30 iunie 2010

primul meu vila-matas

în răspăr cu bartleby, enrique vila-matas construieşte o istorie a scriitorilor Nu, adică a scriitorilor care au renunţat la un moment dat să scrie, sau la a fi scriitori. cartea nu e roman, aşa că nu pot spune că mi-a produs mari emoţii artistice, însă extaze livreşti, da.

reproduc mai jos câteva citate memorabile:
  • schopenhauer: cărţile proaste sunt un venin intelectual care distruge spiritul. şi, pentru că majoritatea persoanelor, în loc să citească ce-i mai bun din diferite epoci, se mărginesc să citească ultimele noutăţi, scriitorii se limitează la cercul îngust al ideilor în circulaţie, iar publicul se scufundă din ce în ce mai adânc în propriul noroi. (p.160)
  • susan sontag: atitudinea cu adevărat serioasă e cea care interpretează arta ca pe o cale de a tinge ceva ce poate că se obţine numa abandonând arta. (p.81)
  • dylan thomas: o certitudine trebuie să existe / dacă nu de-a scrie, cel puţin de-a nu scrie. (p.132)
am mai reţinut două poveşti frumoase:
  1. un poet talentat scrie la un moment dat pe o foiţă de ţigară un poem, al cărui prim vers e "stupiditatea e punctul meu forte". după care face din el o ţigară, pe care o fumează liniştit, funându-şi astfel poemul. (p.138)
  2. scriitorul francez marcel schwob scrie povestirea petroniu, în care autorul satyricon-ului nu e arbitrul alaganţei, ci un tânăr aristocrat care descoperă lumea datorită unui sclav, siro, lumea de jos, a gloatei. şi la 30 de ani, acest petroniu scrie toate poveştile pe care i le spusese sclavul, în 16 cărţi, spre hazul nebun al acestuia din urmă. apoi cei doi prieteni se travestesc şi pleacă să trăiască toate aceste poveşti pe care le scrisese(ră). petroniu se lasă astfel pentru totdeauna de scris, "chiar din clipa când a început să trăiască viaţa pe care şi-o imaginase". (p.114)
pe lânga panoplia unor scriitori notorii pentru retragerea lor - b. traven, pynchon, salinger, rimbaud, de quincey - am mai aflat amănunte picante despre nebunia lui maupassant, despre melville, juan ramón jiménez, robert walser, juan rulfo (şi unchiul său proverbial, celerino) ş.a.

alături de javier marías (şi aici), enrique vila-matas e un mare scriitor spaniol contemporan.

enrique vila-matas, bartleby & co, editura rao, bucureşti, 2005, traducere de ileana scipione, 187 pag.

29 iunie 2010

o recenzie la madame bovary

am descoperit pe un blog fruntaş în ză list, aparţinând unei studente la litere, ana muşat, o recenzie mi-nu-na-tă la madame bovary. nu pot să n-o reproduc integral, spre încântarea şi a cititorilor mei:

Romanul debuteaza prezentandu-l pe tanarul Charles Bovary incapabil sa se adapteze in mediul scolastic si ridiculizat de catre noii sai colegi. Ca si copil, si mai tarziu ca si adult, Charles ramane pe parcursul romanului un personaj mediocru si lipsit de vigoare. Rateaza primul sau examen pentru a deveni doctor si abia din a doua incercare reuseste sa devina un doctoras de mana a doua intr-o comuna. La scurt timp dupa ce este repartizat, mama acestuia ii aranjeaza casatoria cu o vaduva mai in varsta, dar care moare la scurt timp lasandu-i acestuia mai multi bani decat ar fi sperat.

La scurta vreme Charles se indragosteste nebuneste de Emma, fiica unui pacient de-al sau, si cei doi hotarasc sa se casatoreasca spre fericirea si multumirea tatalui fetei. Se pare insa ca mariajul nu se ridica la asteparile fetei. Aceasta inca de cand locuia la manastire visa ca va gasi o iubire care va fi, printre altele, solutia tuturor framantarilor ei interioare.

Dupa ce ia parte la o serata extravaganta incepe sa viseze si sa isi doreasca cu ardoare o viata mai sofisticata. Revenirea la viata de la tara o aduce pe Emma in pragul unei depresii crunte tocmai cand aceasta ramane insarcinata. Din dragoste pentru Emma si din dorinta de a o face fericita, Charles decide sa se mute in Yonville, un mic orasel. Acolo familia Bovary ii intalneste pe Homais farmacistul, un fanfaron caruia ii place sa se auda vorbind.si pe Leon, un tanar avocat, care, ca si ea, este plictisit de viata rurala si ii place sa se afunde in romane siropoase. Odata cu nasterea Berthei, Emma incepe sa se indragosteasca de Leon, acesta raspunzandu-i sentimentelor ei. Insa sincronizarea nu e de partea lor, Emma nefiind inca pregatita sa se angajeze intr-o idila cu tanarul Leon, dezamagit de respingerea tinerei, tanarul pleaca spre Paris pentru a-si continuie studiile.

La scurt timp dupa plecarea lui Leon, Emma il cunoaste pe Rodolphe care se arata inca de la bun inceput interesat de ea, declarandu-i pe nerasuflate iubirea. De aceasta data Emma nu mai ezita in a se arunca in mrejele idilei. Din cauza indiscretiei pe care o manifesta fatis, locuitorii oraselului incep sa barfeasca despre cei doi. Charles insa, orbit de dragostea lui pentru sotia sa cat si de naivitatea-i caracteristica, nu banuieste absolut nimic. In acest timp Charles trece printr-un esec profesional, fapt care o ingretoseaza si mai mult pe Emma, aruncand-o cu disperare in flacarile iubirii adulterine, incepand sa se imprumute din ce in ce mai mult pentru a-i face diverse cadouri lui Rodolphe si pentru a plati plecarea lor si a fetitei ei, plecare pe care Emma o planuiste pana la cel mai mic detaliu. Se pare insa ca planul ei nu ajunge sa se realizeze pentru ca Rodlphe o paraseste, neaseptat, nu inainte de a-i scrie o scrisoare care ii va frange inima eroinei. Emma se imbolnaveste grav, fiind la un pas de moarte.
In ultima parte a romanului, Emma il va regasi pe Leon, alaturi de care va incerca sa isi gaseasca linistea si fericirea. Dar din pacate si aceasta incercare se va dovedi un esec. Romanul este savuros pana la ultimul capitol. Emma e simbolul femeii adulterine, dar nu de dragul inselatului, nu pentru ca ar fi dorit placeri trupesti. Cu fiecare noua iubire cautata, Emma incerca sa se regaseasca acel suflet pereche perfect, asa cum si`l imaginase inca din copilarie.
de aici aici.

intermitenţele vieţii


de aici.

