Impresii de Paris 1

1) Bun venit în Franţa! Aşa m-a întâmpinat poliţistul de frontieră. S-a uitat la buletin, apoi mi-a zis că e posibil să fie fals, deci iată-mă om onest în România, infractor în Franţa. M-a lăsat la urmă (navetiştii în trening treceau ok pe lângă mine), m-a dus într-o cămăruţă şi s-a pornit nu să mă interogheze, nu să mă bată, nu să mă caute şi-n fund, ci să-mi analizeze buletinul cu tot felul de scule. Norocul meu că aveam permisul de conducere, care era în regulă. Ce nu era în regulă era că Poliţia Constanţa îmi emisese un rebut de carte de identitate. Iată incompetenţa românească urmărindu-mă şi peste graniţă. În fine, am fost până la urmă şi pe la consulat, am rezolvat-o oarecum. Mie-mi place să cred că ochelarii mei de ‘telectual şi franceza mea jmecheră mi-au convins nevinovăţia.

2) Am intrat în vorbă cu un librar care, apropo de România, ştia desigur de Eliade şi de Cioran (la început nu înţelesesem ce treabă avea unu' Sioràn), dar nu de Cărtărescu şi Filip Florian (care se pare că nu e tradus în franceză).

va urma

Je vais à Paris!

C'est ma première fois.

Excepţional!

După uimirea cu Degete mici şi dezamăgirea cu Băiuţeii, iată c-a sosit vremea căderii în extaz cu Zilele regelui.

Cum să scrii despre români cât mai neutru, dar şi tandru?

Cum să reînvii o epocă fermecătoare, dar tainică pentru cei mai mulţi?

Cum să spui că viaţa e frumoasă - oricând şi oriunde?

Iei un străin, un tânăr intelectual neamţ şi-l aduci în România principatului lui Carol I. Aici, îi dai un motan, Siegfried, şi-i descrii viaţa. Romanul.

Cu drumul către principate, cu lumea de-aici, cu Podul Mogoşoaiei, cu Lipscanii, cu pace, cu război, cu politică, cu bârfe, cu alcovuri, cu bune şi cu rele... Cu multe tâlcuri şi tâlcuiri, cu secrete, despre care nu aflăm de e bine sau rău să le ţinem pentru noi, mai ales dacă-i privesc pe alţii.

Romanul e scris impecabil, imaculat, Flaubert, cronicarul Cartaginei ar face spume citindu-l. Romanul e scris cu inteligenţă, cu amor faţă de sunete, miresme, mângâieri de lucruri, cu străluciri de ironie fină.

Un roman aşteptat, cu miză estetică/artistică uriaşă ce confirmă încă de la primele pagini. Un roman ce va lăsa o umbră aurie pe literatura, asemenea epocii pe care o tuşează. Un roman ce concurează fără pic de ruşine cele mai frumoase romane străine, nu mai zic de cele româneşti. Păzea, Cărtă! E posibil să se nască, asemenea mateinilor de odinioară, cine ştie, filipinii. Eu unul, mă gândesc să devin.

PS. Am o oarecare dilemă asupra rolului motanului în carte. Ia rolul lui Onufrie? E singurul martor, păstrător al tainelor? El e singurul mistic, cu-ale lui psalmi adresate oamenilor/ binefăcătorilor? Excelentă găselniţă, dar pentru ce? Să fie ceva ludic?... O să mă mai gândesc. Şi mâine e o zi.

Filip Florian, Zilele regelui, Polirom, Iaşi, 2008, 270 pag.

Jean-Marie Gustave Le Clezio nobelizat!

Tare mă bucur. Anul ăsta a luat Nobelul scriitorul francez Jean-Marie Gustave Le Clezio, din ale cărui cărţi am citit fascinat Căutătorul de aur - unul dintre cele mai frumoase cărţi. Eu zic că, dintre scriitorii francezi, el merita cu prisosinţă.

Oare Luciat ce-o zice, înnebunită cum e în ultima vreme de franţuji?...

Apocalipsa anti-americană după Banks

După postmodernism, autorii americani (Auster, Easton Ellis, Palahniuk, Cormac McCarthy) au continuat să se preocupe de absurdul visului american. Printre ei se numără şi Russel Banks.

