Romanul după Kundera

Cartea e de fapt cinci eseuri. Dintre care, după mine, trei sunt geniale.

Din primul, Moştenirea discreditată a lui Cervantes, am extras trei trăsături ale romanului:

• romanul o şterge la nas pe filozofie, în ceea ce priveşte întrebarea despre fiinţă. Nu Husserl şi Heidegger l-au urmat pe Aristotel în metafizică, ci Don Quijote şi urmaşii săi. Mai precis, înţelegerea lumii, în roman, nu se face prin dogmă şi certitudine, ci prin relativitate. De exemplu, Anna Karenina e victima unui tiran mărginit? da. Karenin e victima unei femei imorale? de asemenea, da. Švejk se duce el pe front cu un motiv? da. ştie el motivul? nu.

• romanul central european (Kafka, Hašek, Musil, Broch) e singurul ce descoperă paradoxul lumii contemporane - ura sa iraţională ce distruge totul cu mijloace cele mai raţionale cu putinţă, de care n-ai unde să fugi.

• spiritul romanului stă în afirmaţia că "lucrurile sunt mai complicate decât crezi".

Eseul ce mi-a mai plăcut este cel în care Kundera explică ce înseamnă kafkian.

Ultimul eseu, discursul său la Ierusalim la primirea nu ştiu cărui premiu, subliniază că romanul e o caracteristică a Europei.

Un citat de final:

Dacă cultura europeană îmi pare azi ameninţată, dacă ea este ameninţată din exterior şi din interior în ceea ce are mai preţios, respectul pentru individ, respectul pentru gândirea sa originală şi pentru dreptul lui la o viaţă particulară inviolabilă, atunci cred că această esenţă preţioasă a spiritului e depusă ca într-o cutie de argint în istoria romanului, în înţelepciunea romanului. (p.202-203)

Milan Kundera, Arta romanului, Serie de autor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, trad. Simona Cioculescu.

The british writers are falling down

Nu sunt un fan al literaturii britanice contemporane (de după anii '70), despre care cred că nu se ridică la nivelul generaţiei anterioare - William Golding, Robert Graves, Iris Murdoch şi excepţionalul Malcolm Lowry cu al său poem al morţii. Cu excepţia lui Fowles, romanele lor sunt uşurele, din plin ironice, cu multe pagini de umplutură; par făcute la repezeală, în primă variantă, deloc muncite, lucrate, gândite. Câteva exemple:
· Julien Barnes - Papagalul lui Flaubert m-a extaziat la început, fiind voba despre Flaubert, dar de multe ori m-a plictisit, tot povestind mai mult despre el în Franţa. Mai apoi culegerea de povestiri O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate, m-a plictisit la fel, afară de primul capitol, povestea cariei de lemn din arca lui Noe, excepţională găselniţă, după părerea mea.
· David Lodge - Schimb de dame mi s-a părut "drăguţ", mi-amintesc şi-acum scena avionului de la început - din păcate n-am continuat cu alte romane, apărute la noi în serie de autor (!).
· John Fowles (tot serie de autor) - M-a uimit Magicianul, poate şi pentru că aveam 18 ani şi nu înţelegeam eu prea multe pe-atunci. M-a extaziat în schimb Colecţionarul şi Iubita locotenentului francez, romane de neegalat, după părerea mea (mi-aduc aminte că pe-atunci cochetam cu ideea să scriu şi eu ceva în genul Iubitei...). Mi s-au părut în schimb ratate Mantissa şi povestirile din Turnul de abanos.
· Din Durrell, n-am putut depăşi douăzeci de pagini din Cvartetul din Alexandria, la fel din Banii lui Martin Amis, aceasta din urmă carte cult, cică. Hm.
· Apropo de Ian McEwan (teribil de în vogă şi nu ştiu de ce, poate şi din cauza ecranizarii Ispăşirii şi a temelor sexuale abordate), Câinii negri a fost ceva neutru, doar câteva pagini excelente, în schimb mi-a plăcut atât stilul, cât şi subiectul din Durabila iubire.
· Hari Kunzru, al cărui Iluzionist a avut ca drepturi de publicare suma de 1,25 milioane lire sterline, mi s-a părut că scrie bine, imaginativ, fără însă a-mi explica fulminantul succes.
Ce n-am citit şi aş vrea, ceva de Graham Swift şi de P.G. Wodehouse, despre care am auzit câte ceva de bine...
Şi pentru că stătea necitită Casa somnului, iar recent Poliromul a reeditat-o (la preţ dublu), mi-am zis hai să văd ce-i şi cu Jonathan Coe ăsta, a cărui dilogie - Clubul putregaiurilor şi Cercul închis, mă ispitea la un moment dat...