27 iunie 2010

l'art du roman

tlön society ne-a adunat pe câţiva blogări care să răspundem la întrebarea
Care E Cel Mai Mare Roman Romanesc Din Lume?

romanul doamnei t.
[eu]

pentru mine romanul românesc par excellence, şi nu pentru că e despre o românie urbană şi modernă, despre amoruri şi politichii. ci pentru că e vorba despre un personaj literar despre care pot spune că m-am îndrăgostit realmente, doamna t. şi pentru că mai e vorba despre o midinetă dolofană ce seduce paginile cu onduleurile ei.


un roman neîndeajuns discutat şi tradus, care, după ştiinţa mea, nu are nici o ediţie critică de 77 de ani. un roman faţă de care publicul românesc s-a dovedit, cred eu, ingrat.
şi nu în ultimul rând, pentru că e scris de camil petrescu, cel care-i spunea lui mihail sebastian: "dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine"; după care, când îl întâlnea pe eliade, îi spunea: dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine." and so on.

imagini din filmul omonim al lui sergiu prodan şi al vioricăi mesina (2001)


Razvan Radulescu Teodosie cel Mic
[Zum]

o calatorie in timp, in vremea liceului - sa aleg un roman de-al Hortensiei? imi placea mult, insa de-atunci n-am mai recitit-o asa ca nu stiu cat de mult as gusta-o acum. nici Craii de Curtea-Veche nu cred ca e Cartea.

sau mai departe - Toate panzele sus!, romanul romanesc al copilariei. am crescut totusi, asa ca

inapoi in ziua de azi, uitand de toate cartile importante necitite: sa aleg una dintre cartile despre mine? Exuvii (Simona Popescu) e prima care-mi vine-n minte. Orbitor. toate ar putea fi Aleasa, insa nici una nu e cea mai cea.

poate unul dintre romanele 'tinerilor prozatori'... da!

nu faceti ochii mari (sau faceti-i) - romanul meu romanesc preferat e Teodosie cel Mic. Teodosie... care de fiecare data ma lasa fara cuvinte fiindca nu stiu ce poti sa zici despre o carte (aproape) enervant de perfecta. e greu, acolo totul face tzac-tzac-tzac, fiecare virgula isi are locul ei, fiecare cuvant e ales cum trebuie, pus unde trebuie, oricat ai cauta stridente sau alunecari nu gasesti. si apoi umorul. si rochiile Otiliei, fantoma. si povestile. si joaca. si stilul ala aproape clasic (ce descrieri!) in spatele caruia vezi scriitorul razand ghidus. si acvariul de lupta. si gata.


Mircea Cartarescu Nostalgia

My all times favourite din proza romaneasca nu exista. Pentru ca nu am preferinte atat de constante. Ba e Caragiale (oricare din doi), ba Urmuz, ba Istrati, ba Blecher, ba minunata de HPB, ba contemporani, ba clasici.

Un exercitiu de amor, inteleg ca asta se asteapta de la mine, iar nu o selectie critica. Or, dintre cartile pe care le recitesc la un an-doi, rasare azi, mai stralucitoare decat celelalte, Nostalgia lui Mircea Cartarescu. Pentru ca o iubesc de cand, in ultimul meu an de liceu, am citit-o, albastrui-verzuie, pe o hartie paroasa, ca Visul. Pentru ca de atunci am recitit-o in editia completa din 1993 pana s-a ferfernitit si tipei dandyiote de pe coperta i-a crescut un neg de cafea chiar sub nas.

Ea nu-mi vorbeste numai despre literatura si despre Totul-care-nu-incape-niciodata-in-creatie, desi creatia e moarta daca nu viseaza la El, ci si despre niste fetite care refac propriul lor Decameron si mult mai mult decat atat, cam cum faceam in copilarie in jocurile mele cele mai reusit voluptuoase, de o voluptate non-erotica, ci pur si simplu transgresiva, despre arhitectul muzical si caracatitos pe care l-am invidiat multa vreme, despre ouale Orbitorului (pentru ca tot Orbitorul aici cuibareste), pe care-mi place sa le pipai cu duiosie. Ea-mi vorbeste si despre mine si colegii mei de clasa, care am crescut 18 ani intr-o lume, ca sa fim azvarliti intr-alta cam pe cand citeam prima editie a acestei carti.



Gellu Naum Zenobia

Auzi de la X sau de la Y despre cea mai tare carte romaneasca. Faci rost de ea cu nerabdare, o citesti, dar pe tine nu te impresioneaza. De ce? Pentru ca nu exista „cea mai buna carte ever” fie ea romaneasca sau straina.

O carte place unora si nu place altora, e ca in cazul unui tablou. Calificativul de „cel mai bun roman” depinde de fiecare cititor in parte si de scala sa de valori. Caci, daca nu se pune problema asa, nu mai e vorba despre literatura, ci despre un truc comercial.

Pentru mine exista doar carti speciale pentru fiecare epoca din viata mea. Nu de mult, numeam special romanul „Ambasadorul” scris de Ioan Mihai Cochinescu. Dar am vorbit deja despre el si nu vreau sa ma repet. Asa ca aleg azi altceva.

„Zenobia” lui Gellu Naum imi pare un roman exceptional. Din cauza rimei tainicei. Din cauza magiei cuvintelor si-a parcursului initiatic. Din cauza paginilor de proza metamorfozate in pohem. Pentru ca imi place proza poetica care are coerenta unui vis. Proza care manuieste coduri apropiind cititorul de scriitor, si-n acelasi timp, apropiindu-i pe amandoi de o interioritate in care ajung sa-si atinga degetele - in ciuda distantei fizice. „Zenobia” imi pare speciala pentru ca, inainte de-a deschide cartea, aveam mari asteptari de la ea. Iar atunci cand am terminat-o, asteptarile nu mi-au fost inselate.

Acest roman este una dintre cele mai bune carti romanesti. Argumentul meu este: pentru ca imi place! Si daca as reusi performanta de-a va explica de ce imi place, inseamna ca nu imi place indeajuns de mult...


Gramatica Academiei

Gramatica Academiei e asa, cam ca o femeie.

E multa, zdravana si rotunda la cotoare.

si e doua (Cuvantul si Enuntul), ca orice femeie adevarata: curva in pat (ca ce-i enuntul, de nu o curva pe care-o rastalmacesti dupa cum iti pica bine?) si doamna in public (ca ce-i cuvantul, de nu doamna careia nu-i e permis s-apara-n public altfel decat corect aranjata?).