Un american vrea mai mult decât o existenţă modestă, cu slujbă sigură, casă şi maşină, copii în jurul căminului. Vrea să rişte şi s-ajungă cineva. Şi nu ajunge decât criminal, apoi victimă - într-un cuvânt, un dezastru.

O africană vrea să plece din Haiti în America, să trăiască. Ajunge să trăiască, dar fără familie şi copil, violată şi bătută. Va trăi şi ea un stârv duhnitor de viaţă.

"Asemenea lui Columb şi a oamenilor ălora care căutau Fântâna Tinereţii, când ajungi în America, găseşti altceva. Găseşti Disney World, tranzacţii imobiliare şi împrumuturi bancare rapide cu dobânzi usturătoare şi, dacă nu te fereşti dracului din calea lor, te doboară, îţi sapă pământul de sub tine, te îngroapă dedesubt, ca să mai poată ridica peste tine nişte blocuri, sau poate un loc de parcare ori o livadă de portocali. (p.337)"

Romanul e unul revoluţionar, în sensul lui Llosa, afirmă sus şi tare că totul e un "căcat - toată blestemata asta de viaţă."(p.263). Pentru ce, pentru ce, pentru ce? Care-i răspunsul? (p.261) ar fi întrebarea hamletiană. Obiectivul cărţii? Sabotajul şi subversiunea: Ia-ţi zborul, carte a mea, şi ajută la distrugerea lumii aşa cum e ea. (p. 392).

Iată un autor furios, care scrie brici, acţiunea e plină de suspans, stilul e realist, fără a fi însă uitate mijloacele postmoderne.

Russell Banks, Deriva continentelor, Editura Univers, 1998, traducere Antoaneta Ralian - 
cartea a apărut şi la Cotidianul

Svetlana Cârstean cu Lolită

Ce are o poeta Svetlana Cârstean cu o nimfetă?
Vă zic imediat, nu înainte de-a-mi explica nedumerirea cronică despre incompetenţa românilor de-a organiza un eveniment altfel decât extrem de plicticos, marcat de obsesia monologului.
Asadar:

Am fost aseară la o lectură publică a poeziilor Svetlanei Carstean la Institutul Francez.
Unde mi-au plăcut 2 lucruri:
1) Felul cum şi-a citit autoarea poeziile – extrem de natural; poezii din care am reţinut câteva imagini: sufletul violet, burta însărcinată ce înţeapă aerul, mâinile numite Alice şi Beatrice, poezii care sunau mai bine în franceză.
2) Dar mai ales mi-a plăcut cincimea goală a funduleţului fraged aparţinând celei din faţa mea - fiica de numai cincisprezece ani a unuia dintre invitaţi (nu-i spun numele - e un cunoscut critic literar!). Doar cu ochii îndărătniciţi pe minunea dorsală (foto) am putut rezista bla-bla-ului extrem de fastidios al criticilor prezenţi, din care doar cel al lui Cristian Tudor Popescu (deh, ziarist!) a fost mai interesant – ce mai transmit aceste poezii unui tânăr de 20 de ani? se întreba el, nu şi autoarea, ce-a ocolit în mod diplomatic răspunsul.
Şi-ncă ceva, dincolo de telefoanele mobile şugubeţe, extrem de neînchise ale invitaţilor înşişi: invitatul de onoare (nu-i spun numele - e cel mai cunoscut scriitor) ne-a spus tuturor participanţilor: eu mai bune (mă) lipsesc!

Să învăţăm de la cehi - Hrabal

Imposibilul devenit realitate. Istoria asta o spune chelnerul Ditie, cel care l-a servit pe regele Abisiniei, spărgându-şi oglinda vieţii în zeci de cioburi-istorioare care mai amuzante, care mai ironice, tandre, tragice.
Găsim aici iniţiere, sex, politică, război, familie, faimă, bani, grotesc, burlesc, absurd – ucenicia în servit, primii clienţi ciudaţi (unul îşi tepetează cu bani camera), primele amoruri, fascismul, cum e să fii milionar, apoi dizident, cum e să fii tatăl unui idiot. Apoi sihăstria, căci „adevăratul om de lume e cel ce ştie să se retragă la timp în anonimat.”
Un deliciu livresc, savurat de mine a doua oară, ecranizat cu destul succes.
O carte incredibilă – Milan Kundera spunea că e un amestec incredibil de umor popular şi imaginaţie barocă – deloc apreciată la adevărata valoare, cu mult zvâc şi multă originalitate.

