Autocritică

Citind postul de dedesubt, observ că e unul foarte prost, prost gândit, prost scris, am strecurat chiar un anacolut. Asta pentru că, fuck! scriu de la serviciu, pe apucate.

Ar trebui să-l şterg, dar, după sondajul meu de-acum o lună, din care a rezultat că posturile mele plac, contrazic, iată, printr-un exemplu încurajator de Aşa nu!

Promit că de-acum înainte voi fi mai atent...

Urmasii veseli ai lui Ivan Ilici

Aţi citit extraordinara nuvelă a lui Tolstoi. Iar dacă credeţi că ideile nu se sfârşesc odată cu autorul lor, ci că ele se împrăştie în univers ca praful de stele şi că e de-ajuns ca cineva să se gândească un pic, că ideile se întorc şi se-adună în jurul lui ca un Maelstrom.

Ideea lui Tolstoi s-a reîntors într-un film şi într-o carte - pe unul l-am vazut, pe cealalta am citit-o. Şi mi-au plăcut, căci în ultima vreme mă cam depresasem...

Filmul

Se cheamă Ultimele dorinţe şi e un film american. Cu multe clişee hollywoodiene - familia, bunăstarea, cultura generală de quizshow - dar plăcute, în context.

Ce context? Al unor doi bătrâni ce mai au şase luni de trăit. De aceea îşi propun să-si îndeplinească câteva din dorinţele pe care nu şi le-au împlinit, din varii motive, până acum. Aşa că şi le îndeplinesc. Apoi, fireşte, mor.

În spatele insă a acestei acţiuni, stau doi actori: Jack Nicholson şi Morgan Freeman, doi monştrii sacri ai cinema-ului american. Ei bine, fără ei, filmul ar fi fost unul fad, după părerea mea. Grimasele lui Nicholson, felul lui de a juca un milionar excentric e stupefiant, ca de fiecare dată (a fost recent pe ProCinema About Smith). La fel, rolul lui Freeman, a unui common man american, a cărui singură realizare e sancta familia, e uimitor! Cei doi reuşesc să salveze filmul, ba chiar să-l facă excelent.

Lecţia filmului?

Să ne facem repede şi noi o listă, să n-așteptăm atâta...

Cartea
Se cheamă Henderson regele ploii şi e scrisă de un autor pe care nu-l agreez, cel puţin pe cel din Darul lui Humboldt, ce m-a plicitisit şi pe care nu l-am terminat niciodată: Saul Bellow (bun prieten cu Eliade si cu Norman Manea).

Altceva a fost cu această carte.

Căci e una umoristi-ironică, împănată din plin nu doar cu poante, ci şi cu crâmpeie de înţelepciune presărate ici şi colo...

Eugene Henderson, un milionar american crescător de porci, aflat sub middle age crisis, chemat de un glas interior, nu-şi mai găseşte sensul în existenţa sa cotidiană. Îşi lasă deci traiul îndestulat şi pleacă teleleu în Africa.

Aici cunoaşte două triburi primitoare şi primitive. Iată-l iniţiat într-o altfel de viaţă, mai simplă şi mai profundă, desigur. De pildă, conducătorul unuia din triburi, Dahfu, frumos ca Alcibiade si înţelept ca Socrate, îl învaţă să-nveţe nu de la porci, capân-atunci, de la o frumoasă leoaică.

În fine, cartea mi s-a părut încântătoare...

Mi-aş fi dorit însă să fi fost scrisă de Rebreanu, adică re-re-scrisă de vreo două ori, ar fi devenit de-a dreptul excelentă!...

Bătrânii nu mai au ţară

Am fost aseară la film. No Country for Old Men. M-a impresionat teribil.
Observ că sunt asediat de la o vreme de foarte multe filme pesimiste.
Inspirat din primul – cred – roman al scriitorului american pulitzat recent, filmul este tulburător. Cred că se poate ridica la nivelul cărţii.
McCarthy este un scriitor coşmaresc. – Încă citesc ultimul lui roman The Road. Scris extrem de simplu, frumos, dar greoi (pentru engleza mea).
Filmul, însă, cu impactul lui vizual şi cu jocul actoricesc, m-a impresionat enorm.
Acţiunea e simplă. Un om nu se poate abţine să facă bine şi ajunge într-o cursă fatală urmărit de un criminal psihopat ca un diavol, Javier Bardem – care face toţi banii.
Răul e peste tot, reuşeşte oriunde, oricum, chiar are caracter – se ţine chiar de promisiune, criminală, fireşte. Destramă familii, crează laşităţi, corupe. Se joacă.

E o scenă pe undeva, pe la final, în care doi puşti, îl ajută pe Bardem rănit. Acesta-i răsplăteşte, iar ei, buni prieteni, încep să se certe pe bani.
Romanul nu lasă loc pentru speranţă. Bătrînii nu mai înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lor. Nu le rămâne decât să se retragă, în lumea trecutului şi a viselor, care acum devin coşmaruri. Asta e tragedia filmului, a unei lumi noi, apocaliptice, dar fără speranţa vreunei izbăviri...
PS. Ca o palidă confirmare a filmului, un grup de tineri gălăgioşi, fără pic de bun simţ, au râs şi au fumat pe tot parcursul proiecţiei. La Corso.

Marele Gatsby

Am citit cu intârziere şi eu acest roman al lui Scott Fitzgerald. Mă mai chinuisem cu ceva ani în urmă cu marele Cei frumoşi şi blestemaţi – despre viaţa tinerilor americani din epoca jazzului. Evident, am văzut filmul, cu Robert Redford şi Mia Forrow. De vreo câteva ori, încă. Pot spune, arar, ce-i drept, că se ridică la înălţimea cărţii.

În fine, cartea destramă lucid mitul bunăstării americane, dincolo de care se ascunde frauda, plăcerea, mediocritatea maliţioasă şi altele. Dincolo de scena fericirii şi a etalării bogăţiei stau – când nu au stat altfel? – suferinţa şi parvenitismul. Cam asta este lecţia pe care o dă Scott Fitzgerald.

Ce e minunat în roman? Păi felul cum un om încearcă să cucerască lumea pentru femeia iubită. Care, odată cucerită, se dovedeşte a fi o ţoapă. Tragic. Importantă, arată autorul, e iubirea, nu împlinirea iubirii.

Mai este o chestie care mi-a plăcut, mai bine zis o imagine – o reclamă uriaşă la un oculist, adică un chip uriaş pe un panou uriaş cu ochi uriaşi - stă în mijlocul unui drum prăfos şi cenuşiu şi priveşte lumea ca un Dumnezeu atoatevăzător. (Nu mai ştiu dacă imaginea e şi în film, parcă e.)