Gramatica Academiei e precum o femeie pe care o-ntrebi de-i laie sau balaie, iar ea-ti raspunde-n cei doi peri ai cozii de peste: e fie asa, fie invers. Apoi, din senin, din iarba verde (de obicei taman cand iti vine chefu' s-o-ntorci pe degete), ridica spranceana si-ti spune verde-n fata NU. Niciodata nostri cu doi i.

Iar in caz de discutiune intelectuala la o cafea, te-abureste de te-ameteste, te plimba printre infixe, afixe, sufixe si prefixe, pana-ti zdruncina increderea in putintele-ti diverse si-ncepi sa-ti zici ca nu-i de nasul tau. si ca dna stefania Popescu e mult mai abordabila - poti chiar s-o iei cu tine-n pat.

Cand nu te scoate din minti, Gramatica Academiei e chiar cool. Genul de femeie cu care poti sa iesi fara teama in lume.


Mircea Eliade
Romanul adolescentului miop

Anunt Publicitar

Esti adolescent si totusi te simti batrin?
Ai trait putin si totusi ai impresia ca ai vazut tot?
Ai iubit numai o data, de doua, de citeva ori, dar ai convingerea ca nu vei mai putea iubi niciodata?
Iti doresti sa traiesti viata cit mai intens posibil si totusi te simti deja obosit, dezamagit, pacalit de existenta?
Spectacolul maturitatii ti se pare o piesa ieftina pusa in scena cu actori patetici, lipsiti de talent si entuziasm?
Te simti persecutat de un sistem educational obtuz, dictatorial si abrutizant?
Ai impresia ca nimeni si nimic nu e capabil sa iti ofere un raspuns pertinent la intrebarea: de ce m-am nascut?

Ai dreptate si esti perfect indreptatit sa simti toate acestea. Toti cei care spun ca nu ar fi asa, crezindu-se si aratindu-se superiori tie, de la inaltimea diferentei de ani traiti in plus fata de tine, sint ignoranti si ignorabili.

Dovada ca e asa si ca ceea ce traiesti tu este unul din adevarurile eterne si neperisabile ale adolescentilor din toate timpurile e aici: “Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade.
Citeste-l.


Mateiu Caragiale
Craii de Curtea Veche

Cea mai buna bucata de proza romaneasca

in cazul meu, raspunsul se livreaza by default : ”Craii de Curtea Veche”. De ce? Pentru ca este, de ex., inimitabila. De cati scriitori ati mai auzit ca scriu ”in stilul lui Mateiu Caragiale”? Exact. De niciunul. Sau pentru ca este, de ex., intraductibila. Cine s-ar incumeta, fara sa cada in rizibil, sa transpuna moleseala levantina, depravarea bucuresteana, melancolia balcanica? Sunt lucruri pentru care nu exista echivalenta in alte limbi (occidentale, cel putin). Stilul e inclasificabil. Ba emfatic ad nauseam, ba comic spre turpitudine. Sau dialoguri sardonice sau reverii mesmerizante. Combinatia paracelsica dintre obscenitate si aristocratie este secretul valorii mateine. N-am vazut niciodata in ”Crai” decadenta sau prolixitate, pretiozitate ori gravitate naiva. As putea sa spun ca-I ceva intre paseism si oniric, un hibrid marcat de subtilitate, ceva ca o bijuterie stranie pe un piept in putrefactie, dar as consuma degeaba cuvinte. Eram in serioase si stufoase discutii cu mine daca sa marturisesc despre ”Crai” sau despre cealalta parte de proza care ma bantuie. [La mine, locul intai e intotdeauna un yinyang d’asta..]. Cealalta fata a monstrului fiind ”Nopti la Serampore” a lui Eliade. Poate altadata


Octavian Paler Viata pe un peron

Sunt carti peste care ai norocul sa nimeresti exact la momentul potrivit, iar „Viata pe un peron” a lui Octavian Paler este, pentru mine, o asemenea carte. M-am regasit in eroul principal, “jumatate sfant, jumatate sobolan“. Un om atat de sedus de puritatea idealurilor sale incat nu reuseste sa termine niciun lucru pe care il incepe - fiindca realitatea nu se dovedeste niciodata la inaltimea iluziilor sale - si a carui capacitate de a despica firul in multipli de saisprezece il face incapabil sa actioneze intr-un sens sau altul. M-am regasit in nesfarsitele lui frici: frica de a nu actiona gresit, frica de a nu fi asteptat prea mult, frica de a nu se dovedi las in fata fricii.

Farmecul cartii este ca, la fel ca viata, submineaza fiecare concluzie pe care o trage. Nu ai raspunsuri si certitudini, daca pornesti la lupta trebuie sa o faci fara ele. Toate revelatiile pot fi pasi spre inteleptire sau pretexte pentru resemnare.

E o carte foarte personala, izvorata din framantari reale. Citind-o, simti ca nu iei contact cu o poveste, ci direct cu sufletul unui om, expus in toata vulnerabilitatea sa. Sa descopar, in momentul in care, ca adult, sunt acut constienta de propriile mele limitari si defecte, ca si ceilalti oameni sunt imperfecti si macinati de indoieli, ca ezita, ca se tem sa nu esueze, mi se pare cumva incurajator: asta inseamna ca nu sunt slaba sau ratata, ci sunt doar un om ca multi altii. si, daca ei, confruntandu-se cu propriile lor indoieli, au totusi curajul de a incerca si, unii, norocul de a reusi, atunci acest lucru este posibil si pentru mine.


Petru Dumitriu Cronica de familie

Am ales “Cronica de familie” de Petru Dumitriu.Trei volume insumand peste 1500 de pagini; marirea si decaderea unei familii boieresti, urmarita pe mai multe generatii, pe parcursul unui secol, de pe vremea lui Cuza pana in “obsedantul deceniu” ’50, perioada scrierii romanului, eroii ultimului volum fiind nepotii si stranepotii celor din primul. Zeci si zeci de personaje: ambitiosi urcand treptele prin manevre politice si financiare, ambitioase urcand treptele prin intrigi de alcov, dandies irosindu-si inzestrarile intr-o viata pe cat de placuta pe atat de sterila, femei care se sting in casnicii nefericite, pierzandu-si orice bucurie si ratiune de a trai, femei care se bucura nestingherite de viata cu prietenul familiei, peste capul sotului prea slab sau ignorant sau nepasator, femei usoare de toate rangurile, de la prostituate de rand la intretinute din lumea teatrelor si pana la doamne din inalta societate care se vand mult mai scump si mai discret... O lume eleganta, mondena, hedonista, nepasatoare uneori pana la cinism... care se sfarseste brusc prin '47-'48.Urmeaza mizeria, lupta zilnica pentru supravietuire, iar ca singura salvare, fuga peste granita, uneori reusita, alteori nu, uneori chiar fatala... Unul dintre cele mai bune romane romanesti, cu soarta ingrata, datorata duplicitatii politice a autorului.


