon (numărul 20), piaţa San Jose şi calle de Robador (strada hoţului):

hoţul, sau mai curând răpitorul, este astăzi negrul sex al femeii dătătoare de plăcere, rana înconjurată de cârlionţi, ochiul păros din unghiul de jos al triunghiului isoscel, taur invers ce se întăreşte cu cât e lovit mai mult şi care se îngraşă cu cât e mai maltratat. cam într-o mie de exemplare, îl vezi colcăind pe stradă şi pe străduţele lăturalnice; bucăţile de carne ce-l înconjoară, coapse, şolduri, pântece, sâni, chip altundeva adorat sub şuviţele bogate de păr, ţesătura veşmântului mai mult sau mai puţin indiscret - toate acestea nu au, în Romador, decât valoarea şi funcţia unui accesori; esenţial este ochiul inferior, zeu şi totodată animal, de două ori rapace; bărbatul e aici un ins din turmă, al cărui rol nu-i atât viril, cât alimentar. (p. 52)

p.s.
andré pieyre de mandiargues e un scriitor cult de romane erotice şi fantastice, pornofil notoriu cu afinităţi suprarealiste.

andré pieyre de mandiargues, marginea, editura nemira, bucureşti, 1998, traducere de irina mavrodin, 194 pagini
coperta de dan pejovschi

romanul e reeditat la editura leda.




pps. la două zile de la această postare, găsesc pe un alt blog (al lui ovidiu baron) că şi el citeşte muzeul negru de acelaşi mandiargues...

interioarele lui yves saint laurent cu cărţi

o colecţie gallimard (nrf) cu un tablou de matisse:

camera bibliotecii:

yves saint laurent cu modelul sibyl buck, în 1995:

şi un salon cu o pictură de géricault şi una de juan gris (vioara):

de aici.

câştigător concurs - orbitor. aripa stângă cu autograf

răspunsul corect este moara dâmboviţa din spatele blocului din ştefan cel mare.

primul răspuns corect şi complet a fost al lui Mi Hai. pe care îl rog să-mi trimită pe mail (dragosbutuzea@yahoo.com) numele pe care să fie autograful şi adresa pentru a-i trimite cartea. dacă este din provincie, o voi trimite prin poştă. dacă este din bucureşti, ne putem întâlni. sau nu.

multe felicitări!

când maestrul e mai prost decât discipolul

cică în india, un discipol avea o aşa de mare încredere în învăţătorul său, încât, doar repetând numele învăţătorului, era capabil să treacă munţi înalţi şi ape-adânci.

odată, învăţătorul l-a văzut şi a gândit: phui, ce puternic e numele meu! am dobândit puterea universului!
aşa că s-a năpustit într-o apă adâncă, tot repetînd: "eu! eu!"

şi s-a-necat, căci nu ştia să-noate.

(somadeva, ocean des rivieres de contes, gallimard, 1997)

concurs - romanul orbitor. aripa stângă cu autograf

întrebarea pentru concurs este:
cum se numea moara din nostalgia şi din orbitor - şi unde se afla ea?

răspunsul îl aştept, timp de 2 zile, drept comentariu la acest post. premiat va fi primul răspuns corect.

premiul constă în romanul orbitor. aripa stângă, împreună cu un autograf special din partea lui mircea cărtărescu pentru câştigătorul concursului.

orbitor. aripa stângă este, după mine, revelaţia anilor nouăzeci în ceea ce priveşte romanul românesc, alături de exuviile simonei popescu.

volumul este oferit de editura

căreia îi mulţumesc pentru receptivitate.

este al cincilea concurs pe care-l organizez. şi staţi liniştiţi, mai urmează!

creştinismul islamic

dac-aţi văzut filmul agora, acest roman nu e o surpriză. acţiunea se petrece taman în vremurile alea, apar chiar câteva personaje alexandriene - chiril, hipathia.

romanul a câştigat premiul internaţional pentru ficţiune arabă - un fel de booker arab, a fost comparat cu codul lui davinci (dar e mai bine scris), cu numele trandafirului (dar e mai puţin fandosit decât eco).

romanul reprezintă incursiunea unui personaj, călugărul hypa, în orientul secolului iv-v (antiohia, ierusalim, alexandria), în care zarvele religioase, ereziile şi apostaziile erau la modă - ceea ce face romanul pasionant (nestorianismul, arianismul). dar cu adevărat importantă este lupta lui hypa cu sine însuşi, cu jumătatea lui demonică, ci dragostea, cu iubirea creştină, cu întrebările sale fără răspuns, cu chingile credinţei - pentru a ieşi din ele, pentru a fi liber.