Oricum, e un roman profund, foarte bine scris, care se citeşte uşor şi care lasă urme.
Mai are sens să amintesc de talentul genial al traducătorului Mircea Ivănescu? 

Francis Scott Fitzgerald, Marele Gatsby, Editura Polirom, Iași, 2002, traducere de Mircea Ivănescu, 264 pagini

Generaţia fără graniţe

Azisem de Vasile Ernu, avea o rubrică de corespondenţă cu Bogdan Stănescu în Suplimentul de cultură. Discuta, evident, chestii livreşti. De asemenea, Stănescu chiar a luat un premiu editorial citind din Născut în URSS. Carte pe care, evident, am pus şi eu mâna acum.

Ce e? Carte de amintiri, de eseuri, de antropologie? Roman? Poate toate laolaltă. Dar nu asta e important, ci ce vrea Ernu să spună? La pagina 235 afirmă că “motivul cărţii este că oricând, oriunde e de trăit, dacă ştii cum să te raportezi”. Şi el se raportează bine, într-un mod uşor nostalgic, dar şi ironic, dar deseori cu bunăvoinţă faţă de un “sistem politic” care l-a inclus, ineluctabil. “Important e ce facem cu realitatea, cum ştim să o gestionăm şi să o valorificăm”. Foarte adevărat.

Dar despre ce e vorba? Autorul, născut şi crescut în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, vine în România tocmai când vechiul imperiu sovietic se destramă. Şi ia cu el amintiri dintr-un regim politic cunoscut îndeobşte ca totalitar şi anti-uman. Dar nu-i deloc aşa. Şi eu, care mi-am petrecut copilăria într-un regim asemănător, ştiu că nu-i aşa. Ochii copilului nu numai că, dar şi invers – nu văd ceea ce văd ochii celor mari. Cozile comuniste au existat, ele nu sunt bune sau rele (de pildă pot prilejui discuţii metafizice); la fel, activităţile şcolare comuniste – pregătirea pentru apăratea patriei; la fel, filmul comunist, literatura comunistă. Ele au existat şi seamănă, fie că eşti în URSS sau în România. Cum spune Ernu, cine ştie cunoaşte, iar cine nu ştie nu va afla niciodată (p.202).

Acum, când copiii născuţi atunci au crescut şi pot pleca oriunde, pot trăi oriunde, fără vreo graniţă, constată că nu există mari diferenţe între oamenii Terrei. Ştim de la Churchill că democraţia nu este cel mai bun tip de societate, ci e cea mai puţin rea. Năravurile oamenilor sunt aceleaşi, numai că undeva ele se manifestă într-un fel, altundeva, altfel. Depinde de noi să alegem.
Mi-a plăcut cartea, am retrăit unele amintiri din acea lume. Mi-a plăcut eroul Sterlitz, spionul familist; de asemenea oda tualetului sovietic. În capitolul Sex în URSS, aflu că partea cea mai erotică a corpului era acel mic detaliu ce se vede prin deschizătura de la nasture. De asemenea că talcioc vine din rusă, că carcaletele din coniac şi votcă se numea la ei Ursul furios, iar cel din spirt şi apă Moartea albă. Şi alte chestii de ţi-e mai mare dragul să le citeşti...

Totuşi, nu pot fi de acord cu afirmaţia lui Ernu – “compromisurile noastre în lumea nouă sunt identice cu compromisurile pe care le-am făcut în lumea veche.” Nu vreau să mă explic. Pur şi simplu nu pot fi de acord.

Vasile Ernu, Nascut in URSS, Polirom, 2007

Întoarcerea la geniu

Pentru că ediţia mea din Balzac - de unsprezece volume, apărute sub îngrijirea regretatei Angela Ion - s-a oprit la scenele din viata pariziană, adică fără cele militare, de la ţară, politice, mai ales cele filozofice, am cumpărat câteva din Studiile filozofice, apărute demult, într-o colecţie de Opere cu coperţi roşii, la Editura de stat pentru literatura si arta. Aşa că m-am apucat de Căutarea absolutului - romanul pe care Balzac îl iubea nespus.
 

Dragul de Balzac, ce dor mi-a fost de el! Romanele contemporane citite în ultimul timp nu mi-au acoperit acea sete pe care doar acest mare romancier mi-a potolit-o în anii studenţiei mele. Căci ce ambiţie mai mare să descrii o întreagă lume într-un aşa de variat repertoriu? Ce ambiţie de cititor să citeşti cât mai mult din Balzac? Dar numai aşa descoperi bijuterii literare, de gândire şi de simţire, altfel necunoscute. Ce se mai citeşte în afară de Moş Goriot, Eugenie Grandet sau Iluzii pierdute? Iar Balzac nu e el fără Pescuitoarea in apă tulbure, Beatrix, Gobseck, Femeia părăsită, Memoriile a două tinere îndrăgostite, Ursule Mirouet, Liturghia ateului - pe multe le-am şi uitat...

În fine, l-am reîntâlnit pe inocentul Balzac, ce judecă lumea capitalului, a faimosului sou cu ochii moralistului. Dar mai ales a omului cu un bun simţ înăscut, inadaptat la toată această civilizaţie pe care, descriind-o, o critică.

Oamenii nu se schimbă, nici Balzac nu s-a schimbat, a rămas acelaşi inocent inadaptat. Răpus de pierderea forţei sale vitale - forţa geniului pe care-acesta o sacrifică operei.

Bietul Balzac, a murit nefericit, cu Hanska lui regăsită după ani de suferinţi amoroase, ne(re)cunoscut ca suprema valoare a romanului european din toate timpurile. Franţijii se-nebuneau pe-atunci după Misterele Parisului a lui Eugene Sue devenit dintr-o dată, prin această carte, bogat...

Alerg să termin Căutarea absolutului, oare Baltazar Claës îl va fi găsit oare?...

Coup de foudre/vent

Dacă n-aţi citit încă această carte, căutaţi-o şi citiţi-o degrabă. E o încântare. Un roman în cel mai bun sens al cuvântului. Adică roman însemnând o carte pentru amuzamentul tuturor, în care se povestesc întâmplări extraordinare, antice - ca în Măgarul de aur, Satyricon etc. - moderne - ca-n Jane Eyre, Marile speranţe, Eugenie Grandet etc. - sau contemporane - ca în romanul de faţă.

Citesc pe coperta a 4-a că e asemănată cu Numele trandafirului. Dar este mult mai frumoasă, lipsită de acele livrisme ce, în cartea italianului, înăbuşe acţiunea. La spaniol , stilul e mai simplu, jucăuş, bogat în lirisme, deşi întâmplările sunt de cele mai mute ori foarte întunecate, gotice - cum tot coperta a 4-a spune.

