Nobelul egiptean

E primul roman pe care-l citesc de acest autor, Naghib Mahfuz (foto jos), laureat cu Nobel în 1988.

Trebuie să spun că în 1994, când nu ştiu dacă se-auzise de Rushdie, scriitorul a fost victimă a unui atentat, când avea 84 de ani, iar romanul Paradisul copiilor - tradus la noi în Secolul 20, 1995, nr. 4-5-6 şi pe care trebuie să-l găsesc - a fost interzis sub acuzaţia de blasfemie.

Romanul pe care l-am citit acum este intitulat după numele unui cartier din Cairo, Es-Sukkariyya - Strada zahărului (1957), şi este ultima parte a unei trilogii celebre în Occident - Trilogia Cairo-ului - tradusă integral în româneşte în BPT de Nicolae Dobrişan după original (pe celelalte nu le-am citit).

A fost odată o familie de negustori din Cairo. Patriarhul acesteia a avut o viaţă aventuroasă, povestită în celelalte două volume. Dar acum el e deja bătrân şi respectat şi iubit, şi accentul e pus pe fiicele şi fiii lui, pe nepoţii şi nepoatele lui, după îndurarea lui Allah. Unii nepoţi sunt funcţionari, alţii sunt încă studenţi, dar toţi sunt animaţi de diferite doctrine şi mişcări, politice sau religioase, Allahuakbar.

Lumea veche, a dominaţiei britanice se prăbuşeşte şi dispare, ca zilele frumoase, ca tinereţea, ca sănătatea, şi cu toţii trăiesc vremuri tulburi, de multe ori copleşite de iraţionalitate, cum se obişnuieşte, după îndurarea lui Allah.

Urmează deci multe pagini ilizibile de opinii politice despre politică şi istorie. Dar există şi privat, iar Mahfuz povesteşte în stil european lumea orientală, cu oameni la fel de oameni ca oriunde, Allahuakbar.

Iată câteva tipuri de personaje:

Un dascăl filozof, blazat şi burlac, Kamal, ce pendulează între Orient şi Occident. Atâta se învârte în jurul eului său că ameţeşte de fiecare dată.

Un student, Ahmad, copleşit de vocaţia jurnalismului, ce vrea să mişte conştiinţe şi pe redactoarea mai în vârstă ca el pe care o iubeşte, Allahuakbar.

Un alt student, Abd el-Mun'im, devine bigot şi se înscrie într-o mişcare pe-atunci nu încă fundamentalistă, Allahuakbar.

Un alt student, cel mai arivist, Ridwan, se dă pe lângă un politician pederast dar influent, spre bunăstarea lui şi a familiei întregi, după îndurarea lui Allah.

Femeile nu au un rol prea mare, ele sunt soţii, concubine sau prostituate, doar redactoarea ce mai iese puţin din tipar.

Totul e un fel de Forsythe Saga orientală şi surprinzător, spre final, m-a prins chiar rău de tot. However, pentru un cititor de romane cu ştate vechi, cum mă cred eu, nu a fost nimic excepţional.

Doar că romanul descrie o lume necunoscută nouă, europenilor, după îndurarea lui Allah.

Naghib Mahfuz, Es-Sukkariyya, Editura Minerva, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1989, 2 volume, trad. Nicolae Dobrişan

Genialul român Camil

Înainte de a-l reciti acum, mi-aduceam aminte numai de personajul Ladima, care-n mintea mea rămăsese ca exemplu de intelectual român cu conştiinţă, condamnat atavic să sfârşească singur, părăsit în mizerie.

Dar acum, când m-am mai maturizat, am descoperit o lectură minunată, cuceritoare şi profundă. Despre dragoste, uşurătate, şi multă suferinţă.

Cred că n-ar fi potrivit să povestesc romanul, elevii/studenţii ar găsi desigur pe gugle postul şi ar da copy/paste fără să-l citească. Şi-apoi nici nu ai ce povesti.

Acest roman trebuie savurat.

Să savurezi descrierile mişcărilor erotice din trup ale midinetei Emilia, o poţi vedea aievea - înţelegi cum de s-a-ndrăgostit Ladima de ea dar nu înţelegi cum de nu s-a-ndrăgostit Fred.

Să savurezi scrisorile tragice ale singuraticului Ladima - te convingi neîndoios că mintea n-are nici o treabă cu sexul.

Să savurezi consideraţiile actuale ale marelui Camil despre politicităţi şi mondenităţi. Chiar să savurezi ştiinţificităţi despre univers şi viaţă.

Dar mai ales s-o savurezi pe Doamna T., art designer-ul modern şi monden de care eu însumi m-am îndrăgostit. Cititoriceşte, desigur. Doamna T. cea frumoasă şi misterioasă cum nici o eroină româncă nu mai este.
Ce mai, pe mine toate m-au fermecat în cel mai bun sens al cuvântului. 

Mă gândesc chiar să-mi cam reconsider topul meu best romanian novels ever - ar merita chiar locul 1. Hm.

Bonus, o poezie:

Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ...
Nici flori, nici aur nu mi-ai pus în smalţ.
Nici gheare. Tu mi-ai dat în loc de ele
Doar conştiinţa mişeliei mele... (p.90)

PS: Romanul acesta nu e deloc preţuit aşa cum ar merita, nu ştiu alte ediţii critice în afara celei a lui Liviu Călin. Se scoate Vintilă Corbul în ediţii de lux, dar nu Camil. Şi zic că romanul lui Camil nu e cu nimic mai prejos decât Thomas Wolfe, Scott Fitzgerald sau mai ştiu eu ce mare vedetă americană. Nici ICR n-a făcut mare lucru cu promovarea-n afară, îl traduce bunăoară pe Blecher şi pe Cimpoieşu şi nu şi pe marele Camil. În fine...

Camil Petrescu, Patul lui Procust, Editura Junimea, Iaşi, 1988, 327 pag.

Încă un booker gătat

Am văzut de câteva ori filmul, dar cartea mi se îngălbenea – la propriu – în bibliotecă. Şi nu ştiu ce m-a apucat s-o iau tocmai acum s-o citesc, probabil un déja lu plăcut...
 
N-am mai citit nimic de Kazuo Ishiguro. Scrie bine. Cum spuneam, am citit-o cu plăcere, deşi uneori consideraţiile personajului principal, majordomul Stevens, deloc asemănător personajului lui Hrabal, m-au cam plictisit.
 
Ce se-ntâmplă?
Nu prea multe, mai mult rememorări ale lui Stevens ăsta, din zilele lui în slujba unui lord englez. Şi Ishiguro, pornind de la nobleţea obligă, ajunge la nobleţea prosteşte, căci acest lord, plin de intenţii bune faţă de Germania post Versaille, organizează întâlniri diplomatice secrete, până la urmă eşecuri sublime.
 