Voi ce părere aveţi - ce v-a plăcut şi ce nu - pe scurt?

Ce m-a-nvăţat Siegfried?

Incitat şi de opinia recentă a Andei despre această carte, mi-am întregit panoplia germană cu capodopera scriitorului german Siegfried Lenz, Ora de germană (Deutschstunde), mare bestseller al anilor '70.

Ce-am citit?
La fel ca Oscar Matzerath în închisoare, adolescentul Siegfried Jepsen e într-un centru de reeducare şi-şi compune o temă de pedeapsă pentru ora de germană, cu titlul Bucuriile datoriei. Tema este romanul însuşi şi va consta din amintirile lui din copilărie, pe când tatăl îi era poliţist de provincie într-un sat, în vremea celui de-al treilea Reich.
 
Tema unu
Alaturi de problema datoriei - pretenţie nejustificată şi oarbă -, expusă magnific în carte prin personajul tatălui, mi s-a părut importantă tema educării. Aflat în centrul pentru tinerii "greu educabili", adolescentul se întreabă de ce nu există aşa ceva şi pentru bătrânii greu educabili? Când încetează de fapt, educaţia, la optsprezece, la douăzeci şi cinci de ani? Ba mai mult: pentru viaţa de azi, nu e nici un om matur fără vină, toţi sunt vinovaţi, iar distrugerea Germaniei o confirmă.
 
Tema doi
Ce înseamnă a vedea? Siegfried răspunde: Numai copiii văd bine, chiar mult mai bine decât credem. "Lucrurile trebuie înfăţişate nude, în aşa fel încât nimeni de pe lumea asta să nu se poată declara ignorant". Şi, faţă de copiii romanelor româneşti recente ce privesc comunismul cu inocenţă şi detaşare - ca-n Băiuţeii sau Orbitor (apropo, şi-aici e vorba despre o moară dragă eroului) - copilul ia atitudine, acţionează, îşi înfruntă chiar tatăl, cu datoria lui cu tot. "Începi să vezi atunci când încetezi a juca rolul unui contemplator şi născoceşti ceva de care ai nevoie. Căci a vedea nu înseamnă a trece la dosar."

Concluzia?
A VEDEA ÎNSEAMNĂ A TE IMPLICA, CU DISCERNĂMÂNT. Aceasta e lecţia pe care Lenz mi-a dat-o prin acest minunat roman, scris perfect, pe care l-am citit cu sufletul la gură.



Siegfried Lenz, Ora de germană, Ed. Univers, Bucureşti, 1972, traducere şi prefaţă de Ion Roman, 513 pagini legate

*

Ori de câte ori voi sfârşi un roman tradus din germană, nu voi înceta să-mi declar admiraţia pentru literatura acestei limbi.
Când n-a fost vorba de romanele deja clasice şi arhicunoscute - Povestirile lui Franz Kafka, Doctor Faustus şi Povestirile târzii ale lui Thomas Mann, Jocul cu mărgele de sticlă şi Narcis şi Gură-de-aur de Herman Hesse, Omul fără însuşiri al lui Robert Musil, Moartea lui Vergiliu de Hermann Broch sau Orbirea de Elias Canetti, ultimele două din păcate mai puţin cunoscute cititorului cultivat român - am fost surprins de aceeaşi admiraţie şi când i-am citit pe Gunter Grass (Toba de tinichea), Martin Walser (Moartea unui critic), Stefan Heym (Relatare despre regele David), Max Frisch (Numele meu fie Gantenbeim), Bernhard Schlink (Cititorul, Evadări din iubire) sau pe foarte tinerii Daniel Kehlmann (Măsurarea lumii) şi Sasa Stanisic (Cum repară soldatul gramofonul) - fireşte, au fost omişi cei necitiţi. Despre nobelizaţii Böll şi Jelinek mă abţin - dar nu ştiu să zic dacă mi-au plăcut sau nu...