Nu ştiu ce-am aşteptat de n-am citit acest roman mai devreme, deşi ştiam încă de-acum câţiva ani - la noi nu se tradusese - că în Spania e bestseller. Probabil, notorietatea Codului lui DaVinci îmi asociase cuvântului bestseller noţiunea de carte proastă.

Romanul fascinează. Încă de la început, ca orice roman bun: Un copil rămas fără mamă e dus de tatăl său într-un loc secret al oraşului. Nu are voie să spună nimănui ce va găsi aici. Din acest loc secret îşi va lua o amintire - o carte - Umbra vântului scrisă de un autor obscur. Şi aventura începe. Umbra vântului îl va duce într-o odisee a Barcelonei, iubirii, prieteniei, vieţii. Pompos, dar adevărat. 

N-am terminat de citit, dar mi-e ciudă că am altele de făcut ce mă împiedică să-mi continui lectura. Nu vreau să povestesc nimic din carte, şi nu pentru că asta i-ar lua din farmec.

Înc-o vorbă - nu ştiu cum e originalul, dar traducerea lui Dragoş Cojocaru este excelentă, mai ales în cazul limbajului porcos al personajului filozof Fermin.

PS: Cartea poate fi dăruită drept cadou, oricui - e pentru toţi. 

Carlos Ruiz Zafon, Umbra Vântului, Editura Polirom, Iaşi, 2005,  traducere de Dragoş Cojocaru, 481 de pagini

Coperta de Manuela Oboroceanu

L’homme revolté

Am avut un şoc plăcut cu acest autor francez, cum n-am mai avut de la Céline şi Jean-Marie-Gabriel Le Clézio - ador să-i înşir toate prenumele - încoace, un scriitor puternic din stirpea lui Balzac, cu care el însuşi se aseamănă. Auzisem de Particulele elementare, o publicase Nemira prin 2001. Dar Polirom s-a hotărât să publice mai mult, în excelenta traducere a aceluiaşi Emanoil Marcu, traducator şi al lui Cioran...
În fine, ispitit de Adi - el e fan Houellebecq - am citit ultimul roman, Posibilitatea unei insule (am aflat de pe IMDb că există şi film).

Ce găsii aici?
În primul rând - ingrediedientul care vinde cultura - mult-mult sex, felaţii, masturbări, goliciuni, promiscuităţi, acte sexuale, orgii; şi-alte soiuri de umori schimbate între bătrâni şi tineri, între tineri şi tineri - toate manifestări ale trupului. Este mult trup în acest roman, un trup disperat că îmbătrâneşte ineluctabil şi, în cele din urmă, moare. Vrea să supravieţuiască, să nemurească. Măcar prin ştiinţă, dacă nu prin religie.

Cum s-a gândit Houellebecq să facă?
Păi mai întâi i-a venit în minte Cartea biblică a lui Daniel, profet şi el al unei epoci decadente.
Apoi a descris prezentul, prin ochii lui Daniel 1, un umorist trist ce gândeşte şi spune "sad things". Apoi a descris intervalul, secta mistico-ştiinţifică (mai mult mistică decât ştiinţifică) a elohimiţilor, ce-şi propune nemurirea prin ADN.
Apoi a descris viitorul, prin ochii neo-umanilor Daniel 25-26, clone ale primului Daniel.

Pentru ce se revoltă autorul?
Pentru iubire. Iubirea a dispărut dintre noi, numai bătrânii o simt, tinerii nu mai ştiu ce-i aia:
"Nu există iubire decât în dorinţa de aneantizare, de contopire, de dispariţie individuală într-un soi de, cum se spunea pe vremuri, sentiment oceanic, în ceva care oricum, într-un viitor apropiat, era condamnat să dispară" (p.393) şi "Iubirea necondiţionată este condiţia fericirii" (p.72)

Livresc vorbind, am aflat opiniile autorului despre viaţa culturală:

• Nabokov i se pare un pseudo-poet mediocru şi manierist, imitator stângaci al lui Joyce, dar fără ardoarea irlandezului smintit
• Michel Onfray e grafoman (apropo, i-a mai fost tradusă o carte la Polirom)
• Theilard de Chardin (teolog) e un ţăcănit clasa întâi
• David Bisbal (cântăreţ) e simbol jalnic al decadenţei
• mai găsim ironii privind scientologia lui Cruise şi Travolta, despre Coetzee, Larry Clark, Bill Gates etc.

Mie, acest Houellebecq mi s-a părut un Tratat de descompunere împănat cu mult sex, scris de un Guido Ceronetti pornograf.

Bonus - poezie: 
Iubire nu există
(Nu îndestul, o , nu-i)
Trăim o viaţă tristă
Murim ai nimănui.

Şi nu există milă
Măcar cât o grăunţă,
Dar carnea inutilă
Tot cere, nu renunţă. (p.370)


Michel Houellebecq (foto), Posibilitatea unei insule, Editura Polirom, Iaşi, 2005, traducere de Emanoil Marcu

Un rus, fireşte...

Băi frate, ce mi-o fi venit să pun mâna p-aşa bucoavnă, Un erou al timpului nostru, să moară copiii mei dacă ştiu. Auzi, erou! Care cică nici nu-i erou, ci-un hăndrălău fleoşcăit... Şi scrisă de cine? Am mai auzit noi de-un Dostoievski, de-un Mendellev, nu suntem chiar aşa proşti cum ne cred unii. Dar de panagiul ăsta de Lermontov, poate ăia din gaşca lui de-or fi auzit – doi Vladimiri – unu’ Makanin şi-a botezat şi el o bucoavnă Underground sau Un erou al timpului nostru, altu’ de peste mări, Nabokov, l-a luat pe fi-su’ şi l-a tradus pe rupte în americăneşte.

Să zic balada: un gagiu de bani gata, Grigori Peciorin, tot bătea bărbunca prin cazarme pe la dracu-n praznic, pe la ceceni, pe-acolo... Şi-aicia, cum dădea de-o gaştoană, hopa o băga-n dambla numai din vorbe-aşa. Una chiar de oftică, sau de proastă ce era, dă ortu’… Ce mai, moravuri grele dom’le!...

Şi-s aicia vreo cinci faze, da’ nu toate-s mişto. De la capu’ bucoavnei, Lermontov ăsta cică bă, io arăt boala, nu-ţi dau şi leacu’, da-n schimb ăţi întoarce nişte tratamente... Pân-la urmă, al dracului dom Lermontov ăsta, a dat colţu’ pă la vreo douăşapte de anişori, aşa, în duel pentru vreun cur de femeie, ca şi eroul lui şi ca şi Puşkin, cică romantici, da’ curvari.