Bohumil Hrabal, L-am servit pe regele Angliei, Ed. Univers, Bucureşti, 2000, col. A treia Europă, trad. Jean Grosu, 236 p.

Notă: Cartea e disponibilă la editura Paralela 45 şi e doar 10 lei. Mai jos, am pus trailerul filmului oscarizat al lui Jirí Menzel (pe care, din păcate, nu l-am văzut.)

 

Am deschis un blog nou

Pentru c-am fost încurajat - e-adevărat, în scris, şi le mulţumesc tuturor pentru asta - să-mi duc ideea blogului despre Eminescu la îndeplinire, am purces. Iată-mă deci începând un blog nou, Eminescu, mon amour.

El este, desigur, pe Blogspot şi mi-ar plăcea să se transforme într-un blog colectiv, de calitate şi nu de cantitate. Aştept orice colaborări care privesc cultura română, inclusiv desene cu ponei roşii zvasticaţi pe fund.

Sincer, n-am mari speranţe în privinţa lui, un blog fără înjurături nu e citit de nimeni. Orice seriozitate e privită ca plictiseală oribilă. Şi-apoi, mai interesează pe cineva Eminescu?

Şi, pentru că nu ştiu cât timp voi avea să mă ocup de el, aştept colaborări ah! din păcate neremunerate pe adresa eminescu.monamour@gmail.com.

Aştept cât mai multe feedbackuri, chiar şi de descurajare.

Să învăţăm de la cehi - maestrul Hašek

Dac-aţi citit Peripeţiile bravului soldat Švejk în războiul mondial când eraţi copii, aţi făcut un bullshit. Cartea nu-i pentru copii. Copiilor n-ar putea decât să le stârnească hohote, ceea ce de altfel li se-ntâmplă şi adulţilor. Eu cartea am găsit-o foarte serioasă, în sensul că bisturiul umorului lui Hašek taie în cartea putredă a imperiului cezaro-crăiesc, a kakaniei lui Musil (că tot s-a reeditat), e o oglindă întoarsă a vremurilor de azi. Aşa că dacă n-aţi fost împreună cu Švejk la vârsta adultă, căutaţi-l.

După mine, ceea ce e important în această carte este că Švejk (dimpreună cu Hašek) ne oferă o salvare în faţa inepţiilor lumii.

- Una ar fi caracterul, să modelezi lumea după tine, nu tu după ea, dar numai idioţii mai au azi caracter, şi-n plus, pentru-acest caracter, Švejk pătimeşte-al dracului.

- Cealaltă este creaţia. În sens nietzschean. Adică, în faţa realităţii crude, soluţia de supravieţuire a acestui idiot grăsun şi bonom constă în fărâme creatoare - scurte poveşti heteroclite. Fiecare întâmplare e întâmpinată de Švejk cu-o scurtă anecdotă, de cele mai multe ori teribilă. Ea singură îndulceşte amarul vieţii.

Dar ce să mai zic eu mai multe despre această carte? Că e cel mai bun remediu pentru depresii, igrasii, toamne ploioase şi singurătăţi...

PS Dacă vă sperie recitirea unui aşa tom gros, recitiţi măcar cartea întâi, În spatele frontului - e cea mai amuzantă, după mine.

PPS Au făcut şi ruşii varianta lor, Viaţa şi neobişnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin de Vladimir Voinovici, apărută la noi la Paralela 45.