Pe majordom însă nu-l intersează miza, ci datoria, faptul de a fi un majordom mare, demn – ceea ce înseamnă mai mult slugărit decât trăit.

Poftim exemplu de gândire:
Lumea e ca o roată care se învârte având în centru aceste case mari. Aspiraţia celor care aveam ambiţie profesională era să ne croim drum cât mai aproape cu putinţă de acest centru. Deoarece eram o generaţie idealistă pentru care problema era în ce scop îţi puneai în valoare dibăcia. Fiecare nutrea dorinţa de a-şi aduce o contribuţie cât de mică la crearea unei lumi mai bune, şi cea mai sigură cale era să-i servească pe iluştrii gentelmani cărora le fusese încredinţată soarta civilizaţiei. (p.116 – 117)
 
Ironia lui Ishiguro apare când spune că acest scop nu mai există demult, soarta civilizaţiei demult nu mai e făcută de aceşti iluştrii gentelmani.

Cu alte cuvinte, ce se-ntâmplă când tu crezi că-i slujeşti lui Dumnezeu, dar la sfârşit vezi că de fapt i-ai slujit tot timpul lui Mamona?

Iată tragedia personajului (interpretat genial de Anthony Hopkins în film).

Kazuo Ishiguro, Rămăşiţele zilei, Editura Univers, Bucureşti, 1994, 255 pag., traducere de Radu Paraschivescu

Unde mergem dupa vot

argument la povestea indiană

am postat chestia indiană de mai jos just for fun, am găsit-o de curând prin nişte hârtii, o scrisesem acum vreo zece ani, când mă îndrăgostisem de orientalism. îmi pare rău că preferinţele mele de-atunci, le-am abadonat între timp. a rămas literatura şi cărţile de specialitate.

îmi pare rău, îmi făcusem liste peste liste de lecturi, plănuiam să plec prin Japonia, China, India, să-nvăţ ceva limbi...

omul dacă nu se schimbă, se maturizează.

Cea mai frumoasă poveste indiană. Partea a II-a

Brahman sălăşluieşte chiar în om sub numele de Sine, atman. Dar care sunt caracteristiciele acestui sine, cum îl putem recunoaşte?

- deşi este o realitate metafizică, el nu este inccesibil ci, dimpotrivă, de o ubicuitate surprinzătoare. - este inefabil, cuvintele n-au putut, nu pot şi nu vor putea să-i exprime vreodată transcendenţa indicibilă

- este incomprehensibil raţional: "Înăuntru şi în afara fiinţelor, mişcător şi nemoşcător, este de neconceput din cauza subtilităţii; când este aproape, este departe." (Bhagavadgita, XIII, 15, trad. Sergiu Al.George) "Acest Sine nu poate fi niciodată înţeles dacă e explicat de o persoană inferioară, chiar dacă se gândeşte mult asupra-i" (II, 8 - trad. M. Eliade)
Cu toate acestea, Sinele poate fi însă revelat astfel: "Dar minunat e cel care vorbeşte despre el, iscusit e cel care ascultă; minunat e cel care ştie, învăţat de unul iscusit" (II, 7), printr-un soi de graţie divină a Sinelui universal, Brahman. "Sinele nu poate fi dobândit nici prin inteligenţă, nici prin Vede, nici prin multă învăţătură. Acela îl dobândeşte, pe care îl alege; acela i se descoperă propriul său Sine."(II, 23)

Iată aici un sine deificat, depăşind cu mult filozoficul, trecând irevocabil în sfera religiosului. Nu total însă căci, deşi este transcendent, întrecând cu mult sfera fenomenologicului, atman rămâne a se manifesta "(numai) în inimă şi în minte, prin gândire" (VI, 9), numai de "mintea ascuţită şi subtilă a celor cu vederea subtilă" (III, 12) Atman este experienţă metafizică, este act de iluminare interioară. "Acest atman, mai mic decât cel mai mic, şi mai mare decât cel mai mare, sălăşluieşte în inima fiecărei făpturi" (II, 20), în ceea ce Rene Guenon numea "lăcaşul şi păstrătorul vieţii cosmice".
Prin dobândirea Sinelui, a lui atman - fundament divin al conştiinţei umane - omul ales învinge total şi definitiv maya, întru o coalescenţă cu Absolutul, cu Brahman. El (omul) are să trebuiască a ignora pe cele dinafara lui care obnubilează şi a contempla pe cele dinlăuntrul sufletului său. "Cu Sinele desprins de contactele exterioare, găseşte în Sinele lui fericirea" (Bhagavadgita, V, 21, trad. Sergiu Al.George) "Cel care a depăşit dorinţele şi e eliberat de durere realizează acea glorie a lui atman prin puritatea simţurilor şi a minţii." (II, 20 - trad. M.E.) Puritatea, concentrarea (yoga), conştiinţa individuală reprezintă aşadar condiţiile indispensabile pentru dobândirea Sinelui.
În lumea aceasta, fiece lucru are un rost şi fiece lucru se supune infinitului, lui Brahman. Atingându-l, omul dobândeşte fericirea şi nemurirea veşnică. Hindusul înţelept are două variante: neştiinţa care-l va duce spre noi încarnări şi cunoaşterea care-l va îndruma spre eliberare, iar prin cea din urmă el îşi va găsi propria condition d'etre.

Descoperindu-se pe sine însuşi, el îşi va găsi menirea, rostul, desăvârşirea: "mai presus de simţuri sunt obiectele; mai presus de obiecte, mintea; mai presus de minte, intelectul; mai presus de intelect, marele Sine (jivatman - sufletul individual, n.n.). Mai presus de cel mare esate cel nemanifestat (prakrti); mai presus de cel nemanifestat este Sinele (atman - Sinele adevărat, supraindividual, n.n.), mai presus de Sine nu (mai) e nimic: aceasta-i ultima limită, aceasta-i ţinta supremă." (III, 10-11)
Cunoaşterea Sinelui, a lui atman şi integrarea acestuia în Brahman, în absolutul cosmic, în spiritul universal (brahmabhata) înseamnă nemurire: "Întregul univers tremură înlăuntrul vieţii din care purcede. El (Brahman) e o frică mare, un trăznet ridicat." (VI, 2) El este precum focul, aerul, soarele (V, 9,10,11), de frica lui arde soarele, de frica lui aleargă Indra, Vântul şi Moartea. (VI, 3) Precum o imagine faţă de lumina soarelui, aşa şi lumea este faţă de Brahman. (VI, 5)
În sfârşit, acea înfrânare a simţurilor care asigură puritatea conştiinţei, care duce inevitabil spre asimilarea în imortalitate şi imperisabilitate se numeşte yoga (VI, 11), tehnică deopotrivă ascetică şi mistică, în care "cele cinci instrumente ale cunoaşterii stau liniştite împreună cu mintea, şi când intelectul nu mai lucrează" (VI, 10) Ascetul cufundat în yoga va ajunge fără zăbavă la Brahman (Bhagavadgita, V, 6), unindu-şi Sinele şi căpătând astfel fericirea nepieritoare (Bhagavadgita, V, 21, trad. Sergiu Al.George)
Aceasta fu învăţătura lui Yama cu "întreaga metodă yoga iar, după ce cunoscu pe Brahman, Naciketas deveni elibarat de dorinţe şi nemuritor." (VI, 18)

un film pentru copilul care sunt

am fost vineri la Indiana Jones şi regatul craniului de cristal, ultimul film al lui Lucas Spilberg & compania, mi-au plăcut tare şi celelalte, dar mai ales serialul cu el la tinereţe. educativ, aventuros şi mai ales imaginativ.