Relax...

Ca să nu se bucure încă duşmanii mei :) că am abandonat blogul - plec pentru două săptămâni la părinţi, la Constanţa, unde nu am net :). Am de gând să fac plajă şi să citesc angro, aşa că voi veni cu posturi noi.

Mă tot gândesc să mă mut pe wordpress, să-mi cumpăr un domeniu etc., dar asta ar însemna mai mult decât un mic moft, cum este acum acest blog...

Viitorul pragmatic al religiei

Cărticica cuprinde două texte, unul al lui Richard Rorty – după mine cel mai de bun simţ filozof contemporan – altul al lui Vattimo, precum şi un trialog al celor doi cu îngrijitorul ediţiei.

Ce am găsit interesant?
Faptul că pentru Rorty, religia e o chestiune privată, ce poate şi trebuie să se retragă din spaţiul public – spaţiul public are ca scop cooperarea socială prin mijlocirea ştiinţei. Cu alte cuvinte o religie nu înfiinţează biserici şi nu ia poziţii politice.

Ce mi-a plăcut?
Următoarea afirmaţie a filozofului american despre simţământului său despre sacru (el e ateu):
"Într-o bună zi, într-un mileniu nedeterminat, descendenţii mei îndepărtaţi vor trăi într-o civilizaţie globală în care iubirea (agape) va fi, fără sforţări, singura lege. Într-o atare societate nu vor mai fi legături de dominaţie în comunicare, nu se vor mai cunoaşte castele şi clasele, orice ierarhie va fi o chestiune de convenienţă temporară pragmatică, iar puterea va fi în întregimela dispoziţia acordului liber al unui electorat cult şi bine informat." (p.54-55)
Alte opinii:
- despre occident – islam: dialogul între acestea două este imposibil, spune Rorty, la fel cum în sec.XVIII era imposibil dialogul dintre filozofi şi Vatican. Molahii îşi vor apăra locul de putere. Doar o clasă mijlocie islamică va aduce un iluminism islamic.
- despre democraţie - sărăcie: democraţia funcţionează numai dacă se răspândeşte bogăţia, dacă se elimină disparitatea dintre bogaţi şi săraci (de ex. Olanda, Norvegia, SUA anilor 50-60).

Evident, există şi părerile lui Vattimo, dar pe acestea le las să le descopere alţii. Deocamdată.

___________

*auto-creaţie, autonomie, estetică

Richard Rorty, Gianni Vattimo, Viitorul religiei. Solidaritate, caritate, ironie, Ed. Paralela 45, Piteşti, 110 pag., trad. Ştefania Mincu

Mulţi dar proşti

Pentru că în ultimul timp am remarcat o oarecare creştere (!) a celor care citesc acest neînsemnat blog, am remarcat totodată şi o creştere şi a comentariilor anonime maliţioase - culmea! nu la posturile "politice" unde m-aş fi aşteptat, ci la cele literare.

Evident, nu vreau să-mi închid blogul.

Dar când m-am hotărât să-l fac, am pornit de la ideea că voi fi citit de oameni de calitate, puţini dar buni, pentru că ştiam că în mediul blogăresc, ca în orice media, se caută cantitatea, după raţionamentul de la Ortega y Gasset citire:

cantitate = celebritate = bani = calitate.

Dar eu nu. Mă gândeam la altceva, la câţiva cititori, un cerc de iubitori de lectură cu care să împărtăşesc felurite impresii, nu întotdeauna numai despre cărţi.

Şi i-am găsit.

Dar acum, când întrucâtva cititorii s-au înmulţit, cu cei noi a venit şi prostia. Ceea ce mă enervează, şi ceea ce a enervat şi pe alţii, făcându-i să se lase de blogărit. Ceea ce au crezut că va fi - o oază frumoasă de relaxare şi împărtăşire - s-a transformat, în România, într-o cloacă mizerabilă şi pestilenţială.

Salinger?

Mărturisesc că nu m-a dat pe spate De veghe în lanul de secară, atât de celebru şi atât de "clasic". Un roman modest care, dacă ar apărea astăzi, nu ştiu câte parale ar mai face.