Jaroslav Hašek, Peripeţiile bravului soldat Švejk în războiul mondial, 2 vol., Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, ediţia a V-a tradusă de Jean Grosu 
 (carte reeditată de Corint)

Îmi place, nu-mi place

Am o leapşă de la Mayuma:

Îmi plac: libertatea, cărţile bune, cartonate şi-n format normal, zăpada, ploaia, apusurile, oamenii de calitate şi conversaţiile cu ei, frumuseţea femeilor, oamenii educaţi, sacourile, pantofii care nu mă bat, transportul în comun, camerele de hotel, Brahms - mai ales concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră, Bach - concertele pentru vioară, filmele care mă lasă lat la final, întâlnirile cu părinţii, sinceritatea copiilor, plimbările-n neştire, colindatul librăriilor, cititul în cadă, teatrul radiofonic, îngheţata cu ciocolată şi toate prăjiturile din lume, navigatul pe net, muzica continuă, mângâierile, zâmbetul, glumele/bancurile bune, umorul, teatrul, cinematograful, condusul...

Nu-mi plac: mârlănia, minciuna, călcarea cuvântului, prostia, aroganţa, încălcarea libertăţii, gunoaiele, mizeria, răutatea gratuită, suferinţa celorlalţi, politicienii, oamenii fără principii, avariţia, meschinăria, venalitatea, mirosurile tari (mai ales cele pestilenţiale), aglomeraţia, aruncatul pe jos a gunoaielor (cred că intră la mârlănie), prejudecăţile, bârfa, scenele, încăpăţânarea, prostiile care-mi consumă timpul, plafonarea, timpul pierdut, manelele, castelele ţigăneşti, cuiele din beton şi sticlă din Bucureşti...

Daţi-vă cu părerea despre Eminescu

Silviu mi-a dat o idee: Să facem un blog despre Eminescu - poate cu numele Anti-Eminescu. Există deja unul, dar e de rahat şi nu e în genul în care m-am gândit eu; şi altul hagiografic. Adică aş vrea un blog în care să se discute:
- poeziile lui - le mai citeşte cineva, mai plac cuiva?
- omul Eminescu, ce se ştie şi ce nu? - să se şteargă praful prostiei cu care a fost acoperit omul acesta foarte normal
- despre tâmpeniile/prejudecăţile literaturii române.
Voi ce credeţi? Merită sau nu? Ar fi de interes? S-ar băga cineva? Sugestii?
Singura discuţie mai de bun simţ a fost publicată de Dilema (câteva articole aici), sub conducerea lui Cezar, pe vremea când nu exista interactivitate.
Mă gândesc c-ar stârni ceva scandal cultural - ceea ce-ar fi OK, nu?

Caricatura este de Jorge Rodriguez.

Update: Dacă Cezar nu se supără, am putea să-l intitulăm Eminescu, mon amour.

Editii de opere la Polirom

Am avut o surpriză plăcută aflând iniţiativa editorială a Poliromului de a scoate ediţii de opere (sper eu cât de cât critice) ale scriitorilor români contemporani (măcar în tradiţia editurii Minerva, să nu mai spun de alte edituri de-afară). Cartonate, cu un design frunos, vor apărea:

Gabriela Adameşteanu - Opere I - Dimineaţa pierdută

Gabriela Adameşteanu - Opere II - Gara de est. Întâlnirea

Ştefan Agopian - Opere I - Insemnari din Sodoma. Drumul. Republica pe esafod. Ziua miniei. Manualul intimplarilor. Tache de catifea

Ştefan Agopian - Opere II - Tobit. Sara. Fric - pe care mi-l voi cumpăra

Emil Brumaru - Opere I şi II - ?

Radu Cosaşu - Opere I - Maimutele personale. Povesti pentru a-mi imblinzi iubita. Alti doi ani pe un bloc de gheata

Se anunţă şi Zilele regelui de Filip Florian (pe ale cărui fragmente le-am citit în Dilemateca şi-au fost destul de "tari" în buna tradiţie a degeţelelor)

Mândrie şi prejudecată

Ieri am mai descoperit încă un lucru naşpa despre mine - am prejudecata că haina îl face pe om: În staţia de metrou Unirii am văzut un poet tânăr destul de cunoscut, despre care ştiu destul şi faţă de care pot spune că am o oarecare admiraţie - cred că-i o persoană în regulă. Mi-ar fi plăcut deci să mă prezint şi să intru-n vorbă.

Dar ceva m-a oprit - mândria de-a nu mă alătura unui om aşa îmbrăcat ca el: Deşucheat, cu hainele-aruncate direct din şifonier care-l făceau teribil de caraghios!