Băi da unele faze mi-a plăcut rău – m-a atins la suflengher. I-auzi aici:
„Privesc în grabă întregul meu trecut... şi fără să vreau mă întreb: pentru ce-am trăit? Şi, probabil, a existat un asemenea scop şi se prea poate ca eu să fi avut o menire înaltă, pentru că în sufletul meu simt puteri imense... Dar nu mi-am cunoscut menirea, m-am lăsat ademenit de pasiuni deşarte şi ingrate. Din focul lor am ieşit tare şi rece ca fierul, dar am pierdut pe veci flacăra năzuinţelor nobile – cea mai frumoasă floare a vieţii... Dragostea mea nu-i aducea nimănui fericire pentru că nu aduceam nici un sacrificiu acelora pe care-i iubeam: iubeam pentru mine, pentru propria mea satisfacţie, îmi satisfăceam doar o necesitate, sorbind cu aviditate simţămintele lor, duioşia lor, bucuriile şi suferinţele lor – şi niciodată nu puteam să mă satur.”(p.144)

Nici io nu puteam zice mai bine, te face numai din vorbe, dom’le!...


Mihail Lermontov, Un erou al timpului nostru, Editura Cartier, Chişinău, traducere de Paul Ancel

Solitudinea durează o sută de ani

Recunosc - am citit-o acum vreo zece ani, pe nerăsuflate, într-o zi şi ceva, mare parte într-un personal văratic Bucureşti-Constanţa. N-am rămas cu prea multe, ba chiar m-am pierdut cu totul în hăţişul Aurelienilor şi al Jose Arcadienilor.
Am recitit-o acum. De ce? Pentru că un cunoscut de-al meu, de cincizeci de ani, mi-a spus că e cartea care l-a marcat cel mai mult. Mirat, l-am pus să argumenteze. Uitam că sentimentele nu se argumentează...

În fine. De ce se cheamă un veac de singurătate? Păi, pentru că fiecare personaj trăieşte şi moare în singurătate. Desigur, se străduieşte – nu facem noi toţi asta? – să iubească, să facă ceva. Dar nu-i iese mai nimic. Trăirile sunt puternice, ard repede. Parcă un blestem atavic al solitudinii, berc de coada de purcel a Ursulei, traversează tot romanul, de la Adamul şi Eva stirpei Buendia/Macondo până la cel din urmă, halit de furnici. Iar acest blestem are miros de nostalgie şi gust înşelător de speranţă.

Evident, cartea colcăie de simboluri, există o admirabilă artă de a scrie, specific marqueziană şi, zic eu, inimitabilă, s-au scris zeci de tomuri despre acest roman.

Dar eu, eu cu ce am rămas? Păi cu câteva lucruri:
- Singurătatea ne paşte pe fiecare, ne înşelăm să credem că nu-i aşa. Dar paradoxal, trăim prin alţii – unica formă de nemurire (după Marquez, fireşte).
- Amintirile nu trec, ele ne umblă ca peştii prin sângele nostru
- Ceea ce învăţăm nu ne foloseşte la nimic, iar dragostea trece ca şi trecutul ca şi viaţa.
Pe scurt, carpe diem, fraţilor!


PS: Recomand până la urmă, Dragostea în vremea holerei.
 

Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate, Editura Rao, 1999, trad. Mihnea Gheorghiu

De ce e Cehov pentru mine un model de om

Aşa cum am mai scris pe-aici, am o admiraţie extraordinară pentru povestirile lui Cehov, cel mai mare autor de proză scurtă ever. După ce am citit, re sau rerecitit anumite povestiri, am căutat ceva vreme corespondenţa acestui scriitor - ceea ce ştiam despre viaţa omului Cehov, vă daţi seama, mi-era insuficient. Ei bine, de curând am devorat selecţia corespondenţei publicată acum vreo patruzeci şi ceva de ani la Editura Pentru Literatura Universală în colecţia de Opere, în 1963.

În primul rând, a trăit puţin numai patruzeci şi patru de ani. Student la medicină cu bursă, a trebuit să-şi susţină familia - tata, mama, fraţi, surori - publicând povestiri şi schiţe prin ziarele literare. Aşa că până la treizeci de ani există un volum imens de publicări, care, cel puţin pe mine, mă înspăimântă. Toate dovedesc nu talent, ci geniu. E suficient să iei una, s-o diseci şi nu se poate să nu-ţi placă ceva - dar nu vreau să vorbesc de creaţie aici. În 1888 a luat premiiul Puşkin.

“Tot ce am scris peste vreo 5 sau 10 ani se va uita, dar căile deschise de mine vor rămâne întregi şi nevătămate: acesta e singurul meu merit.” (p.149)
“Artistul observă, alege, imaginează, cumpăneşte, şi chiar şi aceste acţiuni presupun la temelia lor o problemă: că dacă nu ţi-ai pus din capul locului o problemă, atunci n-ai ce să alegişi n-ai ce să-ţi imaginezi” (p.151)

Medicul Cehov ajunge cu slujba prin provincie, unde nu numai că nu exista medicină, dar erau chiar epidemii. Munceşte enorm pentru a strânge fonduri, cerşind de-a dreptul, pentru a construi barăci de îngrijire a bolnavilor. Se neglijează deseori el însuşi, astfel că e mai tot timpul bolnav. Aşadar, sacrificiu.

“În vinele mele curge sânge de mujic, şi virtuţile mujicilor pe mine nu mă impresionează: încă din copilărie am crezut în progres, şi nu se puteam să nu cred, deoarece era o deosebire grozavă între vremea când mâncam bătaie şi vremea când nu mă bătea nimeni. Îmi plăceau oamenii inteligenţi, iuţi, politicoşi, însă cei care-şi scobeau bătăturile, sau a căror obiele răspândeau o duhoare asfixiantă, mă lăsau tot atât de rece ca şi domnişoarele care umblau dimineaţa cu părul în papiote... Judecata şi simţul dreptăţii îmi spun că în electricitate şi în vapori e mai multă dragoste de oameni decât în virtute şi în a te abţine de la carne. Războiul e un lucru rău, dar asta nu înseamnăcă datoria mea e să umblu cu opinci şi să dorm pe cuptor împtrună cu argatul şi cu nevastă-sa...” (p. 353) 

Pe la treizeci de ani, decide să participe la o cercetare în Insula Sahalin, colonie penitenciară. Călătoria şi ce află aici i se pare experienţa supremă de viaţă. Rezultatul constă într-o lucrare prodigioasă ce atrage îmbunătăţirea oficială a administraţiei insulei.
“Eu am încredere numai în oameni izolaţi şi nu văd izbăvirea decât în personalităţile izolate, risipite ici şi colo prin toată Rusia, fie că-s intelectuali, fie că-s simpli ţărani. În ei e puterea, cu toate că-s puţini.” (p. 442)

Se-apucă de teatru şi compune povestiri şi nuvele cu miză, de o mai mare calitate artistică şi umană. Primează calitatea, nu cantitatea. Se însoară doar la patruzeci de ani, cu doi ani înainte de a muri. Nimic din relele lumii nu-l atrag, rămâne până la moarte un inocent.
“Pe măsură ce îmbătrânesc, văd tot mai limpede spinii trandafirilor cu care e presărat drumul vieţii, iar materialul din care sunt confecţionate izmenele vieţii noastre mi se pare tot mai grosolan. Mi-s nervii nesuferit de slăbiţi, bani n-am şi nici n-o să am, după cum n-am priceperea şi nici curajul de-a trăi. Sănătatea mi-e şubredă, iar buna dispoziţie aproape cănu mai este cu putinţă pentru noi...” (p. 342)

“E frumoasă lumea lui Dumnezeu. Un singur lucru nu e bun noi, oamenii.” (p.282)

E foarte bun prieten cu Tolstoi şi Gorki.