Am încercat acum două povestiri publicate într-o carte - Franny şi Zooey - mai mult că citisem în jurnalul lui Cărtărescu cum că vai, trebuie citit.

M-a plicitisit teribil!

Poate prima povestire, mai scurtă, despre o fată, Franny, ce-şi întâlneşte prietenul într-un restaurant şi-i face acestuia o scenă de mizantropie/isterie, pe fondul lecturii Pelerinului rus - o scriere mistică ortodoxă despre rugăciunea inimii.

În a doua povestire găsim familia fetei, numită Sticlă (Glass), cu o liotă de copii. Unul, Zooey, conversează în baie cu mamă-sa şi în salon cu soră-sa. De astă dată, fondul discuţiei e unul oriental religios, probabil sub influenţa curentelor flower-power ce bântuiau pe-atunci America - aflăm chiar că unul dintre fraţi, Seymour, din pricina unor tulburări existenţialo-metafizice, se sinucide. Dar, în afară de câteva replici amuzante ale mamei, totul e aici atât de plictisitor, că am lăsat-o baltă.

Am înţeles că saga acestei familii mai are şi alte povestiri... ceea ce cred, dacă seamănă cu acest volum, ar însemna o pierdere de vreme. Şi de nervi.

J. D. Salinger, Franny şi Zooey, Editura Univers, Buc., 1999, serie de autor JDS, 176 pag., trad. Mihaela Dumitrescu

Adevărul nu e dincolo de noi

Dacă sunteţi pasionaţi de polemici filozofice, aici e locul, în această cărticică. Eu nu sunt, aşa că ceea ce mi-a rămas de pe urma cărţii nu e polemica dintre filozofia analitică - filozofia pragmatică - despre care a scris şi Arthur Suciu alias Ironistul - ci, în prelungirea a ceea ce ştiam despre Rorty, următorul lucru.

Anume că Adevărul, conceptul după care se prăpădeau filozofii, în frunte cu Platon, nu merită nici o discuţie. De ce? Pentru că nu ne este de nici un folos. Adevărul nu este o noţiune absolută, ci una relativă, şi este "preţios" în funcţie de acţiunea contingentă care îi urmează.

Vorba lui Pavel, multe ne sunt date să cunoaştem, dar puţine ne sunt de folos.

Pascal Engel, Richard Rorty, La ce bun adevărul, Ed. Art, Bucureşti, 96 p., trad. Bogdan Ghiu

dostoievskiana 1

La începutul Idiotului, prinţul Mîşkin povesteşte în casa Epancinilor despre o tuberculoasă, Marie. Urâtă de toţi, se tăvăleşte odată cu un comis voiajor ce ulterior, o părăseşte. Şi, umplută de ruşine, devine ciuca bătăii de joc a satului.
Mîşkin, asemeni lui Isus cu curva, o transformă. Dar nu din dragoste, cum ne-am închipui toţi - între bărbaţi şi femei nu poate exista decât dragoste, spunem noi. Ci din iubire – agape, nu eros. O sărută sub un pom şi-i dă ultimii lui bănuţi, sub o ploaie de pietre arucate de copii. O scenă tare.
Mîşkin e ingredientul ce transformă apa în vin, ura oamenilor, inclusiv a copiilor, în iubire, e-adevărat, mai mult postmortem.
Iată că se poate. Oare numai în ficţiune?

Scuze. Iau o mică pauză de discuţii livreşti ca să mă idiotizez.

Aţi auzit despre peştele ţar?

Desigur că nu. Romanul cu numele ăsta a fost tradus la noi cu titlul Visul crestelor albe. E scris prin anii 70 de un scriitor sovietic tocmai din Siberia, Victor Astafiev pre numele lui. Nu vreau să vă spun despre scandalul antisemit şi antigeorgian în care acest scriitor, erou de razboi, a fost implicat.
 
Ci vreau să vă dau 3 motive de a citi romanul:
- Scriitorul este un scriitor „născut”, are talent cu carul, transformă cât ai zice peşte cuvântul în artă pură;
- Dai de cele mai frumoase descrieri de natură sălbatică citite vreodată – eu asta am păţit;
- Afli un mod de viaţă dur, din Siberia, ţara roşiilor veşnic verzi şi a braconierilor nestăpâniţi, despre care înainte nu aveai nici cea mai vagă idee decât de la puşcăriaşi, nu de la oamenii liberi.
 