Radu Tudoran Fiul Risipitor

A fost foarte dificila rugamintea lui zum de a alege romanul romanesc preferat ever - sunt convinsa ca toata lumea ar fi preferat sa aiba variante multiple:) M-am gandit sa ies din blocaj scriind nu neaparat despre "cel mai", ci despre unul aproape complet ignorat, din cate stiu eu: "Fiul risipitor" al lui Radu Tudoran. Poate ca singurul motiv din care m-a impresionat atat de tare cartea este ca eram tanara si romantioasa cand am citit-o prima oara, insa am revenit asupra ei constant de-a lungul timpului. E o poveste de dragoste clasica, in care Ea se indragosteste pentru totdeauna de El, il urmeaza si-l asteapta febril toata viata, e parasita si continua sa astepte, traieste numai prin iubirea asta care o trezeste in adolescenta, o formeaza, ii ofera unica motivatie de a trai si, evident, in final i-o ia. Ceea ce m-a facut sa iubesc eu romanul este, pe de o parte, intuitia cu care este descris Fiul risipitor, faptul ca Tudoran a inteles ca exista oameni intr-o continua cautare de sine, etern nemultumiti, pentru care iubirea celuilalt nu poate insemna implinire perfecta si, pe de alta parte, empatia si delicatetea cu care sondeaza sentimentele celei ce iubeste.

Ion Creanga Amintiri din copilarie

— Ia, poftim de incaleca pe Balan, jupaneasa! zise parintele, de tot posomorat, sa facem pocinog sfantului Nicolai cel din cui. si cu toata staruinta lui Mos Fotea si a lui badita Vasile, Smarandita a mancat papara, si pe urma sedea cu mainile la ochi si plangea ca o mireasa, de sarea camasa de pe dansa. Noi, cand am vazut asta, am ramas inlemniti. Iar parintele, ba azi, ba maine, aducand pitaci si colaci din biserica, a impartit la fiecare, de ne-a imblanzit, si treaba mergea struna; baietii schimbau tabla in toate zilele, si sambata procitanie. Nu-i vorba, ca noi tot ne faceam felul, asa, cateodata; caci, din batul in care era asezata fila cu cruce-ajuta si buchile scrise de badita Vasile pentru fiecare, am ajuns la trataji, de la trataji la ceaslov, s-apoi, da, Doamne, bine! in lipsa parintelui si a dascalului intram in tinterim, tineam ceaslovul deschis, si, cum erau filele cam unse, trageau mustele si bondarii la ele, si, cand clampaneam ceaslovul, cate zece-douazeci de suflete prapadeam deodata; potop era pe capul mustelor!

Camil Petrescu Ultima noapte

un prof in liceu [fan Pirgu din Craii..] lua la misto precoitala "lectie de filozofie" din capitolul 3: "ma baeti, sta Gheorghidiu cu Blonda'n pat si pune Nietzsche'n ea in loc sa". capitolul 3 e complet artificial, so to speak, si la fel e toata cartea, autenticitatea & existentialismu lu peste. pe vremea aia eram toti foarte preocupati de Sex, foarte speriati si teoria profului parea solida, la rigoare orice film porno serios confirma: in pat cu Blonda e posibil un singur lucru, daca nu esti batran si gay.

ceva mai tarziu am aflat [merci, J-P Sartre] ca poti discuta Nietzsche chiar in timp ce nu doar inainte si dupa. profii grasi de romana & actorii porno germani [desi remarcabili in zonele lor de expertiza] nu's intotdeauna foarte tari pe existentialism.

cartea are destule probleme, tehnic vorbind, ramane totusi cea mai agresiva si vie pe care'o stiu in literatura ro. esti din bucuresti, esti misogin, afemeiat, anarhist, mad about books & ultraviolence, borasti cand te uiti in stanga si'n dreapta prin parcuri malluri parlament cluburi si gazete? u my Brother, hypocrite lecteur, i think u'll enjoy the novel.



25 iunie 2010

23 iunie 2010

actualitatea lui stendhal

este destul de greu să vorbeşti despre o carte atât de clasică, stoarsă pân-acum de mii de critici, profesori, scriitori şi cititori. dar risc un pic, şi nu mă pot abţine să nu scriu câte ceva, mai ales că mi-a plăcut tare mult, recitind-o după 17 ani, din simplul motiv că este o traducere nouă, a irinei mavrodin, curajoasă după cea de-atâtea ori reeditată a lui gellu naum.

cine nu ştie subiectul? julien sorel, un sărac mediocru dar frumos vrea să parvină şi pentru asta seduce două femei - o nevastă şi o fecioară. evident, trebuie să plătească pentru asta. şi moare.

dar ceea ce vreau să spun sunt două lucruri:

1. actualitatea eroului - toţi suntem julien sorel

cum ai fi putut ghici că sub acest chip de fată, atât de palid şi de blând, se ascunde o hotărâre de nestrămutat de a muri mai bine de mii de ori decât de a nu face avere (p.37), ei bine, stendhal mi l-a făcut atât de simpatic, că mi l-am imaginat ca pe un candidat venit la biroul nostru de recrutare să-şi caute job - aceleaşi neconcordanţe între declaraţii şi fapte, aceleaşi ambiţii, aceleaşi greşeli. se trezeşte spunând prostii, face gafe, e inconstant etc.


ceea ce am învăţat de la personaj este totala sa voinţă de a învăţa de unde poate, de a experimenta situaţii care să-l ducă la poziţia socială pe care o visează. o permanentă descoperire de sine se petrece cu julien, de la început, de când deschide ochii asupra lumii, până în momentul morţii. este un monstru de luciditate şi de analiză.

stendhal e foarte blând cu julien, îl povesteşte cu ironie condescendentă: mărturisesc că slăbiciunea de care julien dă dovadă în acest monolog nu îmi dă o prea bună părere despre el. ar fi vrednicul camarad al acelor conspiratori cu mănuşi galebene, care vor să schimbe tot felul de a fi al unei ţări mari, şi nu vor să-şi poată reproşa nici o zgârietură. (p.157) da, mă voi amuza când voi ridiculiza din plin această fiinţă atât de odioasă numită de mine eu. (p.434)

mi se pare bună remarca traducătoarei din prefaţă cum că sorel ar fi un străin camusian avant la lettre. ca şi meursault, julien sorel e străin de ceilalţi, preferă de fiecare dată să fie singur, nu-i înţelege pe ceilalţi şi îşi doreşte să moară:

lăsaţi-mi viaţa mea ideală. micile hărţuieli, amănunte din viaţa reală, mai mult sau mai puţin jugnitoare pentru mine, m-ar scoate din Cer. fiecare moare cum poate; eu nu vreau să mă gândesc la moarte decât în felul meu. ce-mi pasă de ceilalţi? relaţiile mele cu ceilalţi vor fi tăiate brusc. vă rog să nu-mi mai vorbiţi despre aceşti oameni; îmi ajunge să-i văd pe judecător şi pe avocat. (p.501) este ciudat totuşi că nu am cunoscut arta de a mă bucura de viaţă decât după ce mi-am văzut sfârşitul atât de aproape. (p.502)