încercarea autorului - director al arhivelor din biblioteca din alexandria - este de a stabili ce înseamnă a fi om, dincolo de filozofie şi credinţă (evident, islamic fiind, utilizează pentru aceasta creştinismul). de discutat cum te poţi pronunţa "liber" contra creştinismului, dar cum o faci contra islamului, eşti linşat...

cuvintele fac cu trupul omului ceea ce nici o medicină nu este în stare să facă, căci ele sunt viaţă fără de moarte, care nu piere odată cu pieirea celui care le-a vorbit sau le-a scris (p.302)

Tatăl ceresc e o esenţă abstractă răspândită în toate aceste credinţe ale fiinţei umane... El stă mai presus de cuvântul "esenţă", mai presus de cuvintele "natură" şi "fire", mai presus de puterea noastră de cunoaştere. este prea departe de noi şi noi suntem atât de departe unii de alţii! pentru că suntem sclavi ai himerelor noatre. esenţa divină însăşi nu este decât o himeră şi teamă necunoscută pe care noi înşine am născocit-o, am crezut în ea, certându-ne pentru această născocire a noastră şi sortiţi să ne războim între noi până în veacul veacurilor, în numele ei. va veni ziua în care fiecare om va avea propria lui credinţă, deosebită de a semenului de lângă el şi, atunci, lumea întreagă îşi va pierde temeliile, iar legea va dispărea... atunci va să îmi primesc învierea singur, în chilia însingurată a mea. (p.363 - 364)

o carte pasionantă, cum spuneam.

o părere egipteană aici.

youssef ziedan, azazel, îngerul răului, editura trei, bucureşti, 2010, traducere de dumitru chican, 402 pagini
coperta de faber studio

saitul autorului aici.

platonov-ul lui mihalkov

piesă netereminată pentru pianină mecanică

v-am spus că nu-mi place deloc tarkovski (în afară de andrei rubliov)? în schimb, mă-nnebunesc după nikita mihalkov, al cărui film de 33 de ani, piesă neterminată pentru pianină mecanică - l-am revăzut ieri.

poate şi pentru că are la bază piesa fără titlu (platonov) - neterminată - a lui cehov. spun are la bază, pentru că viziunea regizorală este diferită de cea a lui cehov.
dacă cehov era profund şi tragic, mihalkov e aici burlesc. scena în care doctorul refuză cu cinism să meargă la o bolnavă ca să nu piardă petrecerea, refuz urmat de furia învăţătorului n-are nici o finalitate - se transformă imediat în comedie ieftină. la fel, furia de la sfârşit (vezi secvenţa de mai jos) a lui platonov.

prin felurite planuri şi cadre, jocuri de lumini şi umbre, teatru în film, poveste în poveste, regizorul ne scapă de plictiseala vorbăriei fără sens a personajelor plictisite.

vorbim, mâncăm, dormim şi iar dormim. şi o facem cu conştiinţa împăcată. avem pretenţii europene, dar dezvoltarea e asiatică, spune platonov.

acum ştiu şi sunt sigur: e de ajuns să trădezi o singură dată ce-ai iubit, ce-ai crezut, şi nu vei mai scăpa toată viaţa de lanţul minciunilor şi al trădărilor.

aş putea să fac analize, referinţe livreşti la cehov sau lermontov, picturale, la şişkin sau levitan, nietzscheene, despre apolinic şi dionisiac, dar eu zic c-ar fi mai bine să vedem filmul şi să ne bucurăm de el. o bijuterie cinematografică!

înainte

"...iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu"
matei, 13,28

hai că mă grăbesc s-ajung la slujba de-nviere, abia aştept să-l ascult pe popa soare, are-o voce aşa de frumoasă, chit c-am auzit că trăieşte cu clopotarul, da-i om bun, îmi citeşte de fiecare dată coliva la prima oră, mă-mpărtăşeşte – da şi io-i dau de fiecare dată 50 de lei. ai noştri nu e ca papistaşii ăia care violează copii, rabinii ăia care conduc bănci sau imamii care-mbrobodesc femeile să se explodeze-n avioane sau metrouri. c-am avut şi noi bivolari care-mbrobodeau fete să se culce cu ei, sectanţi care cereau bani şi-i trimiteau în america, ptiu drace!