Mie mi-au plăcut îndeosebi două capitole, pentru că uitai să vă spun că acesta e un roman-mozaic. Capitolele sunt Lângă Pragul de Aur şi mai ales Peştele ţar. În ultimul, un pescar se luptă cu un nisetru, pedeapsă dar şi izbăvire pentru/de un păcat trecut ascuns, te ţine cu sufletul la gură mai ceva ca un thriller. Oricum Hemingway ar trebui să se teamă în faţa acestor pagini, ruşii ăştia scriu dumnezeieşte...
 
În fine, vreau să recitesc această carte cândva, e stilistic desăvârşită, profund morală, îţi dă o anumită stare de spirit, inefabilă deocamdată. 

Victor Astafiev (foto), Visul crestelor albe, Ed. Univers, Buc., 1981, trad. Dana Petrişor şi Laurenţia Niculescu, 493 p.

kestii semitice

nu am nimic cu evreii, deşi, din cauza holocaustului nazist, dintr-o sensibilitate paranoică, dacă-i atingi cumva, ies la iveală triburile cuceritoare ale lui david, aşa cum e o vorbă că dacă-i zgândări pe ruşi, dai de tătari.
îi admir mult, citesc cu plăcere pentateucul, profeţii, mă încântă întotdeauna psalmii, răsfoiesc regulat o carte despre talmud (a lui a. cohen) şi una despre cabală (a lui moshe idel), îmi plac şi ador nenumăraţi scriitori sau artişti evrei sau cu origini evreieşti – alehem, proust, kafka, blecher, asimov, hermann broch, canetti, kis, gyorgy konrad, svevo, mahler, wittgenstein, popper, dustin hoffman s.a.
am însă şi eu o sensibilitate intelectuală „calitativă”: m-am săturat să văd capodopere în orice film despre holocaust - lista lui shindler etc., să văd genialităţi în orice carte despre persecuţia evreilor - alegerea sophiei etc., m-am săturat de documentare despre Hitler şi despre Isus Cristos omul, – toate acestea premiate, ultrapremiate, scoase în faţă şi aurite valoric.
mai am şi alte curiozităţi, am discutat recent cu nişte prieteni, vreau şi eu să aflu mai multe despre mossad, mai multe despre iordanieni, mai multe despre arabi – de dragul adevărului, şi nu al celui statuat de marketing şi de mass media.
au cer prea mult, au mă paşte teoria conspiraţionistă, au devin încet-încet antisemit?

Să învăţăm de la tâmpiţi

Aşa a făcut funcţionarul de la consiliul de tutelă de undeva din Europa Centrală în romanul Vizitatorul a lui György Konrád. El e plictisit, asemeni omului fără însuşiri Ulrich care învaţă de la "criminali", asemeni profesorului sinolog Peter Kien care învaţă de la proşti, asemeni lui Kafka ce învaţă de la "vizuinari"...

Acest fucţionar întâlneşte un copil de 5 ani complet idiot şi orfan, păros şi gol puşcă, într-un pat plin de fecale. Unde ceilalţi află repulsie, funcţionarul află, ghiciţi ce? Nemărginirea. Unde? Fix în creierul cât o nucă al idiotului. Află aici un no man's land unde i-ar plăcea să rămână, departe de infernul care e afară. Aşa că se mută împreună cu copilul idiot, de care are grijă, spre disperarea familiei, a colegilor, a vecinilor, a tuturor... 

Ce face până la urmă? Nu vă spun, ci va spun ce spune Musil, că orice lucru există datorită unui act anume, ostil într-o oarecare măsură faţă de mediul în care se află.
Cam asta e aici.

Mi-au plăcut mult de tot cele 190 de pagini, cu cîteva biografii în ele, cu cazuri de sinucideri, cu enumerări fractalice de lucruri şi oameni în încercarea lui Konrad de a descrie lumea. Mi-a plăcut poate şi pentru că am simtit o afinitate electiva cu personajul, fiind şi eu, patru ani de zile, funcţionar...

Nu ştiu ce-aş putea scrie despre o asemenea carte, ea nu poate fi decât citită, nu comentată, nu poţi să scrii ceva despre Kafka de pildă, altceva decât inepţii nu-ţi iese. Şi-apoi, vorba lui Wittgenstein, despre ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă...