2. amorul raţional

în cuplurile cărţii, dragostea e aspru criticată. dacă pentru domnişoara de la mole, legătura cu julien e doar un joc de orgoliu şi voinţă, iar pentru julien, ambele legături sunt doar experienţă, eroina cărţii e doamna de rênal - doar ea se abandonează total, până la iraţiune, amorului faţă de atât de tânărul amant. ca atare, dispare şi ea la scurt timp după moartea lui julien.

mi-a plăcut însă cum stendhal se arată zgârcit cu dragostea bărbaţilor. jocurile de-a amorul ale lui julien sunt doar pariuri cu sine însuşi (chiar în clipa în care orologiul va bate ora zece, voi săvârşi ceea ce mi-am făgăduit toată ziua că voi face în seara sta, sau, dacă nu, voi urca în camera mea şi îmi voi zbura creierii - p.69). iar după prima experienţă sexuală cu doamna de rênal, se întreabă:

Dumnezeule! să fii fericit, să fii iubit nu-i decât atât? ... asemenea soldatului care se întoarce de la paradă, julien avu grijă să-şi treacă prin minte cu cea mai mare atenţie toate amănuntele purtării sale. - am făcut oare tot ceea ce îmi datoram mie însumi să fac? mi-am jucat oare bine rolul? (p.102)


iubirea bazată pe raţiune este, fără îndoială, mai înţeleaptă decât iubirea adevărată, dar ea nu are dcât puţine clipe de entuziasm; se cunoaşte prea bine pe sine şi se judecă fără încetare. (p.383)


per final, romanul şi pentru mine e o capodoperă, mi se pare surprinzător de actual, şi mă gândesc că a fost scris înaintea romanelor lui flaubert şi dostoievski. mă bucur că l-am recitit acum, după marea dezamăgire cu mănăstirea din parma.

stendhal, roşu şi negru, editura leda, bucureşti, 2007, traducere de irina mavrodin, 534 pagini.
coperta de walter riess








22 iunie 2010

ford, godard, truffaut...





stradă-ngustă, proză largă

cine-i acest autor, josep pla (1897 - 1981)?
publicat în această colecţie prestigioasă rao, în serie de autor?
scriitorul a fost unul foarte popular printre conaţionali.
tot printre conaţionali, asocierea cu franchismul îi umbreşte acum opera.

romanul înseamnă de fapt mici poveşti satirice despre viaţa la ţară. în catalonia. la torelles. mai precis pe strada îngustă, unde un medic veterinar tânăr se mută din barcelona.

întâmplările nu sunt extraordinare, dar cu miez, cam în genul mai proaspetei medgidii, oraşul de apoi.
de pildă:
  • înghiţirea unui ban de către un copil atrage familie o tragedie - pentru ei nu mai contează nimic pe lume decât să audă odată clingul în oliţă.
  • o vecină aşteaptă de ani o partidă de amor cu soţul ei mototol şi mic - treaba trebuie să meargă ca unsă.
  • un frizer îşi scoate de bunăvoie o măsea sănătoasă doar ca să-i demonstreze nevestei îndărătnice că o extracţie nu-i mare lucru - dar nu convinge.
  • cel mai bogat om din oraş e atât de zgârcit că arată ca un cerşetor - iar fapta sa de vitejie?: să nu-şi pună izmene iarna.
  • o bătrână scoate salteaua de sub fiul şi nora alături de care locuieşte ca s-o pună sub celălalt fiu care vine de la oraş în vizită - fapt ce e comentat şi răs-comentat: e corect? e drept? e exagerat!
eu unul m-am distrat pe cinste!

era o linişte absolută în casă, liniştea aceea grea a satelor, care pe mine mă sperie şi mă face lipsit de apărare. aceste tăceri solide, grele le sunt foarte folositoare acelora - puţini - care pot să le suporte, deoarece ajung să inducă o senzaţie fizică precisă a micimii omului în comparaţie cu universul. în faţa valului de tăcere nu mai contează mofturile şi pretenţiile. e ca un zid de netrecut. în larmă, omul se simte puternic. în linişte însă, descoperă cât e de neînsemnat şi de mărut este de fapt. (p.185-186)


josep pla, strada îngustă, editura rao, bucureşti, 2009, traducere (excelentă!) de christina anghelina, 250 pagini

o altă (şi bună) impresie la adina.

20 iunie 2010

maturizare

nu cu mult înaintea ultimelor alegeri, credeam în miracole. pentru poporul român. în cei 20 de ani de neo-comunism, încă aşteptam o clasă politică interesa(n)tă, măcar în al 12-lea ceas. acum mi se pare o iluzie, un semn de imaturitate socială şi istorică să mai cred că după un secol de zădărnicie românească, în câţiva ani totul se va pune pe picioare.

acum m-am maturizat. îmi dau seama că lucrurile se vor schimba doar cu generaţiile. numai după ce vor dispărea - prin moarte - cei de la putere şi copiii lor cu decapotabile, abia atunci ne vom putea aştepta ca lucrurile să se îndrepte. spre ce anume, vor şti alţii.

datoria noastră este să construim. încet, aşa cum şi-au construit generaţiile din occident capitalismul de azi. au prosperat, războiul apoi le-a distrus totul, apoi au luat-o de la capăt. cultura muncii şi nu a furatului, cultura proiectelor pe termen mediu şi lung (cincinalele comuniste nu erau o glumă), cultura responsabilităţii faţă de ceilalţi. acestea nu vor putea fi semănate niciodată de către ţăranii dezrădăcinaţi, aduşi la oraş de comunişti să muncească-n uzine şi să locuiască-n blocuri.

atâta vreme cât acceptăm bandiţi ca ion iliescu (cu mineri), hoţi deştepţi ca adrian năstase (cu mătuşi) sau proşti ca adriean videanu (om de afaceri incompetent politician), escroci ca george becali (care smulge lacrimi când intră la puşcărie) şi mămăligi ca emil boc - fără a-i pedepsi în vreun fel când greşesc - neexistând nici un control în respectarea legii -, nu vom schimba lucrurile în mod esenţial. iar când toţi aceştia ne iau banii cu inpotenţa lor, iar noi nu ne unim pentru a ne opune (grecii au făcut-o), la revedere.

mie nu-mi rămâne decât să-mi fac treaba la mica mea afacere privată, să schimb puţin oamenii cu care lucrez. şi de ce nu? scriind şi aici, post cu post, pe blog. nu va fi zadarnic.