noi, românii, ortodocşi de la sfântul andrei care cică era român, suntem cel mai credincios popor, ne botezăm toţi copiii - ăia pe care nu i-am avortat, fireşte - ne cununăm la biserică, chit că ne despărţim dup-un an, că ne batem între noi, ne-nşelăm, ne scuipăm şi plecăm la fraţii noştri latini din italia la produs. ne ducem la biserică mai rar, cine mai are timp cu serviciul ăsta la care merg şi duminică, poate-mi dă şefu un salariu mai mare, că piţipoanca aia care s-a culcat cu el imediat a primit, şi câte n-am mai aflat...!, la biserică mă rog pentru sănătate, că nu mă duc la medic decât pentru adeverinţă, mă rog să câştig la loto, îmi doresc demult un audi a7, că toţi maneliştii şi beizadelele au.

mâine tre să-mpart pentru sufletul lu tata, mare beţivan era, o bătea pe mama de-o zvânta, da şi ea avea o gură! dar ce să zic, ea i-a făcut toate pomenile, mare credincioasă, tot cu popa soare, pe-atunci era însurat popa soare, nu umbla cu clopotaru, merg să-mpart la vecina mihaela, mare curvă şi-aia, a-ntins toată scara, da se ţine bine, nu i-o muri mulţi înainte, doamne iartă-mă, c-am ţinut tot postul!

hai că vă las, şi poate ne vedem la-nvierea morţilor, ha ha, ce caraghiolsâc, să-nvie morţii, păi dac-o să-nvie tata, o s-o bată iar pe mama, o să-mi dea şi mie vreo scatoalcă, al naibii beţivan!
eh, asta e, viaţă grea! când o s-o trăim mai bine? poate pă lume-ailaltă...

ultimul post (de 1 aprilie)

cred că postul de dedesubt a fost ultimul de pe acest blog, în semn de protest că n-am luat locul 1 la roblogfest (blog cultural). iar blogosfera culturală va rămâne văduvă!
paşte fericit tuturor!

un genial creator român - Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu este unul din poeţii mei preferaţi. surprinzător n-am nici un volum, dar calculatorul de acasă (de la părinţi) are multe din poeziile sale găsite mai demult onlain. am în schimb multe volume traduse de Mircea Ivănescu. pentru mine, ulise-le lui joyce, omul fără însuşiri al lui musil, kafka şi broch, chiar şi nietzsche înseamnă mircea ivănescu.

graţie lui zum, am descoperit un interviu cu acest genial creator român, care după moartea soţiei, şi-a asumat o recluziune ascetică în apartamentul său din sibiu. un interviu emoţionant, despre vremuri apuse, dar mai ales despre un om emoţionant.

câteva fragmente, dacă n-aveţi timp să parcurgeţi tot:

Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie. Plecam de la un text, de la replică, de la o amintire, de la o comandă şi scriam exact ce-mi venea în cap. Vorba lui Hamlet: „Dacă cap oi fi avînd“. Şi scriam. Cînd terminam, deschideam iar cartea sau mă uitam în jur şi vedeam sau ascultam doi indivizi care se certau sau discutau la o masă. În perioada aceea, scriam foarte mult la bufetul Mioriţa, pe bulevardul Carol, Republicii pe-atunci, la colţ cu Calea Moşilor şi cu strada Mântuleasa. Mă duceam acolo dimineaţa, la prînz şi seara. Chelnerii mă cunoşteau. Şi-mi aduceau votca. Ţin minte că am asistat la conversaţia unui tînăr cu un grup de admiratori, care spunea: „Ce dracu fac, că mi-am scrîntit glezna. Am să-i spun că mi-am scrîntit, c-am călcat pe pisică.“ Şi-am transcris chestia aia şi ştiu că a avut un oarecare succes. M-au şi întrebat: „Ce ţi-a venit?“. Or mie nu-mi venea nimic. Ca personajul lui Shakespeare, doamna neagră din Sonete. Acolo se dovedeşte că Shakespeare n-avea nici un fel de idee în cap. Şi că era şi-un tip complet lipsit de memorie. Umbla cu un carneţel şi transcria tot ce se discuta în jurul lui. Toate citatele celebre din Hamlet sînt schimburile de injurii dintre străjeri. Aşa mi s-a întîmplat şi mie. Şi n-am avut niciodată impresia că scriu literatură. Era chiar oarecum injuros.