Dar nu mă abţin de la un scurt citat:
...Ştiu sigur că alesul, celălat om asupra căruia cade alegerea, e tocmai acela ce-mi vine în faţă, cel pe lângă care eu trec: am trecut. Nu mai poate fi un necunoscut oarecare, chiar dacă nu-i pot spune pe nume. Îl privesc cu o atenţie efemeră, dus pe gânduri şi, pentru că îl bag în seamă, mă ia şi mă duce cu sine. Mă plimb printre modestele mele transcendenţe, dus pe altă lume, uneori doar preţ de o clipă, cât îi ofer un foc sau îi prind privirea, alteori pe o durată mai lungă, o mică viaţă într-una din lumile mele de dincolo, o mică moarte în viaţa de-aici, oricum provizorie (p.175)

György Konrád, Vizitatorul, Editura Univers, Bucureşti, 1998, trad. Paul Drumaru, 190 pagini
 

Ce faci dacă eşti critic literar şi primeşti carte cu dedicaţie?

O dai frumuşel de nouă la un anticariat. E şi ăsta un semn de apreciere a cărţii, o pot citi şi alţii...

Dedicaţia este pe cartea Locomotiva Noimann de Nichita Danilov, apărută la Polirom. O găsii la anticariatul de pe Doamnei...
(Aşa cum v-aşteptaţi, n-o cumpărai :)...)

Un mare scriitor

György Konrád.

E drept că mai întâi am auzit câte ceva despre el, mare dizident ungur pe vremea regimului comunist, un fel de Wałęsa sau Miłosz.

Apoi, dintr-un impuls oarecare, am cumpărat acum câţiva ani romanul Vizitatorul.

Din fericire, am binevoit să-l citesc, sunt aproape la jumătate şi sunt entuziasmat cum n-am mai fost demult de un roman. E genial, un roman scurt, dar îndesat, prea profund şi prea uman pentru vremea noastră.

Pe coperta a patra Carlos Fuentes afirmă că este una dintre cele mai incitante naraţiuni ale solidarităţii concrete de la Dostoievski încoace. Iar eu mă abţin să spun mai multe, îmi voi spune impresiile după ce voi termina.

Autorul are şi site personal. Pe care, fireşte, l-am pus şi în blogrollul meu. E uimitor ce viaţă excepţională a avut omul ăsta, şi ce minunat scrie...

Lecţie de penibilitate

Răsfoind volumul 4 al Operelor lui Dostoievski, dădui de o povestire intitulată O întâmplare penibilă, perfectă ca formă, cu un mesaj ce anunţă Însemnările din subterană şi Crimă şi pedeapsă.

Un general, Ivan Ilici Pralinski, general nu de armată, ci după cinurile funcţionăreşti ruseşti, afirmă într-o discuţie de pahar că relaţia dintre un superior şi un subaltern, dacă e bazată pe umanitate, duce la schimbarea reformelor sociale.

Pleacă şi, îmbuibat de şampanie, îi cade în cale nunta unui umil subaltern, la care se gândeşte să participe pentru a-şi arăta "umanitatea". Dar dacă gândurile lui sunt dintre cele mai bune, şi aici Dostoievski îşi dovedeşte geniul în a le descrie, faptele sunt dintre cele mai penibile - se îmbată, se "umileşte" şi se face de tot rahatul, la propriu. 

Socoteala din cap nu se potriveşte cu cea din realitate, spune autorul. Totul iese prost, distanţa dintre general şi subaltern se adânceşte, generalului nu-i rămâne decât să rămână acelaşi superior sever.

De unde rezultă că, dacă ne-ar şti cineva gândurile şi ar măsura cu ele ceea ce facem de fapt, ne-ar socoti pe toţi, de cele mai multe ori, tare penibili. 

Feodor Mihailovici Dostoievski, O întâmplare penibilă, traducere Demostene Botez şi Igor Blok, în Opere în 11 volume, vol.4, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1968, 50 pag.