Fantasticul Del Toro

Dacă vă e dor de un film european bun, din genul thriller, vedeţi acest film: Orfelinatul (El orfanato). Veţi vedea cum, chiar şi în thriller, europenii dau clasă americanilor.

Mi-aduc aminte cum, acum câţiva ani, aproape c-am făcut pe mine de frică, noaptea, singur în casă, văzând filmul (tot cu copii) Spinarea diavolului (El espinazo del diablo), sau cum m-a impresionat Labirintul faunului (El laberinto del fauno). Toate aceste trei filme au treabă cu Guillermo del Toro - e fie regizor, fie producător.

Trebuie să spun că-mi place tare ideea lui cum că singuri copiii au acces la lumea fantastică, paralelă cu-a noastră. Iar moartea lor nu e altceva decât păşirea în acest fantastic. Ceea ce nouă ne produce groază, pentru copii e firesc. Şi m-am convins că autorul preferat al lui Del Toro este James Matthew Barrie.

Filmele pot fi văzute şi online, piratate adică, pe Youtube (pe bucăţi):

Spinarea diavolului , Orfelinatul si Labirintul faunului.

Bucurie şi plăcere

Ieri am avut o mare bucurie. Tot căutam să-mi cumpăr şi eu Adam şi Eva lui Rebreanu, la mine pe locul 1 în topul romanelor româneşti de dragoste (a fost chiar primul roman în defuncta colecţie a editurii Eminescu "Colecţia romanelor de dragoste", colecţie ce făcea deliciul gospodinelor românce în epoca la fel de defunctă).

Şi-am găsit romanul, dar nu oricum. Ci în ediţia critică a lui Gheran, cu fişele de lectură ale autorului despre hinduism, antichitatea romană, evul mediu creştin occidental, multe note şi variante. Adică, am nu doar romanul, ci şi şantierul acestuia, ce-mi dovedeşte munca pe care Rebreanu a depus-o - din plăcere pură - scriind acest minunat roman.

Nu înţeleg de ce romanul nu se studiază la şcoală, mie mi se pare cu miză universală, e un Salammbô românesc, mai puţin plicitisitor decât al lui Flaubert. Adevărat, ideea metempsihozei e destul de uşurică pentru timpurile moderne, însă e integrată perfect în structura romanului.

În fine, pentru că-mi place Rebreanu pentru Adam şi Eva, la fel cum Camil îmi place pentru Procust, mă gândesc la o acţiune de reevaluare totală a valorilor literare oficiale, neocomuniste de azi. Căci, de exemplu, în programa pentru bacalaureat au rămas Sadoveanu (?), Rebreanu, Camil, Preda, fără ca bacalaureaţii să mai ştie ceva de Craii lui Matei, de Jocurile Daniei de Holban, sau de romanele grele ale Hortensiei...)

Câteva impresii găsite pe net despre Adam şi Eva de la alţi cititori: 1, 2, 3.

Coran

Mă enervează cum, din prostie americănească, când spui acum Islam, spui îndeobşte Jihad, ştergi cu buretele pe de-alde Al Farabi, Avicenna, Averroes, Hafez, Omar Khayyam, 1001 de nopţi, uitând uimitoarea cultură şi civilizaţie de la Cordoba până la Damasc.
Aşa că iată-mă acum, de Ramadan, reluând lectura cărţii sfinte musulmane. Fiind de loc din fostul Chiustenge - am crescut în cântecul ademenitor, din minaret, al "muezinului" - am un exemplar minunat al Coranului primit în dar de la o turcoaică bătrână, cu care-am stârnit multă invidie printre prietenii musulmani, cărora fireşte m-am lăudat - nu cu bătrâna ci cu cartea.

Tipărit de Liga Islamică din România, este adnotat în spiritul "adevăratei credinţe" a lui Allah, nefiind deci o ediţie laică, aşa cum sunt ediţia Isopescul tot retipărită la noi sau cea bilingvă a orientalistului George Grigore.
Citind Coranul, nu exagerez afirmând că este, într-adevăr, o carte ce emană sfinţenie, orice-ar însemna aceasta.

E mult legată de Pentateuc, Tora, chiar şi de evanghelii - sunt rescrise aici numeroase legende biblice - de la Adam, Iosif, Avraam, Sodoma şi Gomora, până la Isus, găseşti alte perspective.