iei personajul cam decrepit dar încă în formă - deh, Harrison Ford! - îi scoţi un fiu, împănezi acţiunea cu ceva război rece şi ozn-uri, ceva civilizaţii precolumbiene şi iaca un film excelent, ce te ţine cu sufletul la gură, chit că ai 7 sau 70 de ani.

nu cred că e cazul să ne marţafoim cu păreri critice, nu e cazul, aici aventura e regină şi îţi place sau nu, eşti copil sau nu.

iar io cum sunt, tare mi-a plăcut filmul.

ps: cate blanchett si john hurt fac toti banii...

Post argotic

Mă-nnebunesc după argou, vrăjeala asta meseriaşă de-ţi rămân mucii-n gât. Mă sparg la greu cu de-astea încă de la Mateiu, îi plăcea mereu să-şi fezandeze el craii cu chestii fine, dup-aia m-am înnebunit după Verdeş cu Muzicile şi frazele lui, când am dat cu gimbescu prin el, chiar şi Cărtărescu bagă la greu când mai vrea muşchii lui, în poezie tata lu mitzura era expert, la fel Astaloş cu cântecele de ocnă.
Pentru că Poliromaţii au scuipat recent o bucoavnă de-a unui bozgor-român, sau român-bozgor, Gheorghe Dragoman, am dat cu bunghiu şi-am dat de vrăjeli de-astea şmenare căcălău de mi-au sărit capacele, da care-n doze mari, te cam bălăuresc la cap. Iar traducătorul a cam rupt-o-n fericire... ia d-aici.
Să moară veta mea dacă dau vreun marafete pă romanu-ăsta cică bengos, da parcă văd c-o să-mi bag nasu şi prin el, că epigonii noştri nu-s în stare...

_________________________

Traducere: Îmi place argoul, vorbirea asta faină şi stupefiantă. Îmi place încă de la Mateiu, căruia-i plăcea mereu să-şi împodobească Craii cu expresii de baltă, apoi mi-a plăcut Verdeş cu Muzici şi faze, am citit câte ceva, chiar şi Cărtărescu mai foloseşte argou din când în când, în poezie Arghezi rules, la fel Astaloş cu Cântece de ocnă.Pentru că cei de la Polirom au scos recent o carte a unui maghiar de origine română, am citit câteva fragmente şi-am dat de multe expresii argotice şi înjurături, care însă m-au cam obosit. Vai şi de traducător. Nu cred că voi cumpăra romanul ăsta cică bun, dar până la urmă cred c-o să-l citesc, ai noştri scriitori nu prea folosesc astfel de limbaje...

Cea mai frumoasă poveste indiană. Partea I

Se spune că un înţelept, Gautama, supărat pe fiul său Naciketas, îl dă pe acesta Zeului Morţii, Yama. Tânărul, astfel, trece în raiul de lumină al zeului şi, pentru că a respectat datinile, are voie să-şi pună trei dorinţe.
Prima oară, tânărul îşi doreşte ca tatăl său să se îmbuneze atunci când el, Naciketas, va reveni printre cei vii.
A doua dorinţă e aceea ca zeul să-l îndrume spre cunoaşterea "focului ceresc" prin care poate fi dobândită nemurirea. Drept răspuns, Yama îi spune că acest foc, Agni, sălăşluieşte în inima fiecăruia dintre oameni, deci şi într-a sa, sub numele de atman. Cine-l află, cine-l cunoaşte şi cine îndeplineşte riturile dobândeşte pacea veşnică, îl atinge pe Brahman. Şi la urmă Yama, mulţumit că este ascultat, dă acestui foc numele lui Naciketas.
Dar veni rândul şi celei de-a treia dorinţe, şi Naciketas grăieşte: Este o întrebare: unii spun că, după ce omul moare, "sufletul mai există, alţii că nu. Aş dori să aflu acesta de la tine, oh Yama!" (I, 20)
Răspunsul lui Yama la toate acestea este categoric: problema este deosebit de grea, zeii înşişi şi-au pus-o. Mai mult, întrebarea cere "semne şi minuni / care n-au chip şi nume"; şi, în cele din urmă Yama îi grăieşte lui Naciketas:
"Cere fii şi nepoţi care să-ţi trăiască o sută de ani; cere vite multe, cai, elefanţi, aur; cere pământul cel întins; trăieşte tu însuţi câţi ani doreşti. (I, 23) Cere, după plac, orice dorinţă greu de îndeplinit în lumea muritorilor... dar nu întreba ce e după moarte, Naciketas. (I, 25)"
Toate acestea sunt pentru Naciketas doar zădărnicii şi ele nu reprezintă fericirea: "(Bucuriile acestea sunt trecătoare), (ca) ziua de ieri; ele slăbesc puterea tuturor simţurilor. Şi apoi orice viaţă este scurtă. Ale tale sunt carele, ale tale sunt jocurile şi cântecele. Pe om nu-l poate mulţumi bogăţia... Pe cine îl poate bucura aici (pe pământ) o viaţă lungă, când ştie că îmbătrâneşte şi când se gândeşte la frumuseţea, plăcerea şi desfătarea (ce-l aşteaptă), când va pleca (în lumea) celor care nu îmbătrânesc şi nu mor? O, Moarte, răspunde-mi la marea întrebare pe care şi-o pun oamneii cu privire la lumea cealaltă. Naciketas nu-ţi cere alt dar decât acesta, care-i învăluit în mister." (I, 26-29)
Răspunsul lui Yama vine ca însăşi înţelepciunea, taina absolută, suportul ascuns al lumii, al universului întreg. O asemenea întrebare sintetizează toate întrebările fundamentale puse de om de când a prins el conştiinţă, cere ea un altfel de răspuns? Urmează deci o adevărată dizertaţie metafizică, o percepere a înconjurătorului pur filozofică: "Spune-mi ce consideri tu", întreabă mai departe tânărul, "că-i diferit de virtute (dharma), diferit de viciu (adharma), diferit de tot ce-i făcut şi nefăcut, diferit de ceea ce a fost şi de ceea ce va fi ?" (II, 14)
Yama răspunde printr-un cuvânt, aum. Acest cuvânt îl reprezintă pe Brahman, reprezintă Absolutul însuşi: "Cine cunoaşte cuvântul acesta, acela capătă tot ce doreşte." (II, 16) Nu oricine poate însă atinge Absolutul, pe Brahman, continuă Yama; şi de-aici încolo, sub ochii zeului, începe iniţierea lui Naciketas în dobândirea nemuririi dorite.