“Dacă într-adevăr actorii, pictorii şi literaţii formează crema societăţii, atunci e regretabil” (p.157)

Moare la patruzeci şi patru de ani de atac de cord.

”Sunt de părere că firma şi eticheta nu-s decât prejudecăţi. Pentru mine, sfânta sfintelor e trupul omenesc, sănătatea, inteligenţa, talentul, inspiraţia, dragostea şi libertatea absolută, descătuşate de constrângere şi de minciună, oricum s-ar manifesta ele.” (p.140)

Anton Pavlovici Cehov, Opere, vol.XII, EPLU, 1963, trad. Otilia Cazimir şi Nicolae Guma

De ce Ilie Cazane?

Trebuie să spun că, de la începutul lecturii, am avut impresia că citesc un roman de Kundera, Viaţa e în altă parte, de pildă, un personaj chiar se cheamă Tamara, un fel de Tereza şi Tamina ale autorului ceh. Dar mi-am revenit repede, căci e multă poezie aici, la român - romanul e scris excelent, ca o poveste, simplu şi direct.

De ce însă Ilie Cazane? m-am întrebat eu după ce am devorat romanul. Pentru că, la sfârşit, mi-am dat seama că cele două personaje principale, Ilie Cazane, senior şi junior, nu m-au impresionat defel. 

În schimb, un alt personaj, colonelul de securitate Vasile Chiriţă, aka Autobuz - de ce această poreclă vă las să aflaţi - este extraordinar. Mie acesta mi s-a părut personajul principal, chiar dacă Ilie senior face să crească roşii cât un dovleac. Colonelul e un fel de Ivan Karamazov, vorbeşte chiar cu diavolul, deghizat în ministru. Are crize mistice, pe care le refuză cu obstinaţie. Are iniţiativa faptelor bune, chiar dacă nu le reuşeşte. Hrănit cu fragmente din Marx şi Lenin, încearcă să înţeleagă, e un Moromete securist într-o carte de Bulgakov. E pedepsit de societate, dar nu se dă bătut. Continuă singur, măcinat de problemele vieţii, ca noi toţi de altfel.

Tare mi-a plăcut colonelul Chiriţă, l-am simţit tare aproape. Voi rămâne din acest roman nu cu Cazane - de ce acest nume vă las din nou să aflaţi - ci cu acest personaj unic, pierdut într-o lume întoarsă pe dos.

PS: Deşi nu mi-a plăcut coperta cam kitchioasă, o postez totuşi... A, şi uitasem să precizez că e prima carte de Răzvan Rădulescu pe care-o citesc. 

Răzvan Rădulescu, Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, Polirom, 2008

O carte-a unui om deştept

Recunosc, n-auzisem nimic de acest autor ROMÂN, până a-mi povesti despre el Ionuca. Ea în schimb, mai-mai să-mi bage cartea pe gât, mai ales ca se chema O limbă comună, cică povestiri felurite, aşa-mi spusese, de unu' Sorin Stoica. Mai răsfoisem eu într-o zi într-o librărie nişte pagini de jurnal – era ceva cu Mona Muscă şi nu mă impresionase. Din O limbă... am citit pe loc o povestire destul de amuzantă despre cum eroul a adus la o lansare de carte nişte cârnaţi mirositori, ce-au înnebunit liota de participanţi. Ok, am zis, funny. Apoi gata. Mi-a stat cartea pe raft vreo două luni şi mai bine. Împrumutată. Până mai ieri, când am mai citit câteva pagini, de la început de data asta.

Mă credeţi sau nu, n-am mai lăsat-o din mână, până când m-a pălit iremediabil somnul. Apoi mare mi-a fost bucuria să găsesc imediat cartea la 4 lei în anticariatul din Pasajul Universităţii, unde stătea în teanc, la kilogram. Mi-am luat-o şi eu, fireşte.

Dar, care-i, de fapt, treaba? Păi autorul – cu vreo doi ani mai mic decât mine – şade el într-un spital românesc de tranziţie, cu o problemă medicală auditivă. Şi se gândeşte el să scrie despre felurite lucruri, despre spital, despre oamenii de-aici, despre trecutul lui literar, despre activitatea sa de meditator, despre universitatea românească, popi şi altele. Să descrie viaţa, ce mai!

Aşa, şi? Ce anume contează?

Păi, pe lângă limba, care, deşi comună, adică pe-nţelesul tuturor, e frumoasă – autorul, deşi nu pare, şi-alege cu grijă cuvintele, e conţinutul. Băi frate, este de cel mai bun simţ – ultima sa carte se cheamă chiar Aberaţii de bun simţ –, gândirea lui Sorin Stoica este firesc de naturală, dar, fireşte, total nepotrivită lumii din jur – societatea adică – pe care nu numai că o cunoaştem cu toţii, dar ne-am şi săturat de ea. Sorin Stoica o pune la locul ei şi de multe ori am avut impresia că autorul e lângă mine şi tăifăsuieşte despre strâmbătatea dimprejur. Din când în când, ca la Creangă, mai aruncă şi-un panseu, aşa, ca să mă pună pe gânduri. Ce mai, e ceva fin, vorba lui Mateiu.

Din păcate pentru noi, Sorin Stoica, săracul, nu mai e de câtva timp în lumea aceasta, vorba unui popă din carte, ăştia deştepţii mor repede.
Gata, scriu de la serviciu acum şi vă las. Plec acasă, vreau să mai citesc din cartea lui Sorin Stoica. S-o termin. Sau nu, s-o savurez pe-ndelete.

Madlene literare

Mi-au venit în gând anumite impresii sau imagini în legătură cu cărţi pe care le-am citit mai demult. Asta în timp ce un coleg îmi spunea, vizavi de Un veac de singurătate, că el îşi aduce aminte de două personaje care şi-o puneau pe rupte prin toată casa.
Evident, aceste adevărate "madlene literare" nu mă fac mai puţin muritor sau contingent, cum parcă îl făcuse pe Proust, dar îmi produc anumite emoţii deosebit de plăcute, ce mă scot din cotidian/contingent.