Scriitori născuţi şi scriitori făcuţi

După mine, există două feluri de scriitori:

- unii "născuţi", cu talent nativ, care, indiferent ce scriu, scriu genial, scriu aşa cum bem noi apă – Proust, Kafka, Arghezi;

- alţii "făcuţi", pentru care scrisul e un mare chin, le ia mult efort să scrie – Flaubert, Thomas Mann, Bulgakov, Rebreanu.
Exemplele pe care le-am dat nu fac vreo diferenţă valorică. Cel puţin când e vorba de marii maeştrii din trecut, ce scriau din vocaţie, dorind să spună ceva, ba chiar să revoluţioneze cumva lumea, cum spune Llosa.

Dar, într-o discuţie recentă cu cineva puneam la cale care anume dintre scriitorii contemporani, care scriu deseori din alte motive - celebritate şi bani - au valoare, care anume „vor rămâne".

Sunt cazuri de absolvenţi de litere, sau nu, cu un pospai de cultură literară, care, după ce participă la un curs de creative writing încep să scrie după reţete prefabricate. Scot deci bestselleruri şi devin ceva în genul altor scriitori mari, cu care presa literară îi aseamănă obligatoriu, calificându-i ca fiind „unul dintre cei mai buni”, „viitor titan al literaturii”, „al cărui cărţi sunt traduse în peste 30 de limbi” etc.
E-adevărat, scriu bine, amuză, dar după ce le închide cartea, cititorul nu rămâne cu nimic, nu e "mişcat", ci e exact la fel ca înaintea lecturii... Coelho, Foer, Palahniuk, ce să mai vorbesc de Dan Brown...
Câţi însă dintre ei vor fi citiţi după ani şi ani? Mai citim oare Eugene Sue sau Cezar Petrescu?

Beckett eseistul

Pe la 25 de ani, Samuel Beckett, nobelizatul, scrie un mic eseu, tradus la noi de-abia prin 2004, despre romanul lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut.
 

Nu am de gând să rezum cartea, ci să spun care-s ideile care m-au surprins pe mine, admirator înfocat al francezului.

1) Beckett spune că Proust dezvăluie realitatea printr-un singur mod, prin memoria involuntară - ea nu depinde de noi, ea singură-şi alege timpul şi locul în care-şi săvârşeşte miracolele. Ea e catalizatorul, iar întreg ciclul e un monument închinat memoriei involuntare şi o epopee a acţiunii sale, întreaga lume iese dintr-o cană de ceai, spune Beckett.

2) După Proust, împlinirea reprezintă identificarea subiectului cu obiectul dorit. Aceasta se face doar de către inimă, ea îşi alcătuieşte intermitent obiectul dorinţei din prelungirile punctelor spaţiului şi timpului pe care obiectul (Albertine) le-a ocupat şi le va ocupa vreodată. Scriitorul nu face decât să traducă pe înţelesul ei, a inimii, Dragostea şi Spaţiul şi Timpul – prin artă.

3) Arta este ieşirea din bezna timpului şi a obişnuinţei şi a pasiunii şi a inteligenţei. Tendinţa artistului este să se adune în sine – către inimă – nu să se risipească. El înlocuieşte inteligenţa cu afectivitatea, după definiţia lui Schopenhauer a artei: contemplarea lumii independent de principiul raţiunii.

4) Adevărul lui Proust nu porneşte din raţiune, ci din impresii.

Parcă după citirea acestui mic eseu, romanul* lui Beckett se înţelege mai bine.

Samuel Beckett, Proust, Humanitas, 2004, trad. Vlad Russo, 111 p.

___________

*Molloy

Câmpul cu tei nemţeşti al lui Ioan T. Morar

Lindenfeld nu e o capodoperă, dar e un roman foarte bun, dintre cele mai bune publicate în ultima vreme. Deşi l-am citit mai mult în autobuz, troleibuz, metrou, chiar tren.

M-a acaparat de la primul capitol, nici nu zici că e un roman românesc, dacă prin roman românesc înţelegi ceva greoi, cu profunzime sadoveniană ce te chinuie în şcoală cu comentarii despre.

Acţiunea e cam în genul filmului Good bye, Lenin, adică o lume falsă e construită în jurul unui om, pentru a-l face pe acesta fericit. Dar dacă în filmul nemţesc lumea se construieşte din dragoste, în romanul românesc aceasta se face pentru bani, "realitatea e gratis, ficţiunea e pe bani."