Cum? Urmându-l pe Brahman. "Cine-l urmează (pe cârmuitorul suprem), acela nu se întristează şi eliberat (de ignoranţă) devine liberat (V, 1) de chinul samasara-ei, realizează mukti."
Una dintre cele mai fruoase metafore, plagiată cu mici diferenţe şi la Platon, este asemănarea omului cu un car dus de cai. Sinele (atman) este stăpânul carului, corpul este carul însuşi, raţiunea (buddhi) este vizitiul, mintea (manas), frâul; simţurile sunt caii, iar obiectele simţurilor sunt drumul (cf. III, 3-4) Omul care trăieşte prin simţuri are mintea neliniştită, iar cel care duce o viaţă neînfrânată este lipsit de înţelepciune. "Cine însă e înţelept, cu mintea totdeauna concentrată, aceluia simţurile îi sunt supuse, ca nişte cai buni ai unui vizitiu." (3,6) "Cine însă e înţelept, cu mintea concentrată, totdeauna curat, acela atinge acea ţintă, de unde nu mai renaşte. Omul al cărui vizitiu e înţelept şi a cărui minte e în frâu ajunge la capătul drumului, la lăcaşul suprem al lui Vişnu" (III, 8-9)

Ce este însă Brahman? Brahman este spiritul universal, Absolutul cosmic. Nicidecum o noţiune sau un cuvânt, ci însăşi realitatea. Apărut odată cu lumea, "înaintea apelor", "împreună cu fiinţele", Brahman este adevărul, este infinitul. Transcenzând lumea noastră, omenească, el este suportul pe care se reazemă universul, de el "nu e despărţit nimeni." (IV, 9)
Apare aici o altă metaforă, regăsită şi în Bhagavadgita (XV, 2) ce spune ce este Brahman în raport cu lumea: "(Lumea) aceasta este asemenea unui smochin sfânt şi veşnic cu rădăcina în sus şi cu crengile în jos. Pe această (rădăcină) o numesc pură, pe aceasta o numesc Brahman: pe aceasta o numesc nemurire. Pe ea se sprijină toate lumile; de ea nu se deosebeşte nimeni" (VI, 1)

Dar practic, cum anume poate fi perceput Brahman, cum se poate ajunge la el este destul de simplu, ne spune mai departe Yama.

_____________________

Traducerea din sanscrită este a lui Theofil Simensky, din 1937, deosebit de frumoasă şi plină de farmec, din câte ştiu, şi singura traducere completă existentă până acum în româneşte (Cultură şi filozofie indiană în texte şi studii, ediţie de Cicerone Poghirc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.123-135). Acolo unde traducerea mi s-a părut prea literară, am folosit traducerea lui Mircea Eliade, specificând în text (Erotica mistică în Bengal antologie de Mircea Handoca, Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 1994, p.97-98).

Foto © Copyright (c) Mary Evans Picture Library 2007

Citesc al doilea cel mai bun roman românesc ever

m-am apucat de recitit Patul lui Procust, aşa mi-a venit, pur şi simplu, pentru că prima oară l-am citit adolescent, şi nu l-am înţeles prea bine. acum însă mi se pare excepţional, contemporan spiritului românesc de oricând... n-am ce să spun prea multe, nu l-am terminat, mi-e teamă să trezesc idiosincrazii şcolare - de ce oare s-or citi romanele bune la şcoală, copiii nu pricep nimic.

şi m-am îndrăgostit de doamna T.

Cel mai frumos incipit

Anda Grarup provoacă lumea cititoare cu cel mai frumos incipit al cărţilor, idee, după mine, extrem de seducătoare, căreia nu-i poţi să-i rezişti.
Cele care-mi sunt dragi, şi pe care le ştiu by heart, ce expresie frumoasă au englezii ăştia!, sunt următoarele :

1. Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei. (din anna karenina, în varianta lui Emil Iordache) 

2. Longtemps, je me suis couché de bonne heure. (Multă vreme m-am culcat devreme, prima proproziţie din swann al lui Proust, primul volum din în căutarea..., ce paradoxal, romanul ce duduie de fraze întortocheate începe cu o propoziţie simplă.)

3. Lolita, light of my life, fire of my loins. My sin, my soul (inevitabil, lolita)

Din literatura română, am două citate, unul din mateiu caragiale, craii - cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc devreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi. – si din ion cred sau din moromeţii, nu mai ştiu, timpul nu mai avea răbdare cu oamenii… , ajutaţi-mă, vă rog!

kestii imoralistice

ai auzit? monicăi îi place tare mult să facă sex oral cu iri în public, bucurenci ar fi bisexual, tucă, onanist, iar ăla care n-a vrut să iasă cu mine e gay, mi-a zis mie cineva că n-are prietenă etc.
noi, românii, ortodocşi încă de la decebal şi traian până la becàli, ne exprimăm public indignarea vizavi de viaţa intimă apocaliptică a celorlaţi semeni, noi n-am încercat niciodată ceva mai altfel, normal sau anormal, indiferent ce înţelegem prin anormal, gore vidal spunea el că dacă prin „normal” înţelegem actul cel mai des întâlnit în viaţa omului, acesta e cel masturbatoriu, o fi fost la el, la noi niciodată. ce dacă proust scria de albertine şi se gândea la iubitul său şofer agostinelli, karenina era sătulă de impotenţa moşului ei, nabokov era un pedofil nenorocit, nietzsche a-nnebunit de la labă, cocteau îi cânta ode lui jean marais şi vicevercea, thomas mann saliva dupa picoli, joyce, după italience focoase, van gogh după fra-su, ce dacă anais nin trăgea partuze, oare pascal bruckner e urino-scatofil?

noi când facem dragoste ne îmbrăţisăm şi ne sărutăm iar el întotdeauna stă deasupra, dar sincer n-am avut ce se cheamă îndeobşte orgasm, noi nu. divorţăm pentru că nu ne mai înţelegem, sexul n-are nici o legătură, cine ia copilul.
 
am început şi noi să vorbim mai mult despre sex, doar sexul vinde, înainte nu se vorbea, se făcea, şi să-ţi mai spun despre, e frigidă, săraca, nu, nu eu, iar lui nu i se mai scoală, nu, nu mie, io am bani de viagra, nu, noi nu vom sfârşi singuri, bătrâni şi uitându-ne pe fereastră la porumbeii ce se giugiulesc primăvara, e bine că ei nu sunt oameni.
hi hi hi, ce ţi-e şi cu sexu’ ăsta, ce i-o fi venit poetului nostru naţional să zică: toate fiinţele-ar fi nule,/ fără pizde, fără pule, e influenţa vagaboandei de veronica, fără îndoială.

cea de sus este o pictură intitulată l'Origine du monde, adicătelea Originea lumii, pictată de pictorul clasic francez Gustave Courbet în 1866.