Cînd am început să scriu fluent şi cînd s-a pus posibilitatea publicării eram coleg la revista Lumea care se constituise la un moment dat prin ’64 sau ’65 din oameni culeşi de la Agerpres, cu doi tineri străluciţi, Radu Pascal şi Mihai Matei. Mergeam seara sau între ture, ieşeam din Casa Scînteii, traversam podul Băneasa şi mergeam la restaurantul La Pod, unde consumam din votci şi compuneam texte. Ăia ştiau că scriu după titluri. Domnişoara Rodica Georgescu, colega mea, mi-a spus într-o dimineaţă: „Văd că scrii tot felul de poezii, mie de ce nu-mi scrii?“ Şi i-am scris nişte poezii. Atunci mi-am dat seama că pot să scriu la comandă. Şi după aia Radu Pascal, dacă avea chef, îmi dădea titluri. Mihai Matei îmi spunea: „Uite că am o întîlnire cu o domnişoară, scrie-mi repede două sonete“. Şi puteam să le scriu. Puteam să scriu un sonet în şapte minute sau sub şapte minute. Scriam şi în franţuzeşte şi în englezeşte pe vremea aia. Dar astea aparţin unei alte vieţi.

În copilăria mea, prin forţa lucrurilor, am trăit într-o casă în care se făcea muzică, fratele meu cînta foarte mult timp la pian. Am luat şi eu cîţiva ani lecţii cu aceeaşi profesori şi am cîntat după aceea. Eram obişnuit să ascult muzică, discuri. Pe atunci, frate-miu era adeptul lui Ceaikovski. Ascultam foarte intens Simfonia a şasea. Pe urmă l-am descoperit pe Wagner, care nu se cînta deloc pe vremea aia. Mi-aduc aminte că într-o seară tîrziu, am ascultat o transmisie în direct a unui post italienesc de la Scala cu Tetralogia dirijată de Furtwängler. Wagner nu se cînta. Era pe vremea cînd se făcea învăţămînt politic – cursul scurt de istorie PCB al Uniunii Sovietice. Era o altă punere a problemei decît Wagner, vă daţi seama. Pe urmă, l-am citit pe Wagner însuşi, care punea problema semitismului în muzică. Multe lucruri aş putea să spun de pe vremea aia. De aceea sînt oarecum blazat acum şi oarecum înclinat spre complexe de superioritate cînd i-aud pe liderii politici sau pe reprezentanţii lor cum se exprimă la talk-showuri la televiziune şi ştiu ce era odată. Vorba Ofeliei: „Să nu mă doară cînd ştiu ce e şi-a fost odinioară“; Hamlet strigă: „Du-te la mănăstire“ şi iese.

... susţin că n-am citit niciodată în întregime Ulise. L-am tradus pe capitole. Îmi comanda Andrei Brezianu. Ne întîlneam, tot aşa, pe la cîrciumi, deşi el nu prea bea, şi spunea: „Vezi că Hăulică e dispus să publice un capitol din Joyce“. Alegeam capitolul şi-l traduceam. Dar asta nu însemna că citisem cartea de la un capăt la altul. [...] Andrei Brezianu mi-a spus, ţin minte foarte precis, într-o zi din ’72 „Domle, Hăulică, face o chestie cu centenarul lui Dostoievski. – zice – ce-ar fi să facem o actualizare, să scriem «Dostoievski şi Faulkner»“. La un moment dat am fost prezentat ca poet şi eseist, pe vremea aia scriam şi eseuri. Am scris o chestie în care am spus că un fel de corespondent al lui Dostoievski ar fi Faulkner. Şi am discutat cu Brezianu. I-am spus: „Ce-ar fi să traducem The Sound and the Fury“? A zis: „Hai să încercăm“. Noi îi spuneam Zbieretul şi ochiul roşu. Am tradus primul capitol şi a apărut chiar în numărul acela. Pe urmă au apărut în numerele următoare părţile subsecvente ale cărţii. Peste un an am tradus Absalom, Absalom!, tot aşa în serial. Nemoianu mi-a aranjat transferul de la revista Lumea la Editura pentru Literatură, care a devenit apoi Editura Univers.

Acum, în ultimii ani, de cînd nici nu mai văd şi sînt legat de patul de suferinţă, cum nu obosesc să vă atrag atenţia, nu mai văd pe nimeni. Mă frecventa Radu Vancu la un moment dat. L-am cunoscut pe Marius Ianuş, cînd habar n-aveam cine e. Mi-au publicat o pagină cu un scriitor bătrîn şi pe contrapagină apărea un scriitor tînăr, Alexandru Muşina, pe care l-am şi cunoscut, dar pe care nu l-am mai văzut. Am fost prieten cu Iustin Panţa. [...] Nu mă caută nici un prieten, nici din străinătate, nici din ţară şi, în general sau în particular, nu am nici un prieten. Stau singur ca un nenorocit. Toată lumea dă cu picioarele în mine.

inteviu de doina ioanid, cezar gheorghe, un cristian, apărut în observator cultural