Un fost sătean ajuns miliardar şi bătrân vrea să-şi viziteze locurile natale, satul din România, Lindenfeld. Dar pentru că acum satul e părăsit şi miliardarul nu trebuie să facă un infarct, el trebuie populat. Cum spuneam, pe bani. Aşa că se iau o trupă de actori şi un grup de tineri pictori să facă pe sătenii. Şi de-aici toată acţiunea cărţii, aflăm foarte multe despre personaje, istoriile lor amestecate acum în istoria falsă, toate montate ca într-un film.

Cel mai mult mie mi-a plăcut domnişoara Reghina, dactilografa teatrului, care, la cinzeci şi ceva de ani, după o lungă carieră de dactilografă a teatrului, se vede înlocuită de compiuter astfel că nu-i rămâne decît să copieze toată ziua bună ziua romane dintre cele mai lungi, cuvintele scriitorilor trec dintr-o parte în alta prin buricele bătătorite ale degetelor Reghinei, Iosif şi fraţii săi, prin lungimea lui - o piatră de încercare şi pentru mine - fiind summumul.

Mi-a plăcut apoi Sepp cel mic, odinioară actor principal într-o piesă în care preotul se ateiza materialist-ştiinţific, acum joacă tot rol de preot, dar jumătate-catolic-jumătate-protestant care vorbeşte ortodox, el zice că "Dumnezeu ne scrie pe carton viaţa şi, din când în când, ne aşteaptă în puncte dinainte fixate şi ne verifică dacă o trăim cum vrea El" şi "Doamne, îţi mulţumnim pentru şansa iluziei".

Nu mi-a plăcut personajul primarului, Petrică Florescu, oportunist dar bun organizator, e regizorul întregii punerii în scenă care, culmea, iese foarte bine, nu ştiu dacă autorul nu cumva îl simpatizează.

La sfârşit, un citat care rezumă, zic eu, concepţia lui Ioan T Morar despre literatură:

O bună parte din ceea ce facem este doar pentru a o povesti cuiva. Povestirile, întâmplările contează. Eşti mare scriitor dacă povesteşti ca lumea. Scriitorii nu sunt chemaţi să livreze senzaţii, aceasta va fi, în curând, la îndemâna oricărui farmacist. Exuberanţă, mulţumire, senzaţie de zbor, de încredere în sine, de priapism, pe toate le puteţi lua din rafturi, din cutiuţele cu pastile. Eu vă livrez întâmplări, singurele pe care chimia nu le poate reproduce în laborator. Ele au nevoie de un om care să le trăiască, să le observe, să le povestească. Sau să le inventeze. Senzaţiile se descoperă, întâmplările se inventează. (p. 69)

PS: Coperta cărţii mi se pare extraordinară!

O altă scurtă şi sinceră părere despre carte, aici.

Ioan T. Morar, Lindenfeld, Polirom, Iaşi, 2006, 264 p.

Rushdie

Aflu că Copiii din miez de noapte a câştigat încă un premiu legat de Man Booker Prize, ceea ce înseamnă că englezii - cititorii cică au votat online - îl consideră cel mai bun "produs" literar din ultimii 40 de ani - şi asta dacă acest premiu înseamnă valoare literară.

Sunt oarecum mirat, imposibil să nu mai existe alte cărţi mai bune tipărite în limba engleză.

Spun asta pentru că am citit Copiii... când a apărut tradusă de Radu Paraschivescu, prin 2000 parcă - era prima traducere din Rushdie -, şi mi s-a părut tare calchiată după Toba de tinichea a lui Grass, ultima muuult mai bună, esteticeşte, cel puţin.

Mi se pare că nu neapărat cartea a fost în discuţie, ci persoana scriitorului, un adevărat brand literar englez, şi nu numai, extrem de "la modă" după condamnarea ayatollahului Khomeini.

Să nu fiu înţeles greşit, nu spun că Copiii... nu e o carte de valoare, însă Iris Murdoch, bunăoară, mi se pare că e o scriitoare engleză mult mai bună. Mă mai gândesc înainte a spune ceva despre Coetzee sau Ishiguro...

Oare să ne aşteptăm la Nobel, sau, din contră, acest premiu e în compensare?...

PS: Să recitesc oare romanul, poate mi se va părea mai bun?