Voi expune mai încolo câteva dintre motivele ce m-ar face să urmez şari'a - calea musulmană. Însă acum mai adaug exasperarea ce mă cuprinde - poate mai mult decât la Biblie - găsind mii de repetări, reluări, locuri comune, lipsite de imaginaţie, ce mă face să abandonez lectura. Se vede că lectorii de-acum sunt alţii decât cei pentru care aceste cărţi au fost scrise.

Coranul cel sfânt şi traducerea sensurilor în limba română, Editura Islam, Timişoara, 1999, 854 p., traducere de Liga Islamică şi Culturală din România – cartea poate fi citită şi on line aici.

Sfârşitul lumii

Nu mă pricep eu foarte bine la fizică şi nu prea înţeleg ce are Felix Motanul cu experimentul de azi. Dar, dacă aş alege cum aş vrea să pier, aş prefera să fie în urma unui experiment ştiinţific decât în urma unui război atomic sau de foame.

Mai sus e animaţia experimentului (acceleratorul de particule)

Cartea anti-somn

Dacă nu ştiai că somnul are patru stadii, vei afla din această carte. Chiar şi numai prin faptul că romanul are patru capitole. Plus un capitol corespunzător somnului REM – cel cu vise – despre care ştii deja de la Cărtărescu.
Găseşti o mulţime de chestii, ici de râs, colo tandre, dincolo cu accente chiar tragice: Cum îşi schimbă unul sexul ca să fie iubit de o lesbiană (de râs şi tragic), cum isi dedică unul viaţa scrierii despre filme (tragic), cum are loc o oră de română (tragic şi de râs), cum o eroare de redactare duce la falimentul unei reviste (de râs), cum era prin anii 80 viaţa studenţilor englezi (şi tragic, şi de râs şi tandru) – cum se distrau, cum se iubeau, cum se certau. Cum trăiau.
Iar aceşti foşti studenţi (descrişi în capitole cu soţ) ajung la maturitate oameni frustraţi şi cu complexe (in capitole fără soţ). Mai mult, toţi ajung să aibă probleme cu somnul. În fine, doar n-o să-ţi povestesc totul.
Ceea ce mi-a plăcut e talentul autorului de a-şi structura şi alcătui romanul, părţi, capitole alternative şi continue, fragmente inserate, anexe, fracturi, personaje episodice – deşi încheierea cărţii este destul de previzibilă. M-a ţinut în priză ameţindu-mă bine, casă nu mă ia somnul.
Una peste alta, un excelent scriitor englez - rara avis!

Jonathan Coe, Casa somnului, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, 396 p., trad. Radu Paraschivescu

Io la radio. City FM.

Pentru că e o mare diferenţă între a scrie pe blog şi a vorbi despre asta, poftim s-auziţi ce-am putut eu zice la un post de radio, City FM, într-un trialog amical cu Arthur Suciu şi Adrian Ciubotaru (ce e mai fain e pe la sfârşit).

Şi apropo de Arthur, acum îi citesc cartea Contribuţii la apocalipsă, ce se va lansa aici miercuri, ora 18:00.

Fratele meu e fiu unic

Mi-a plăcut un film pe care l-am văzut ieri. Am avut o surpriză, pe de-o parte pentru că am fost pentru prima oară la Cinema Europa, pe Calea Moşilor, destul de drăguţ şi destul de curat, cu preţul biletului de numai 6 lei; pe de altă parte pentru că am găsit un film italian, care nu m-a plictisit absolut deloc, ba chiar m-a pus să-mi pun multe întrebări.

Doi fraţi, cu caractere diferite, intră în mişcările politice din anii 60 - fasciştii şi comuniştii. Cum se întâmplă în politică, una se zice, alta se face, aşa că acţiunile lor nu duc la nici un rezultat. În faţa inutilităţii publicului, nu rămâne decât satisfacţia privatului. Există şi poveşti de dragoste, şi elemente de umor, şi mult, mult imprevizibil. Filmul are parfum de neorealismul italian, a şi luat multe premii.

Oricum, filmul dă un excelent prilej de discuţii, pentru oricine.

L-aş mai vedea o dată...