Jose Saramago, un scriitor nobel şi lucid

Nu cred că mai există, dintre cei ce citesc acest post, cineva care să nu fi citit vreo carte a acestui genial scriitor portughez contemporan (foto jos), măcar cele două bestselleruri, Memorialul mânăstirii şi Eseu despre orbire iar dacă există, a pierdut astfel o experienţă livrescă unică şi incomparabilă.

Eseu despre luciditate e o carte despre politică, cu care Saramago a mai cochetat prin niscaiva volume mai vechi de 2004, când a apărut aceasta, îmi amintesc în Anul morţii lui Ricardo Reis, despre regimul dictatorial al lui Salazar faţă cu reacţiunea fie ea şi fictivă, îmi amintesc în Toate numele, cartea despre funcţionărimea absurdă, îmi amintesc în Peştera, cartea despre tradiţia şi despre familia caldă ce sunt lăsate să moară în favoarea modernităţii reci, îmi amintesc în Eseu despre orbire, despre incapacitatea statului de a stăpâni o calamitate. 

În această ultimă carte tradusă la noi, e vorba despre viaţa cetăţii ce poate să vieţuiască liniştită şi fără instituţiile create de "democraţie", ba chiar în spatele acestei "democraţii" şi în numele "legii", instituţiile devin îngrăditoare, opresive, şi cel mai bine acest ultim lucru se vede când se simt ameninţate. Aşa că Saramago, cu imaginaţia lui uluitoare creează un scenariu plauzibil - ispititor şi pentru noi, ce ne-apropiem, iată, de-alegeri - ispititor prin bunul lui simţ, anume cum noi, societatea civilă, să dăm cu tifla celor ce guvernează, altfel decât să nu ne prezentăm la vot. Ce se poate întâmpla ne povesteşte el. Scriitorul. 

Deci eu am aflat ce poate face o capitală dibace deîndată ce scapă de instituţiile politice, ce e ăla xenofonte, şi cât de funny pot fi dialogurile miniştrilor, dar şi multe altele pe care le păstrez egoist pentru mine. Nu mai adaug nimic. Ba da, încă trei lucruri: că e cea mai amuzantă carte pe care o citesc de Saramago; că romanul începe dificil, de-abia cu capitolul patru mi-am venit saramagic în fire, şi nu vreau să dau vina pe traducere, alta decât cea cu care mă obişnuisem, a Mioarei Caragea, cea prezentă, a Georgianei Bărbulescu, e destul de bună, dar aceasta, evident, datorită geniului literar al scriitorului; că am aflat ce se mai întâmplă cu personajele din Eseu despre orbire.

Aştept Omul duplicat.

Jose Saramago, Eseu despre luciditate, Polirom, Iaşi, 2008, traducere Georgiana Bărbulescu, 400 pag

PS: Acum un top personal al romanelor marelui Jose:

Locul 1. Evanghelia după Isus Cristos şi Anul morţii lui Ricardo Reis

Locul 2. Memorialul mânăstirii şi Toate numele

Locul 3. Eseu despre orbire, Eseu despre luciditate

Locul 4. Istoria asediului Lisabonei, Peştera

NB: Nu am citit Pluta de piatră şi Intermitenţele morţii.

Alexandru Ecovoiu, un scriitor misionar

Nu-mi explic şi pace inapetenţa cititorului român – sau a cititoarei românce, şi aici a vorbit misoginul din mine – pentru cărţile lui Alexandru Ecovoiu. Este unul din puţinele cazuri când un scriitor e mai celebru în Germania, Franţa şi SUA decât în limba în care scrie. Uneori, am impresia că Ecovoiu va constitui un consemn pentru cunoscătorii într-ale literaturii, la fel cum erau alţii în perioada dictaturii. Cel puţin, de cartea Sigma, BOR-ul ar fi trebuit să se teamă mai mult decât de Versetele satanice, căci aceasta s-a născut în „ograda” lor.

Nu se poate spune că romanele lui sunt comerciale, a luat premii importante, chiar şi în Germania, cu excelentul roman Saludos.
Nu-mi explic, spuneam. Ilie Cazane se epuizează imediat, în vreme ce Saludos a ajuns la preţ redus (comparaţia, evident, nu e calitativă). Oricum, sunt mulţumit că, oricui i-am recomandat Saludos, s-a minunat, la fel ca mine prima dată, că romanul a fost scris de un român. Şi-mi amintesc şi cum am devorat Sigma, mai ceva decât Codul lui DaVinci (comparaţia, din nou, nu e calitativă, Ecovoiu fiind un scriitor de clasă).

Fiind norocos în materie de achiziţii livreşti, am găsit ieri la Librăria Noi prima ediţie românească – prima a apărut la nemţi – a volumului de nuvele Cei trei copii-Mozart, la 6,5 lei, carte reeditată recent la Polirom şi prefaţată de Marius Chivu. Aşa că pot spune că am citit cam tot de acest autor (nu mi-a plăcut ultimul său roman, Ordinea, care, ca şi Staţiunea, are miză politică, de aceea mi s-a părut cam aridă.)

Am citit aseară din acest trei povestiri, în care am aflat cum un caligraf sfârşeşte un război numai cu o virgulă, cum o femeie continuă să fie păcălită de soţul ei chiar şi mort, cum nu ne place să fim prevestiţi asupra evenimentelor, chiar şi a celor bune. Şi am recitit uimitoarea povestire ce dă titlul volumului, ce se poate găsi şi pe net, de pe un sait spaniol.
 
Ca să închei, că m-am lungit prea mult, ce pot spune în cât mai puţine cuvinte despre cărţile lui Ecovoiu, este:
Alexandru Ecovoiu preferă să-şi plaseze, în mod josesaramagic, acţiunea u-topic şi u-cronic iar personajele sale – intelectuali rafinaţi, dar şi trăirişti - sunt exemplare, ele îşi asumă un destin dar şi un risc, au o misiune pe această lume. În aventura pe care aceştia o încearcă, dar mai ales cum anume se finalizează ea, de te lasă cu gura căscată, stă punctul forte al acestui autor.

Alexandru Ecovoiu, Cei trei copii - Mozart, Ed. Cognitum, Bucureşti, 2001, 170 pag

Trei în unu. Posturi

I. The World According to Chuck

Vreau să declar încă de la început că acest roman, Survivor e, după mine, capodopera lui Palahniuk. N-am citit alte cărţi scrise de el, poate nici n-o voi face şi nu de alta, ci de teama unei dezamăgiri. Nu văd cum ar putea scrie altceva mai bun, altfel decât repetându-se, Palahniuk nu e, totuşi, Balzac. Dar această presupoziţie poate fi, desigur, falsă.