Păi, mi-a venit recent în minte descrierea casei personajului din Tihna lui Bartis, adevărată butaforie în mijlocul căreia mama lui îşi ducea ciudata-i existenţă.

De asemenea, mă bântuie clipele dinaintea morţii ale unchiului personajului din Oameni şi umbre, glasuri, tăceri, anume imaginea aceea teatrală cu braţul întins către un duşman imaginar, asemănător, după mine, cu cea a Colonelului Chabert ce se dezgroapă singur din grămada leşurilor celor ucişi în bătălie.

A, şi să nu uit, apropo de Marquez, scena amorului de pe vaporul cu cei doi bătrânei din Dragostea în vremea holerei: a fost ceva fin!

Reactie

Pentru ca postul dinainte a fost trimis pe mail editurii Polirom, am primit urmatorul raspuns, la care, la randul meu, am raspuns. Dau copy-paste la cele doua raspunsuri, pentru ca sunt chestii livresti:

Polirom:

Am citit articolul dumneavoastra, in care din nefericire, s-au strecurat citeva suparatoare inexactitati si confuzii; de pilda, minunata traducatoare Mioara Caragea nu l-a abandonat pe Saramago, pot sa va asigur ca lucreaza chiar acum la doua dintre romanele acestuia, iar "politica editoriala" nu este totuna cu numele unor serii sau colectii. In plus, o scurta privire aruncata pe site-ul Polirom v-ar fi raspuns la citeva dintre intrebarile care va framinta: Priveste, inger, catre casa figureaza la cartile in pregatire. De asemenea, urmeaza sa apara in viitorul apropiat Supravietuirorul si Pastorala americana, lucru pe care vi l-ar fi putut confirma oricine din redactie in urma unui simplu telefon.Avind in vedere ca si dumneavoastra folositi, pentru a va descrie textul, cuvintul "articol", presupun ca nu veti contesta apartenenta acestuia la un tip (virtual, postmodern etc.) de jurnalism. Care domeniu, dupa stiinta mea, presupune, in mod obligatoriu, o documentare cit de riguroasa posibil. Sa speram ca veti beneficia de ea data viitoare.Toate cele bune!

Eu:
Va multumesc in primul rand pentru promptitudine.
Eu nu sunt jurnalist sau critic profesionist, ci doar simplu cititor. Trimiterea articolului meu dlui Stanescu a fost din dorinta ca dumnealui, in calitate de coordonator al unei importante colectii, sa comunice un punct de vedere vizavi de parerea unui cititor.
Consideratiile mele nu au fost indreptate impotriva editurii Polirom, care a avut si are in continuare proiecte de calitate - inclusiv sub aspect tipografic. (Eu insumi am laudat pe micul meu blog livresc ultimele aparitii).
Eu deplangeam editiile critice - cu prefata, comentarii, note, variante - ale marilor scriitori, incepute deja la editura Univers, dar abandonate din diferite motive. Ar fi un beneficiu calitativ, un semn de maturitate editoriala ca aceasta idee sa continue prin editurile mari -pentru cultura romana, in primul rand.
Am vazut ca, la Polirom, se incepe o editie de opere complete Salinger, va fi insa ea una critica, sau doar o simpla adunare de traduceri?
In cazul lui Cehov, m-am bucurat ca dna Sorina Balanescu a publicat in doua volume opere cehoviene, dar ma asteptam la continuarea editiei critice - nu avem teatru cehovian tradus potrivit normelor actuale.
Ma bucur mult ca dna Caragea continua cu Saramago; de asemenea, ca vor fi publicate Priveste, inger, catre casa, Supravietuirorul si Pastorala americana. Asadar cititorii nu vor ramane vaduviti de variantele romanesti ale acestor minunate romane.
Editarea unei carti nu inseamna doar traducerea ei, corectarea, si copertarea. Ci un minim aparat critic, prefata/postfata, eventual note - care, deseori, lipsesc cartilor romanesti, chiar si celor de la Polirom.
Cu speranta unei depline satisfactii a cititorilor, va urez toate cele bune!

Proiecte editoriale româneşti, deci neterminate

M-am bucurat ca, după falimentul editurii Univers - cea mai bună editură de literatură străină pe care a avut-o România - unele proiecte au fost preluate de alte edituri.

De pildă, seria Kundera, de Humanitas, iar altele - Salinger, Orwell, Fowles, Saramago (însă fără minunata traducătoare Mioara Caragea), Gombrowicz - de Polirom sau Rao. Alte edituri au preluat, într-o formă sau alta, politica editorială a defunctei - Opere XX, Proza XX, XXI, Clasicii modernitatii etc. Nimic condamnabil, ba chiar o încântare pentru iubitorii beletristicii.

Au fost însă abandonate serii de autor şi colecţii, excelente pentru tineretul obişnuit cu Palahniuk sau McEwan dar neobisnuiţi cu Cehov, Balzac sau Poe.

Unii dintre cei care au început colecţiile, specialişti în scriitori, au murit: Jean Livescu nu a terminat ediţia Goethe; Anda Ion, pe cea Balzac; Emil Iordache, pe cea Gogol - Dumnezeu sa-i onoreze cum n-am făcut-o noi. Ediţia Thomas Mann s-a întrerupt, a preluat-o Rao, dar nicidecum într-un mod critic. Irina Mavrodin a abandonat Jean Santeuil sau Corespondenta lui Proust (am văzut că traduce Stendhal si Flaubert, probabil, pe viitor, şi Madame Bovary). Sorina Balanescu a reluat la Polirom o selecţie din Cehov, dar a lăsat deoparte Teatrul şi Corespondenţa. Doar Stan Velea continuă cu acribie ediţia sa din Sienkiewicz la Corint.

Desigur, e nevoie de updatarea traducerilor la literatura contemporană. Dar unde sunt capodoperele?

Unde e Supravietuitorul de Chuck Palahniuk? Se traduc la Polirom povestiri din Thomas Wolfe, dar nu Priveste, înger, către casă. Nu e tradus Drumul lui Cormac McCarthy, din Anne Tyler astept Cautandu-l pe Caleb - poate la Humanitas. Unde e Pastorala lui Roth? Şi cred c-or mai fi.

Fir-ar să fie, în loc să învăţăm şi să preluăm ce-i bun de la cei dinainte, noi abandonăm şi o luăm de la capăt.

Justificare

Postările de dedesubt nu sunt recenzii, eu nu sunt critic literar. Am citit şi eu un număr de cărţi şi mă bucur în continuare de altele. Nu sunt scriitor, nici filolog, ba chiar m-am format în domeniul numit îndeobşte "real", şi nu în cel umanist. Nu lucrez în vreo editură şi nu fac reclamă. Constat că nu am scris de rău despre foarte multe cărţi, ba chiar am fost de cele mai multe ori entuziasmat. Nu vreau ca cei ce mă citesc aici să cumpere aceste cărţi, deşi m-aş bucura ca ele să producă aceeaşi bucurie pe care mi-au produs-o mie.