19 iunie 2010

iubire versus virtute

tocmai ce-am văzut la hbo îndoiala, un film cu meryl streep şi philip seymour hoffman. nu spun nimic de magistralele roluri ale celor doi - cele două confruntări psihologice cum să nu mă dea pe spate? -

ci de ideea clară a filmului (a lui john patrick shanley) că între iubire (inclusiv cea "păcătoasă") şi virtute (instituită de sfântul pavel în sânul bisericii) este o permanentă luptă. iar balanţa dintre cele două zgârie şi macină şi ia forma îndoielii.

iar reuşita filmului este că această luptă / îndoială pare a ieşi din lume, lume niciodată pregătită pentru decizia finală.




18 iunie 2010

of!


a murit şi saramago!...

decadentissimo sau enciclopedia decadenţei



am simpatizat cu jean des esseintes nu prin sofisticăria, estetismul sau nevroza sa, ci prin obstinaţia cu care căuta plăcerea.
sictirit de natura din jur (mai ales cea umană) - romanul a fost tradus în engleză against nature - des esseintes îşi vinde castelul prăfuit şi se mută la periferie. aici se-nconjoară de felurite obiecte şi trăieşte din savoarea lor şi din amintiri. din păcate, e impotent.

huysmans începând cu acest roman bate în cuie modernismul, proclamă libertatea prin plăcere estetică, precursor al lui proust şi wilde, cultivă hedonsimul ca dispreţ bla-bla-bla.

dar deşi pare teribil de serios şi sofisticat, de peste tot curge o ironie fină, ca polenul.
de pildă, cumpără o ţestoasă căreia-i împodobeşte carapacea cu pietre preţioase doar ca s-o admire târându-se pe covorul oriental. şi broasca moare.
de pildă, se cuplează cu o acrobată bărbătoasă pentru că-i place să fie dominat, dar dă de o neroadă. aşa că trece la un licean.

  • de pildă, iubeşte literatura latină - petronius, apuleius, commodius - dar ajunge repede la literatura franceză.
  • de pildă, iubeşte tabloul lui gustave moreau (salomeea) - o pictură subtilă, preţioasă, scăldată în antică visare, într-o corupţie veche, departe de moravurile noastre (p.41) - dar trece repede la gravurile ciudate ale lui goya.


  • de pildă, corupe un minor doar ca acesta, cuprins de patimi, să se răzbune apoi pe societate - fă-le altora ce nu vrei să-ţi facă ei; cu maxima aceasta vei ajunge departe - dar acesta îl lasă baltă.
  • de pildă, iubeşte pe schopenhauer, ce predică neantul existenţei, avantajele singurătăţii, avertizând menirea că, orice ar fi făcut, spre orice s-ar fi întors, avea să rămână nefericită (p.63), dar consumă evantaie de parfumuri şi orgi de gusturi.
  • iubeşte pe baudelaire, verlaine şi mallarmé, poe, d'aurevilly, villiers - dar numai operele bolnave, consumate şi iritate de febră.

cu alte cuvinte, eroul nostru îşi ia de fiecare dată ţeapă, nu reuşeşte să facă nimic, şi nu-i rămâne decât să se-ntoarcă, sub lentila sa estetă - la o viaţă comună.

rezumatul înţelepciunii umane este să lungeşti cât mai mult lucrurile; să nu spui niciodată un "da" hotărât; fiindcă nu poţi manevra generaţiile decât atunci când le faci să-şi pardă vremea fără rost. (p.125)



joris-karl huysmans, în răspăr, editura univers, bucureşti, 2008, traducere de iulia bodnari şi irinel antoniu, 158 pagini

tabloul este pictat de gustave moreau, salomeea (1876)

14 iunie 2010

mcsweeneys, adică altceva

pe urmele unei informaţii din cartea luminii incandescente, personajul smiley se urcă pe un vârf înalt, întinde mâna în sus şi purcede să decojească azurul, găurind o bucată de cer şi pătrunzând astfel drept în casa lui salvador plascencia, autorul însuşi, acum placid şi nemainteresat de romanul pe care tocmai îl scrie. doar are şi el nefericirile lui amoroase.

închipuieşte-ţi că unei femei din hârtie nu-i place să taie gurile bărbaţilor care-i fac sex oral. aşa că trebuie să-şi umezească de fiecare dată fofoloanca tipărită. cât e de nefericită, cum sunt şi celelalte personaje, aşa că iată-le pornind război cu autorul.

noi am pornit la război împotriva unei poveşti, împotriva istoriei pe care o scrie scriitorul. am crezut că tăcerea e cea mai bună armă cu care ne-am putea opune curiozităţii scriitorului, că tăcerea noastră îl va readuce la tăcere şi pe scriitor. (p.183)

imaginaţia strânsă între coli m-a lăsat paf, cartea începe de două ori, are planuri mii, încrenguite ludic din mintea autorului: profeţii, tehnologie, albine, salate, amoruri, neputinţe, destine, rita hayworth, pagini oarbe, pagini chioare, un sfânt face wrestling, un copil nostradamus.

chiar dacă ştia data şi ora la care mama sa avea să moară, Copilul Nostradamus n-a spus nimic. în ziua în care mama lui şi-a dat ultima suflare, o marţi cu vreme destul de plăcută şi umiditate atmosferică scăzută, înainte ca ea să apuce să iasă din casă, Copilul Nostradamus a atins-o pur şi simplu pe palmă, transmiţându-i următorul mesaj: "Mamă, te iubesc". ea s-a întors trei zile mai târziu într-un coşciug din lemn de cireş, cu o jerbă de garoafe şi un grup de măicuţe cu mătănii care veneau în urmă. (p.146)



mcsweeneys este o editură americană ce publică proză experimentală / de avangardă. aici şi-a publicat tânărul scriitor de origine mexicană romanul the people of paper apărut în 2005 şi repede tradus la nemira în următorul an. din marketing deficitar sau din neinteres cititoricesc, a ajuns la reduceri. 10 lei.
evident, nu scăpaţi!


salvador plascencia, oameni de hârtie, editura nemira, bucureşti, 2006, traducere de anca stoiculescu

saitul autorului aici.
un interviu cu autorul aici.
pozele reprezintă 2 file din manuscrisul autorului.

alte recenzii la iulian şi liviu drugă.

la recitiri, workshop

azi la ora 19:00 ne intalnim la absinteria sixtina sa muncim cu cuvintele distrandu-ne, in cadrul cenaclului recitiri. v-astept!