Am stat destul de mult să mă gândesc care ar fi ideea autorului, care este problema care se pune, vorba lui Cehov, în mod just.. Nu sunt foarte sigur, dar cred că este aceasta: pentru supravieţuirea în această lume, în care cele mai multe lucruri care ţi se întâmplă nu depind de tine, nu-ţi răne decât atitudinea, felul în care te raportezi, felul în care vezi lucrurile din jur - adică, în cazul de faţă ironic. Iarăşi, pot să mă înşel, parcă prea îmi sună a literatură motivaţională.

Apoi:

1. Important nu mi se pare subiectul - el poate fi găsit uşor aici. Totuşi, într-o frază, e vorba despre un tânăr, Tânărul Branson, chiar aşa-l cheamă, ce suferă numeroase avataruri, de la argat la guru şi vedetă media, ce-şi povesteşte nu atât viaţa, cât opiniunile, a la Tristram Shandy, asupra lumii, societăţii, oamenilor. Evident, aceste opiniuni, adică felul în care Tânărul Branson gândeşte, nu pot fi descrise, face de fapt încântarea cărţii, trebui s-o citeşti. Eu însă pot spune că Chuck Palahniuk mizează aici mult pe ironie şi autoironie, chiar burlesc, deseori atingând absurdul. Riscă destul de mult, opinând despre atât de multe, şi de aceea, cartea are şi câteva scăpări, multe clişee educaţionale, de quizshow american. Dar ciudăţeniile mereu altele, macabrităţile, mizantropismele, aserţiunile cinice, surprizele condimentează o lectură plăcută - reţeta, se pare, favorită şi reuşită a provocatorului C.P.

2. Important mi se pare stilul, extrem de simplu şi percutant, cu multe verbe la-nceput de propoziţie. De exemplu, vorbind de sinucidere, zice: taie, împinge, sufocă, sângerează, sări: Iese un ritm alert, povestirea fiind de altfel destul de statică. Un stil care nu m-a plicitisit, unul colocvial, de bun simţ, ce cam lipseşte prozei de la noi.

3. Ceea ce mi-a rămas de pe urma acestei cărţi nu este ceva anume, ci mai multe lucruri, asta şi vizavi de postul meu anterior, cel cu multum in parvo. Bunăoară:

• am imaginea personajului mizantrop ce vrea să scape cioranian de sinucidere, îndemnând pe alţii s-o facă;
• imaginea personajului dansând singur foxtrot pe străzile nocturne ale oraşului
• imaginea lui şi a prietenei lui, Fertility Hollis - fertilitate sacră adică, să te spargi de râs! - ieşiţi la randez-vous şi dansând printre cripte, marmuri înţepenite şi flori de nu-mă-uita;
• din nou, imaginea lor dansând sabatic în mijlocul unor catastrofe ignice pe care Hollis le prevede, graţie unei capacităţi paranormale
• imaginea personajului în baia proaspăt decedatei inspectoare-social - şi apropo de asta, el gândeşte că the truth is I didn't kill the case-worker, but i'm glad someone did. - în mijlocul unei crize existenţiale, în vreme ce cel la care lucrează îl sună să-l întrebe cum se mănâncă nu ştiu ce salată...
• noţiunea pragmatică a rugăciunii orgasmului întârziat, cea împotriva căderii părului, ba chiar rugăciunea contra transpiraţiei abundente de sub braţ.
• "The truth is, it doesn't matter what I should do. What any survivor should do. According to everything we grew up believing, we're corrupt and evil and unclean. "

Cartea, pe ansamblu, pe mine m-a convins. Ca să fac câteva comparaţii, la modă printre critici, cel puţin cei de coparta 4, cartea aduce, ca atitudine, cu Beigbeder sau Houellebecq, chiar dacă cei doi francezi sunt mai autosuficienţi intelectual - deh, europeni. Mi-a plăcut chiar mai mult decât DeLillo, un prozator mult mai cizelat, criticii americani îi apropie foarte des pe cei doi.

Oricum, faţă de scena oripilatoare ce mi-a fost povestită din Bântuiţii, în care un personaj îşi aşază anusul pe scurgerea unei piscine ca să-şi deşire într-însa maţul gros, Survivor mi se pare o carte excelentă.

Chuck Palahniuk, Survivor, Vintage U.K. Random House, London, 2000.


II. Sfaturi cititorului grăbit sau Cum să mai citim în ziua de azi capodoperele

Am fost pe-acasă şi am avut la dispoziţie o săptămână de vacanţă. Cum la Constanţa vremea a fost oribilă, mai mult cu ploaie decât cu senin, m-am pus în ipostaza de a alege câteva cărţi pentru reciteală. Mă atrăgeau câteva, cumpărate acum aproape 10 ani şi citite tot atunci, după principiul că ce carte mai e aia dac-o cumperi fără s-o citeşti; mai ales când e vorba de În căutarea timpului pierdut - La umbra fetelor în floare şi Plecarea Albertinei (în traducerea Irinei Mavrodin), preferatele mele - şi V. a lui Pynchon. Desigur, mai aveam de terminat Survivor şi neapărat Însemnările din subterană a lui Dostoievski.

Dar pentru că Proust şi Pynchon înseamnă ore întregi, zile şi nopţi de lectură, aşa cum au însemnat prima oară, ce m-am gândit? Ia să încep cu câteva fragmente ce, ţin minte, mi-au plăcut atunci. Şi formidabil, mi-am dat seama că poţi descoperi talentul unui scriitor şi fără a avea privirea de ansamblu a operei lui, că Scriitorul (cu S mare), are o viziune a operei sale, pe care ştie s-o imprime şi fragmentelor disparate. 

Evident, cine mai are timp, şi mai ales dispoziţie de a citi romanul fluviu al lui Proust - în casetă sau nu. Sau romanul uriaş a lui Pynchon - chiar, aştept cam mult Curcubeul gravitaţiei la Polirom. Foarte puţini. Dar, ce se poate face e delectarea cu, savurarea micilor fragmente, a părţilor de capitol, a câtorva pagini - unde dai peste nişte comori uimitoare. Multum in parvo, cum spuneau strămoşii noştri latini.

Există la Heraclit două maxime care-mi plac mult şi care se pot aplica aici: 

Una zice - căutătorii de aur sapă mult şi găsesc puţin - se poate aplica cititorului neobosit de capodopere integrale.

Cealaltă, mai vestită, că nu ne putem scufunda de două ori în acelaşi râu, mă gândesc că poate fi tălmăcită livreşte comparând lectura capodoperei cu baia în râul în care, epicureic, ne scufundăm. Apa botezătoare cea curgândă e mereu alta, fiecare lectură e o nouă descoperire. Iar milioanele de picături - cuvintele, frazele şi fragmentele - chiar şi separat, bunăoară strânse în pumn pot fi băute şi ele ca o înghiţitură de apă vie.