Mă bucur de fiecare dată când întâlnesc tineri care citesc, în metrou, troleibuz, acasă. Fie că i-am întâlnit virtual pe bloguri, real la Schimb de cărţi sau aiurea, mă întristează să constat o nevoie neacoperită nici pentru mine, din păcate, şi anume lipsa unor oameni care să ofere repere şi valori.

Acestia sunt de negăsit. De cele mai multe ori, persoanele publice, chiar unii bloggeri, nu fac decât să reflecte tarele societăţii noastre postcomuniste, să işte cu orice preţ scandaluri, să împroaşte peste tot cu materii organice de guloare galbena, în speranţa vreunei legitimităţi.

Pana-i voi gasi pe acei oameni care să ofere repere şi valori, voi rămane scufundat în materia livrescă a cărţilor pe care le citesc, nu ca într-un turn de fildeş, ci ca într-o oază de seninătate şi bucurie.

Vă invit să mă însoţiţi, chiar dacă nu-mi veţi da de fiecare dată de ştire. Eu vă ştiu acolo. Şi pentru mine aceasta înseamnă că nu sunt singur, în această Românie atât de frumoasă.

Capodopera necunoscută a lui Alexandru George

Superlativele
În 2003, a apărut un roman cu un nume uşor romantic, Oameni şi umbre, glasuri, tăceri, despre care eu nu ştiu să se fi scris/spus foarte mult. Nu ştiu să fi intrat în programa şcolară, deşi ar merita cu prisosinţă, alături de Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război sau Ion.

Romanul aparţine unui scriitor, Alexandru George, cunoscut îndeobşte pentru critica sa literară despre Mateiu Caragiale, Eugen Lovinescu şi Arghezi, precum şi pentru traduceri din franceză. A scris această carte la 27 de ani, aşa cum scrie în prefaţă universitarul american Matei Călinescu. Dar e imposibil, consider eu, să n-o fi rescris-o mai târziu. (Sa fi scris eu o aşa carte la 27 de ani, aş fi murit de fericire!) Pentru că e o carte matură, de câteva ori mai bună decât Casa Buddenbrook a nobelizatului Thomas Mann, cu care tot Călinescu o compară.
Perfect strucutrată, cu patru părţi egale a 10 capitole fiecare, ne trece prin Germania interbelică, prin Bucureştii ocupaţi de nemţi în primul război, prin Bucureştii interbelici. Amintiri destule, dar mai ales destine dintr-un trecut, pentru noi cei de-acum, fabulos. Cu o minuţie flaubertiană, Al. G. reface acele vremuri până la exactitate. Aplicînd criteriul lui Liiceanu din Uşa interzisă, cu care sunt perfect de acord, pentru ca o carte să fie bună - acela de a te muta în lumea pe care o deschide, cu alte cuvinte autorul să construiască din inteligenţa, fantezia, speculativitatea sau sensibilitatea lui o lume care până la el nu exista, atunci romanul Oameni şi umbre, glasuri, tăceri este o carte bună. Al.G. scrie, de asemenea, extraordinar. Aplicând tot un criteriu "de stil", flaubertian de astă dată, al frumuseţii frazei, înlocuind un cuvânt cu altul, observ că aproape toate cuvintele autorului se potrivesc măiastru.

Libertatea creatorului şi estetica umbrei
Întrebarea "fundamentală" ce mă trece de fiecare dată când citesc o carte este, Prin ce anume mă influenţează ea?, sau în cel mai rău caz, Ce anume-mi va rămâne din această carte?
Ei bine, din Oameni şi umbre, pe lângă povestea a două dragoste, a unei familii şi-a unei ţări, îmi va rămâne teoria libertăţii prin artă şi teoria umbrei, pe care scriitorul o trasformă într-o adevărată estetică. Să vedem.


1. Libertatea
Alexandru George mă învaţă cum să fiu liber. Prin artă. El spune că "ficţiunea nu e doar mai productivă, ci mai acceptabilă decât realitatea", El însuşi se simte liber numai ca artist, prin ficţiune: "A fi artist nu înseamnă a nu şti să separi domeniile, ci a pune pe acelaşi plan realitatea cu închipuirea".
Acest roman n-ar fi existat fără Proust. Aşa cum la sfârşitul Timpului regăsit, scriitorul francez se hotărăşte să-şi scrie opera descriindu-i în primul rând pe oameni, goliaţi cufundaţi în timp, şi scriitorul român caută să-şi descrie personajele. Dar nu în timp, ci în "orizontul" tainei, ca umbre. Al.G. vrea să aibă libertatea să traseze o siluetă, s-o deformeze sau s-o caricaturizeze, oricărei împrejurări din viaţă, oricărui eveniment pe care toţi ceilalţi îl numesc "istoric", să-i poată conferi sensul dorit, să-i poată modifica şi reduce semnificaţia după voie, pentru ca noi, alături de el, să simţim aceeaşi libertate, descoperind. Al.G. se simte privilegiat, ales, cu o astfel de libertate, creaţia fiind un mod ezoteric al acesteia: "Între mine şi zero e infinitul... E infinitul de virtualităţi necunoscute, al celor mai banale întâmplări ale zilei, de care alţii nu ştiu să profite, pe care nici nu le bănuiesc. Libertatea nu aparţine decât celui care ştie să profite de ea. Pot izola fapte petrecute, pot decupa siluete, pot alege numai întâmplări semnificative, mă pot folosi de oameni şi de umbrele lor aşa cum vreau, le pot modifica destinul, îi pot suprapune până la confuzie... Ba pot imagina contururi şi apoi transforma umbrele în oameni..."


2. Umbrele
- Bieţii oameni, nu-şi dau seama că sunt nişte umbre! spune un personaj. Iar pe Al.G. doar acestea-l interesează, pe acestea le caută, ele sunt mai misterioase, mai indefinibile, dar tot atât atât de reale ca orice prezenţă, ca oamenii,... ca obiectele, pe care le învăluie şi le semnalează, sunt efectul de mister al luminii, ele aparţin mai mult "necunoscutului" din fiecare om, ele se lasă să fie surprinse doar de către cei care sunt în stare să le vadă cu adevărat, aşadar ca o invitaţie la atribuiri, pe toţi ceilalţi muritori mai mult încurcându-i, sau lăsându-i nepăsători. Încă o dată, ezoterism. Ele sunt pecetile tainelor din oameni, nu sunt accesibile tuturor, ele nu trebuie descifrate, ba sporite în ne-nţelesuri şi mai mari, ca o aură.