13 iunie 2010

bookfest

dacă îl compar cu ediţiile anterioare, mai puţin aglomerat şi mai ordonat. ceea ce e bine, mi-aduc aminte de gaudeamus-urile de la sala radio. aer condiţionat, călcături pe bombeu mai puţine, oameni care mai mult asistă la lansări decât cară saci de cărţi. adică cititori mai educaţi. poate de criză.

editurile, în criză, s-au dovedit imune. s-au gândit că nu e bine să facă reduceri. ce dacă se cumpără puţină carte din librărie? să se cumpere puţină şi la târg. s-a mers pe 10 - 15%, art nu a redus nimic, doar paralela 45 a îndrăznit un 35%, şi-a mai scos şi-o nouă ediţie shakespeare în ciuda tuturor.

se pare că de miercuri până vineri a bătut doar aerul condiţionat, nu şi cititorii...
oricum, mai e timp până editurile se vor gândi şi la nişte strategii de business. cu cartea. în criză. le doresc succes.

io nu mi-am luat mare lucru, noul liiceanu şi un vila-matas. dar mai ales un mult căutat album de vladimir zamfirescu.

10 iunie 2010

felicia înainte de toate

o tipă pleacă din românia, unde a venit să-şi vadă părinţii, în olanda, unde locuieşte. asta e povestea.

în conflictul subtil dintre o mamă bătrână băgăreaţă limbută firoscoasă teribilă incorigibilă şi o fiică stresată şade miezul ascuns, ca fragmentul colonelului din ilie cazane, în povestea banală.

după ce vezi filmul, te întrebi cine are dreptate. mama sau fiica? niciuna? eu am pariat pe fiică, dar ştiu că atunci când voi avea 60 de ani, voi paria pe mamă. realizatorii filmului ne spun că lucrurile nu sunt aşa de simple, e greu de discernut, însăşi fiica trece "graniţa" dintre dragoste şi manipulare cu fiul ei.

şi aşa cum mama nu-şi va opri manipulările fireşti, tot aşa fiica nu se va opri în a-şi petrece următoarele concedii la ai ei.

filmul mi-a plăcut! fain monologul feliciei (ozana oancea). admirabil rolul mamei (ileana cernat) care cred că de fapt e o mamă bună. nu am înţeles, în schimb, care era rolul lui şuşu şi al taximetristului în poveste...



ps. mulţumesc pentru invitaţie la proiecţia specială.
saitul filmului aici.

policier

[dragoş c] eroii mei politisti

cand ma gandesc la romanul politist, simt o mare placere, gandindu'ma la eroii lui, care pentru mine intruchipeaza un spirit "american", chiar daca unii dintre autori sunt englezi. surprinzator, cel mai tare autor "politist", pentru mine, nu e marea Agatha. ci altii:

incep cu Poe - al carui erou August Dupin le da tuturor clasa - ma bantuie si acum animalul criminal din rue Morgue.

urmeaza eroul cameleon al Patriciei Highsmith - Tom Ripley - bogata sursa cinematografica, poate din pricina neobisnuitului erou, la noi mai putin cunoscut [a fost tradus abia prin 92 la Humanitas].

urmeaza apoi seria detectivilor mistocari, gagicari si teribili - ai lui Chandler [Philip Marlow], Peter Chambers [Mark Preston], Peter Cheyney [Lemmy Caution], James Hadley Chase [Lew Brandon] - ultimi trei autori fiind englezi.

m'asteapta cu romanele lor Ellroy, publicat acum de Polirom si de asemena Akunin.

de ce'am adus discutia?

pentru ca romanul politist e'un univers aparte, paralel cu literatura gafaitoare din mainstream.



[Strelnikov] frankly my Brothers, enigmele politiste nu m'au entuziasmat niciodata, nu stiu de ce, pt ca altfel subscriu fara retineri la fraza lui Godard [all u really need.. is a gun and a girl]. intre eroii mei din pop literature se numara Omu Invizibil, Feyd Rautha, Iuda, Spanu, Victor Frankenstein & altii – insa nici un detectiv..

dar e interesant ca atatia Autori Misto [de la Poe la Eco, si mai ales the great Jorge Luis] au fost complet obsedati de genu asta. but why? iata my Brothers, o posibila explicatie [evident ca nu'i originala]:

epoca'n care a inflorit romanul politist – sec 19 – fiind epoca Ratiunii, s'a putut deriva de aici imaginea lumii-ca-rebus, a detectivului-hermeneut. desigur enigme & mistere exista dintotdeauna'n literatura [si viata] dar e absolut moderna aceasta incredere in capacitatea mintii umane de'a le decripta fara rest.

probabil asta face Numele Trandafirului [roman politist in care nici o enigma nu e rezolvata, decat intamplator] so post-modern.


8 iunie 2010

rahan

acest numărul unu a apărut pe 1 iunie, deci este cu copii. trei episoade, cu inserţii din copilăria lui rahan.

dar cine este rahan?
este un erou din epoca primitivă, ultimul membru al unui trib dispărut din cauza unui vulcan.
este exemplu de erou civilizator - pedepseşte răul şi răsplăteşte binele.
la gât are un colier din colţi ce simbolizează curajul, bunătatea, sinceritatea - valorile insuflate de tatăl său, crao cel înţelept. valori care lipseau pe atunci, cum lipsesc şi astăzi.

desenele lui andré chéret sunt realiste, în culori vii.
şi cred că reuşita eroului rahan constă în dinamismul său, sugerat prin gestica variată şi contorsiunile trupului - uneori personajul iese din bandă, o desfiinţează să aibă loc să se răsucească pe toată pagina, mai-mai să-ţi intre-n ochi. el e tot timpul pe fugă, înoată, se luptă. şi, fireşte, ţipă, rahan n-ar fi el fără: RAHAAA!...

felicitări adevărului pentru iniţiativă!

andré chéret, roger léccureux, rahan, editura adevărul holding, 2010, nr.1 (saitul aici)

7 iunie 2010

woyzeck

poliţist: o crimă bună, o crimă adevărată, o crimă frumoasă. nici nu se putea una mai frumoasă. n-am mai avut demult una ca ea.