Aşadar, citind fragmente din Proust, Pynchon, Joyce, înseamnă de fapt că citeşti Proust, Pynchon, Joyce. Nu-i musai să citeşti tot. Oare fac bine să-l alătur acestora şi pe Cărtărescu?...

III. Proiecte de Booksfreak

Motto

"Opera de artă nu este o entitate substanţială, de sine stătătoare, ci este un proces, dar acest proces poate funcţiona numai dacă este declanşat de cineva, cartea este mută dacă nu o deschide cineva." Thomas Kleininger

foto - draga mea bibliotecă personală din Constanţa

Mă întreb uneori cine stabileşte criteriile după care o carte poate fi calificată drept o capodoperă - ce bine sună drept. Poate criticii. Poate editorii, cu marketingul lor cu tot. Dar în mod sigur, cititorii ei, pentru care, de altfel, a fost făcută. Dacă nu există o oarecare satisfacţie, o emoţie din partea cititorului, cartea e ratată.

În cazul anumitor opere nemuritoare, criticii, editorii şi cititorii ajung la un numitor comun - e cazul lui Don Quijote, Crimă şi pedeapsă, Anna Karenina etc. Dar eu nu despre acestea cărţi vreau să vorbesc. Ci despre altele, la fel de valoroase după mine, dar care, ca nişte adevărate orfeline, rămân ascunse cititorului obişnuit. Le-am descoperit cotrobăind recent prin biblioteca mea. Tare aş vrea să le recitesc, în loc să m-apuc de tot felul de cărţi - apariţii noi, dar cu care nici nu merită să-ţi pierzi timpul.

• 
  
• Orbirea de Elias Canetti, cu aventurile savantului sinolog Kien şi ale partenerului lui, isteţul piticul Fisherle - o carte scrisă de Canetti pe la douăzeci şi şase de ani - a citi-o de curând tata şi aşa mi-a trezit nostalgia.
• Moartea lui Virgiliu de Hermann Broch - la care m-am muncit câteva luni bune, o carte minunată, de care Flaubert va fi fost mândru, o carte minunată despre nimic.
• Inferno şi Legende ale pătimaşului alchimist genial - la propriu - August Strindberg - de care nu prea s-a auzit în România - sau fabula lui Insula fericiţilor.
• Gog al lui Papini, care m-a impresionat în adolescenţă mult de tot, uriaşul italian propunându-şi parcă să diagnosticheze cam tot secolul XX - nu mai ţin minte nimic.
• Minunata lume nouă a lui Huxley, nu ştiu de ce revendicată mai mult de politologi, decât de literaţi, dar o carte de aventuri cum rar găseşti. Nici n-o terminasem bine, că-mi şi propusesem imediat s-o iau de la început, şi iată că nu m-am ţinut. Halal, Dragoşe!
• Căutătorul de aur, superbul roman al lui Jean-Marie Gustave Le Clezio
• Ghepardul al lui Lampedusa, ce-ar merita răs-răs-...n-citit, în traducerea ştiutorului pe de rost a Crailor mateini, Taşcu Gheorghiu.
• Narcis şi Gură de aur a lui Hesse - cu dihotomiile sale dezarmant de simpliste - sau cărturărie, sau golănie.
• Citadela lui Archibald Cronin, cu doctorul acela englezoi ambiţios rămas văduv...
• Alesul, romanul scurt şi fermecător de jucăuş al lui Thomas Mann, despre prinţul incestuos ajuns papă şi, desigur sfânt, Gregorius. Câteva povestiri de-ale aceluiaşi care mi-au plăcut, Stirpea Walsungilor, Capetele schimbate şi Cea înşelată.

Poate chiar Anii de drumeţie ai lui Wilhelm Meister a lui Goethe, să-i termin odată şi Poezie şi adevăr, să reiau Timon din Atena şi Romeo şi Julieta de marele Will, Irealitatea lui Blecher şi câte altele...

Şi asta numai din beletristică. Mai sunt şi cele filozofice, trebuie reluate Filozofiile Indiei de Zimmer, Tocqueville, Analectele lui Confucius, finalizate Cercetările lui Wittgenstein şi Confesiunile lui Augustin şi Coranul...

Ce să fac mai întâi? o viaţă am şi-atâtea cărţi...

P.S. Mă bucur că printre acestea este o singură carte de limbă engleză. Sincer, m-am cam săturat de literatura anglo-americană, de care e invadată piaţa şi cultura literară actuală...

Ioan Groşan între Cervantes şi Eco; hai şi Voltaire

După ce dicutasem chiar sâmbătă cu Ionuca faptul că va trebui să ne cumpărăm ceva de Ioan Groşan, a cărui povestire Domnişoara Bovary a fost printre puţinele care ne impresionaseră în volumul Povestiri erotice româneşti. Iată că Dumnezeul Cărţilor - acesta există şi aceasta e dovada - făcu să găsesc ieri ediţia a doua a romanului O sută de ani de zile la Porţile Orientului, una mai ieftină, pentru muritori, nu ca cea dublă – şi prin pagini, şi prin preţ – de la Polirom.

Aşa că mă pomenii citind cu o savoare rar întâmplată când e vorba de romane româneşti si când nu e vorba de Camil, Mateiu, Arghezi, Bănulescu ş.a. Iar în metrou, mă pornii aşa un râs, de se uitau toţi ca la babuinul pe care tot ieri, îl văzusem la Zoo.

Acţiunea se petrece prin secolul XVII, la Curtea Moldovei şi nu numai – Constantinopole, Roma... Prin episoade scurte, urmărim un fir epic al dracului de aventuros, ce te ţine cu sufletul la gură ca la Dumas.
Stilul însă nu e sarea, ci aurul cărţii. Pastişă a istoriei noastre literare, de la origini până la Creangă, Eminescu şi Sadoveanu – or mai fi fost şi alţii, dar, nefiind filolog, nu i-am descoperit – ironie multă, glumă deşteaptă şi panseuri – cum spunea, pe drept cuvânt Radu Ţeposu – cehoviene. O scriere curgătoare, frumoasă şi surprinzător de simplă, cu arome neînţepătoare de vetusteţe. În fiece episod sunt poante şi întorsături de fraze de să te cruceşti, nu alta!

Aşa că, de vreţi să citiţi o poveste cu doi călugări, cu un vodă cărturar mazilit, cu o şeherezadă ţigancă numită Cosette, cu un sultan atlet numit Beşiktaş şi multe, multe întâmplări extraordinare în cel mai bun sens al cuvântului, puneţi mâna pe carte!

Aş vrea să-l întâlnesc pe autor şi să-l felicit pentru ea. Prin 92 chiar a luat premiul USR pentru debut. Felicitări, Ioan Groşan, mă simt excelent cu cartea ta! Voi mai căuta şi altele (poate chiar la Polirom, ce să fac?)