3. Trecutul
Trecutul, numai descris în ficţiune, poate fi nemurit. Asemenea lui L.P. Hartley, şi pentru Al.G. "trecutul poate fi şi făcut, adică nu doar imaginat, ci adus la voia fiecăruia prin eliminări, reduceri şi comprimări. Poate când memoria mă va fi părăsit şi mai accentuat, el o să se rezume la ceea ce am consemnat eu aici, pe hârtie, va deveni un rezulat a unei lecturi chiar şi pentru mine, scriitorul lor."
Arta ar fi ca, în tăcere, să fii în stare să-ţi găseşti interlocutori în alţii, cu inşi, cu fiinţe care nici nu e nevoie uneori să fi existat. Literatura, dincolo de bine şi de rău, e minciună, dar nu venită de la Diavol, ci recunoscută în secret.


Rezumând, romanul iniţiază cititorul, arătându-i un mod de a fi liber. Şi-i descoperă oameni şi timpuri ireale, dar "adevărate" artistic, îi oferă o percepţie nouă, un mod nou de a privi oamenii şi lumea, umbrele şi glasurile. 

Alexandru George, Oameni şi umbre, glasuri, tăceri, Editura Polirom, Iaşi, 2003, 565 de pagini

Un scriitor tare

Aveam de gând să scriu despre o altă carte, dar comentariile unui post de-al luciei.t (deh, tot blogurile!) mă grăbesc să scriu despre ultimul roman al lui Radu Aldulescu, pe care l-am terminat ieri. Nu mai citisem nimic de el, şi m-am hotăt cu greu să aleg, am găsit vreo patru romane pe piaţă. Pe criteriul noutăţii deci, am citit Mirii nemuririi.

În primul rând, titlurile tuturor romanelor lui Aldulescu au titluri provocatoare. Dar de ce Mirii nemuririi? Pentru că perechea despre care e vorba nu este potrivită acestei lumi, acestor vremuri de murire: Femeia Mirela şi bărbatul Rafael Ogrinjan trăiesc în România pre şi postrevoluţionară o viaţă extrem de grea, iar aceasta le aduce situaţii dintre cele mai tragice, dintre care cea mai dureroasă mie mi s-a părut, pentru Mirela, vinderea copilului ei. Nu găsesc ceva mai tragic, şi nu numai pentru o mamă, decât pierderea copilului ei, fie prin moarte, fie prin vindere. Iar o societate – a lui Iliescu, de pe-atunci – care-şi împinge cetăţenii la asta e bolnavă incurabil. Iar individului nu-i mai ramane decat sa se salveze cum poate, ba chiar sa mai duca si povara sociala. Doar impacat cu el insusi poate suporta si povara sociala. Asta cred ca vrea să spună autorul. 

Piedica şi greutatea, crucea, se află în om. Omul e, de fapt, crucea pe care o duce. El trebuie să ia aminte la el însuşi ca să poată duce crucea. Deja o târâie când începe să se plângă că-i e greu... Omul se tot amăgeşte că într-o bună zi s-ar vedea scăpat de greutate, de cruce, de el însuşi adică. El nu vrea să ştie, se face că uită doar în mormânt se eliberează cu adevărat, când ar rămâne din el doar crucea de la cap, ca un basm şi o amintire. 

Mai uşor este pentru personajul masculin, un Raskolnikov contemporan inversat, cu o filozofie „mistică” în spate, ce-l face să suporte mai uşor vicisitudinile. Împărăţia nemurii e departe; fiecare se salvează singur, deşi nu-i mai puţin adevărat că nu te poţi salva decât salvându-i pe ceilalţi. Să le arăţi, adică, să-i înveţi, să-i împiedici să-şi facă rău cu mâna lor.

Mi-au venit în minte câteva asemănări: cu Omul fără însuşiri, autorul punând pe tapet rădăcinile private a ceea ce are sa devena de domeniul publicului; iar, în ceea ce priveşte stilul, la Saramago, cu distopiile lui. Am auzit că Aldulescu n-ar fi titrat, cum nici Saramago nu e, cum nici Hesse n-a fost. Poate de aceea se simte la el „fondul tare” al gândirii, întrebările serioase, ce scriitorilor universitari le cam scapă, preocupaţi cum sunt de uşurătatea postmodernismului.
Sunt mai multe personaje, doar e roman, ce naiba; situaţii comice – bunăoară, este înfiinţat chiar partidul PUL – Partidul Ultraprogresist Liberal. În fine, eu l-am citit pe nerăsuflate, mi-era dor de niste personaje obisnuite, neintelectuale, dar profunde. În definitiv, cred că şi eu şi baba Rada, dacă va fi, ne vom salva în acelaşi fel in lumea nemuririi.

Pentru c-afară ninge...

Am ajuns ieri în Bucureşti iar azi tare m-am minunat de vremea de-afară, cu troienele de zăpadă dimprejur. Oamenii stau în casă, maşinile stau ascunse, Bucureştiul s-a liniştit detot. Mi-am amintit, proustieneşte, de copilărie, când erau mai multe zăpezi decât acum. Am înotat prin zăpadă uitându-mă-n sus la cerul de plumb pe care fulgii zburau puhoi ca funinginea. 

 

Nu, n-am devenit liric, dar am vrut să intru în atmosfera unui roman pe care tocmai l-am terminat anul trecut, şi care a fost o surpriză dintre cele mai plăcute. Pe măsura citirii romanului, nu ştiam de unde să-l iau. Avea acţiune, chiar subiecte ştiinţifice, multă istorie, dar era mai mult de-atât. Cred că era uimirea mea, ca cititor, în faţa unor istorii aparent banale, dar în spatele cărora scriitorul francez Stephane Audeguy a ştiut să realizeze o impresie extraordinară, şi nu cred că exagerez numindu-l un Monet al prozei. 

În carte, întâlnim, cum spuneam, ceva istorii şi istorie. De la întemeietorul "ştiinţei norilor" Luke Howard, se trece la pictorul mişcării norilor Carmichael, apoi la fizicianul norilor, până la un colecţionar japonez al istoriei norilor. Toţi sunt efemeri, la fel ca norii, dar lasă în urmă o urmă, pe care Audeguy o fructifică literar şi ne-o lasă pe undeva prin umbrele creierului, care e şi el, nu-i aşa, ne-o spune fizicianul John Abercrombie, un fel de nor, măcar prin formă.

Poate unora nu le va plăcea acest roman, dar dacă se vor îndepărta puţin, vor găsi ceva minunat. Nu se poate să nu privească, după aceea, altfel, norii.

Mai există o carte despre nori, a lui Petru Creţia, la fel de minunată, deşi mai subiectivă - poate-o voi reciti cândva...