e replica de final a piesei neterminate woyzeck aparţinând autorului german mort la numai 23 de ani (de tifos), georg büchner. medic ratat - a scris o teză despre sistemul nervos -, cu simpatii revoluţionare, büchner s-a refugiat în scris - câteva traduceri şi piese de teatru. ultima, rămasă neterminată este woyzeck, care, prin laconismul său şi ruperile sale, pune bazele unei libertăţi de interpretare fastuoase (cinematic de werner herzog).

nu citeam piesa dacă n-aş fi văzut-o la gala absolvenţilor unatc, într-o montare experiment, invitat de actorul principal, mihai băcăran. aşa c-am pus mâna pe piesă (de aici) şi pot spune că mi-au rămas câteva chestii, dincolo de cele 3 personaje-tip (woyzeck - omul sărac, victimă a societăţii şi nebun mistic; căpitanul - victimă a moralei; doctorul - victimă a ştiinţei):

woyzeck: noi, oamenii simpli, noi, ăştia, n-avem virtute, pe noi ne-mpinge natura; dar, dacă aş fi un domn, şi-aş avea o pălărie şi un ceas, şi-o haină englezească, şi aş şti să vorbesc ales, eu aş vrea să fiu virtuos. trebuie să fie ceva frumos la virtutea asta dar, domnule căpitan. dar eu sunt un amărât. (p.8)

woyzeck: fiecare om e o prăpastie; ameţeşti când te uiţi în ea (p.39)

woyzeck (se sufocă): tot mereu - tot mereu (se ridică impetuos şi cade înapoi pe bancă.) tot mereu, tot mereu (îşi fânge mâinile) învârtiţivă, tăvăliţi-vă! de ce nu stinge Dumnezeu soarele, ca să se tăvălească toţi în desfrâu, bărbat şi femeie, om şi animal. faceţi-o la lumina zilei, faceţi-o pe mâinile oamenilor, ca muştele! - muiere! muierea e fierbinte, fierbinte! - tot mereu, tot mereu! (sare în sus.)... (p.44)

oricum, piesa e foarte interesantă prin aspectul său neterminat ce pare grotesc-absurd, de kafka. asta pe la mijloc de secol xix!

georg büchner, woyzeck, editura liternet, 2006, traducere de mihaela sîrbu, 71 pagini (traducere integrală după varianta canonică)









5 iunie 2010



distincţia lui nietzsche




der gemeinste Mann fühlt, dass die Vornehmheit nicht zu improvisiren ist und dass er in ihr die Frucht langer Zeiten zu ehren hat, - aber die Abwesenheit der höheren Form und die berüchtigte Fabricanten-Vulgarität mit rothen, feisten Händen, bringen ihn auf den Gedanken, dass nur Zufall und Glück hier den Einen über den Andern erhoben habe;* (Die Froliche Wissenschaft)


_________________________



*omul cel mai vulgar simte că distincţia nu se improvizează şi că el trebuie să onoreze în ea rodul unei îndelungi perioade de timp, pe cînd absenţa formei superioare şi vestita vulgaritate a fabricanţilor cu mîinile lor roşii şi grăsane îl duce la gîndul că doar întîmplarea şi norocul l-au ridicat pe unul deasupra celuilalt; (ştiinţa voioasă)


(traducere de liana micescu, ştiinţa voioasă, humanitas, 1994, p. 66)

3 iunie 2010

dilemateca - o revistă (încă) pentru bătrâni?

mai am şi acum primul număr al dilematecii, mă bucuram că avem şi noi o revistă despre cărţi, mai ales sub auspiciile lui pleşu. dar a trecut mult timp de-atunci. revista a mai apărut, io am mai citit-o din când în când şi-am constatat acelaşi stil de recenzie şi acelaşi aspect.

în numărul curent, din iunie, sunt multe recenzii bune, despre omul de nicăieri, despre un om din est al lui groşan, despre meister eckhart, interesant un dosar despre literatura gay românească (da, cică există aşa ceva), un dialog cu dumitru chican, traducătorul din arabă al romanului azazel.

în fine, să mai spun că m-am bucurat când marius chivu s-a hotărât să invite blogării la o anchetă. şi sunt de acord cu el când spune că pe bloguri se comentează uneori stângaci şi naiv.

1. dar cum oare se recenzează uneori în dilemateca?

să iau câteva exemple din finalul câtorva recenzii, unde se pun, de obicei, concluziile:
  • despre romanul gluma rusească, nu înţeleg decât că "este un roman retenibil îndeosebi prin semnificaţia titlului" (gebriela gheorghişor). mai aflu că "nici un supravieţuitor nu transgresează compromisul". aha! deci retenibil!
  • despre omul de unică folosinţă, "poezia e una de interstiţiu: şi a exteriorului, prin instantaneele pe care le transcrie, aproape mereu contextualizate, dar şi a interiorului, prin inserţia în senzorial a acestor instantanee" (alexandru matei). aha! interstiţiu!
  • despre fantoma iese din scenă, aflu doar că "fantoma lui roth ştie, precum marinarul marlow, că trăim aşa cum visăm: singuri." în reşt, toată recenzia e povestea romanului (gabriela glăvan). aha! trăim singuri!
  • despre omul duplicat, alexandru budac scrie neutru, se-nvârte în jurul cozii, despre tema dublului, puţină poveste. şi atât. o recomadă? e o carte bună? i-a plăcut? nimic. eu, de exemplu, cred că-i carte proastă, n-am dus mai mult de 20 de pagini.

2. prezentarea grafică a dilematecii e bătrânicioasă?

nu am nimic cu colajele lui dan stanciu, intelectual fin de altfel, ele sunt reuşite. dar să dau peste tot de aceste colaje în sepia cu jobenuri şi crinoline, cu statui antice şi reproduceri ce se opresc la clasicismul francez mi se pare prea mult pentru tânărul din mine. nu-mi iese nimic în evidenţă, nici o culoare de merchandising, ceva care să-mi sară-n ochi, să mă atragă. culorile închise par de ferpar. şi nu vorbesc de copertă, ci de paginile din interior.

în comparaţie, le magazine litteraire pare glossy, deşi arată de secol xx - vă invit s-o răsfoiţi. dar dilemateca noastră arată de secol xix. şi când te gândeşti că trebuie doar ca cineva să-i pună domnului stanciu o revistă literară străină în mână şi să-i schimbe culorile...

cert este că-mi doresc o revistă profesionistă, în care să găsesc cât mai puţine recenzii scrise de unii care se consideră profesionişti într-ale recenziilor, dar care nu-mi spun nimic despre cărţi, nici măcar dacă le-a plăcut sau nu. şi-mi doresc o revistă tânără, şi pentru tineri, care să arate dinamic şi provocator. dacă nu poţi avea mereu inspiraţie, poţi lua exemple din altă parte. bunăoară, de la franţuji.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...