Ioan Groşan, O sută de ani de zile la Porţile Orientului, Editura Aula, Braşov, 2002, 230 pag.

Borges forever

Pe locul 2, dupa Cehov, în ceea ce priveşte povestirile, stă Borges.

Prima dată l-am citit în transă într-o ediţie selectivă, veche şi urâtă, fireşte împrumutată. Îmi amintesc ce bucurie am avut când am aflat că va fi tradus în Opere complete. A trebuit s-aştept mai mult pentru Aleph, preferata mea, care a apărut de-abia în volumul 2 (foto dreapta)...

Enfin. După recitire, surprinzător, l-am uitat. Însă, o excursie recentă prin biblioteca unui bun prieten mi l-a amintit. Prietenul îl reciteşte mereu, fără să ştie despre reţeta bunei recitiri descrisă de însuşi Borges în excelenta carte de interviuri apărută la editura Dacia (foto stânga).

Aşa că mi-am adus cartea de acasă şi, când n-am chef de romane lungi, mă satisfac cu o povestire a genialului argentinian.

Aseară am citit stupefianta Casa lui Asterion! Şi-am dormit stupefiant de bine.

News offtopic: Va apărea în vară - eu as vrea mai repede - un nou roman, mai scurt, de Cărtărescu. Titlul nu-l pot divulga...

Intrebari livresti

O recentă discuţie cu cineva despre cum se scrie un roman mi-a provocat anumite gânduri - mai ales, m-am gândit ce-aş face eu dac-aş scrie un roman? Care să fie ingredientele?

Păi rezolvarea ar sta în câteva întrebări: 

1. De ce fac asta - de ce scriu?

2. Ce vreau să spun?

3. Cum spun ceea ce vreau să spun?

4. Ce n-au scris alţii, înaintea mea, mai bine?

5. Am eu o poveste?

Oare ar mai fi şi alte întrebări?

Ce păcat că nu scriu un roman, mi-ar ajuta. Dar nu se ştie niciodată...

PS: Cred că întrebările nu s-ar aplica numai la scrierea unui roman...

Cui foloseşte sinceritatea?

Găsesc în ultima carte a lui Liiceanu (despre care voi scrie şi pe-aici curând) că înţeleptul Socrate seducea tinerii părând că e interesat de frumuseţea lor. De fapt, acest interes era doar o stratagemă, un instrument. El urmărea propria lui izbăvire, spre lumea Ideilor.
 
La fel, Kafka foloseşte paradoxul ca să exprime mai bine ceea ce trăieşte – afirmă ceva, pentru ca apoi să se contrazică, afirmând contrariul, cu o naturaleţe de nici nu-ţi dai seama. Nu mai spun de Ionesco...
 
Pornind de aici, stau şi mă întreb:
De ce trebuie să fiu sincer cu aproapele meu – prieten, cunoscut, (chiar şi în mediu formal, cu subordonatul, în de-acum celebrele şedinţe de feedback)?
Îi foloseşte oare lui, se poate el schimba?
Sau, ca înţeleptul Socrate, această sinceritate îmi foloseşte numai mie? Orgoliului meu, supriorităţii mele – iată, eu văd mult mai clar cum stau lucurile, numai eu îmi dau seama.
În plus, sinceritatea naşte, în mod manifest sau nu, ură – toţi ne simţim jigniţi când ni se spune verde-n faţă ceea numai noi avem voie să gândim.

Ca exemplu, cunosc o singură persoană care e pe cale să sfârşească singură, într-un azil anonim, pentru că a fost prea sinceră cu ceilalţi. Şi nu din răutate. Era ea orgolioasă? O cheamă Elena Liciu.

Kafka, frate!

Ceva ciudat m-a apucat de mână îndrumând-o, dintre toate cărţile bilbiotecii mele de-acasă din Constanţa, tocmai către Kafka. Volumul 1 din Opere complete. Am băgat-o-n geantă şi-am adus-o la Bucureşti. Aici, duminică noapte, în loc să dorm, am citit – ce puteam? – Metamorfoza.

Ce-aş putea spune eu mai mult despre această nuvelă? J’de mii de lucrări s-au scris despre ea, n-am io păr în cap câte! Şi mărturisesc că nu mă-nnebunesc după Franz. Mi-a plăcut cel mai mult Jurnalul, Dispărutul/America şi vreo câteva povestiri – Vizuina, Josefine cântăreaţa –, Castelul nu l-am terminat nici până azi... În fine.

Ştiţi prima frază, e arhicunoscută: Când Gregor Samsa se trezi într-o dimimneaţă din vise neliniştite, se regăsi în patul său metamorfozat într-un gândac uriaş. (p.64) Gregor Samsa a păţit-o într-o dimineaţă, eu, noaptea. Am început să văd cu ochi de gândac, m-am chinuit într-o cornoasă carapace, am suferit în singurătate-mi.

Prins în mrejele lui Franz, nefirescul pare atât de firesc, încât înspăimează: O ne-linişte îţi intră pe sub piele, atât de subtil, că nu-ţi dai seama. Se-nstăpâneşte peste certitudinile şi sperantele tale, ca o noapte ce se-nstăpâneşte peste amurg, apoi peste tot. Subtil-subtil.
Şi acum? Se întrebă Gregor şi privi în jurul său prin întuneric. Descoperi în curând că nu se mai putea mişca. Lucrul acesta nici măcar nu-l surprinse, mai degrabă i se părea nefiresc că până acum fusese în stare să se mişte din loc cu picioruşele astea subţiri. În rest se simţea relativ bine.Avea, e adevărat, dureri în tot corpul, însă i se părea că aceste suferinţe i se linişteau treptat şi aveau în cele din urmă să-i treacă de tot. (p.106) Mama lui îl iubeşte, dar nu suportă să-l vadă. Sora îl îngrijeşte, da-l ţine sub cheie. Tatăl îl înţelege, da-l persecută. Aşa de tare suntem oare-nşelaţi? Şi moare.

Am adormit cu teama că, de m-aş trezi cu-adevărat gândac (şi nu numai), voi păţi la fel ca bietul Gregor...

Franz Kafka, Opere complete, vol.1, Univers, 1996, traducere Mircea Ivănescu

*

Offtopic
Apropo de lucruri ciudate, m-am speriat de moarte – am simţit un pumn în stomac – aseară, în Cărtureşti, când preocupat de rafturi, m-am întors şi-am dat de Patapievici. Înalt, complet în negru, cu un palton larg, părea un Mefisto ce venise să mă ia. Nu sunt o fire sperioasă, dar nu ştiu ce s-a-ntâmplat... Doar îl mai văzusem pe Patapievici, pe la târguri...

*

Îmi place de dracul de Palahniuk. Îl citesc pentru prima oară – Survivor – şi scrie bine...