O celebrare a Naşterii Domnului fericită!

Mi-am facut şi eu un "cadou", pentru că încă n-a venit "Moşul": Am găsit la proaspăta librarie engleză Anthony Frost de lângă Kreţulescu o carte pe care-o căutam de mult, Pale Fire, a lui Vladimir Nabokov. Auzisem numai de bine despre ea, cică a doua ca valoare după Lolita - una din cărţile mele "cult" - şi mă miram că Horia Florian Popescu nu s-a încumetat s-o traducă încă în româneşte. Acum m-am convins de ce. Păi încă din titlu, eu m-am chinuit să-i găsesc echivalent - e-adevărat, eu nu sunt traducător - şi n-am ajuns nici acum la o concluzie definitivă, ci doar la o variantă potrivită - Pâlpâire.

Este vorba despre un cânt comentat, prefaţat şi adnotat de un Humbert Humbert intelectual, unul Charles Kinbote. Ei bine, el îşi permite să refacă acest cânt, dându-i o nouă realitate. Aşa încât cele două realităţi încep să se completeze una pe cealaltă, ba chiar mai apare încă una, "reală", a adevărului istoric. Sunt încă în carte, căci se citeşte greu - e un roman solicitant, cam ca Rayuela lui Cortazar sau ca Peisaj pictat în ceai al lui Pavic - şi m-a pus mult la încercare. Am găsit aici multe dintre temele pe care le îndrăgesc ale lui Nabokov, dar şi altele. Sper c-o voi termina cât mai repede, deşi mi-ar plăcea mult s-o savurez pe îndelete, ca pe Lolita.

O altă bucurie a fost recitirea Cimitirului Buna-Vestire a lui Arghezi - a cărei primă parte, în mod ciudat, o uitasem. Am putut re-afla ce s-ar întâmpla dacă învierea morţilor promisă de Isus s-ar întâmpla azi şi tare m-am mirat de ce-am aflat - eu nu mă gândisem. Poate nu se gândise nici al nostru Cartărescu, care, în ultimul său Orbitor, s-a cam inspirat - nu ne-creativ, ce-i drept - din acest minunat roman, insuficient cunoscut, al lui Arghezi.

Şi anunţ pe această cale că, de sărbătoarea de Crăciun, îmi propun să retrăiesc alături de cei dragi bucuria naşterii lui Isus Cristos, Domnul în care noi, creştinii ortodocşi ce ne pretindem a fi, credem că a venit, odinioară şi perpetuu, să ne salveze. Nu mă voi supune isteriei mondiale de goană după cadouri întru gloria încasărilor comercianţilor - le fac în timpul anului. Moş Crăciun nu există, ci doar Cineva care-a murit pe cruce.

Două odisei

După citirea celor două cărţi despre care voi scrie, m-am întrebat: Cu ce anume am rămas eu de pe urma lecturii lor? Şi ca să fiu în ton cu titlul, pentru că orice carte este o călătorie, cu ce-a rămas Odiseu de pe urma călătoriei sale? Aşadar:

Prima carte: 

Bernhard Schlink, Întoarcerea acasă, Polirom, 2007, trad. Herta Spuhn. 

(Paranteză lungă - Am citit de acest autor Cititorul. Anunţat prin 1999 de defuncta editură Univers, auzisem a fi un bestseller. A apărut până la urmă la Polirom şi-am avut surpriza unui roman scris cu delicateţe, profund, despre trecutul amoral al Germaniei în care binele şi răul nu sunt întotdeauna sculptate-n table. Despre individ vs. grup; despre intim vs. public; despre neam vs. străin; despre tinereţe vs. maturitate – cam acestea erau temele, abordate-ntr-un stil simplu, amintind de versurile scurte ale lui Goethe. Au urmat traduse povestirile din Evadări din iubire, ce m-a surprins din nou, există acolo o povestire Fata cu şopârla... Dar n-am de gând să povestesc conţinutul acestor cărţi, nici al Crimei lui Selb, în care-i vorba despre o trecutul criminal al acestui Maigret filozof – Închid paranteza lungă).

(Paranteza a doua - dacă m-aş fi luat după coperta cărţii, neagră şi complet neinspirată, n-aş fi cumpărat în veci romanul.)

Am rămas cu ceea ce înseamnă întoarcerea acasă. După Schlink, înseamnă aşa: nu-nseamnă doar să revii la casa pe care-i părăsit-o pentru o vreme, ci şi să te-ntorci înapoi în anii copilăriei în casa bunicilor; să te-ntorci la prima dragoste; să te-ntorci la femeia pe care-o iubeşti; să te-ntorci la tatăl pe care nu l-ai văzut niciodată, să te-ntorci la Odiseea pe care-ai citit-o demult, aşa cum face eroul, Peter Debaer. Eu unul nu m-am întrebat când am văzut Sommersby ce-aş face dacă, întors acasă, nevasta mi-ar apărea în faţa unui alt bărbat, iar lângă copilul meu, un altul. Pur şi simplu nu m-am întrebat, în primul rând pentru că n-am nevastă. Dar Schlink m-a făcut să mă-ntreb. Nu vă spun ce-aş face, ci ce-a făcut eroul. A stat, a cugetat şi-a ales. Desigur, în jurul acestei canavale, Schlink a ţesut o-ntreagă poveste, cum îi şade bine unui scriitor. De pildă povestea cu ce-a făcut eroul nostru atunci când şi-a întâlnit pentru prima oară tatăl care nu semăna nicicum cu eroul imaginat în copilărie, ci un escroc, luat de apele vremurilor, un fascist/liber-cugetător/om-de-stiinta/profesor/german/american/părinte/soldat. Ce-alege fiul dintre trecut, dragoste, viitor, tată şi mamă, bine şi rău? La cine/la ce se întoarce şi unde? Ce înseamnă acasă? Zeci de întrebări şi răspunsuri pe 400 de pagini ce m-au ameţit prin frusteţea lor şi frumuseţea în care sunt puse. Cu asta am rămas, şi mi-aş dori să recitesc acest roman, aşa cum am recitit şi Cititorul. Doar un citat îl ştiu pe dinafară: Dacă refuzi să priveşti în ochi răul, el revine mereu.

***

A doua carte: Paul Auster, Nebunìi în Brooklin (cu accent pe i, nu pe u, fiind vorba de nebunii, nu de nebuni), Polirom, 2007, trad. Cornelia Bucur. (O copertă, de asemenea, tare urâtă.)

Mai citisem Trilogia New York-ului şi tare mă descumpănise. Dar, de-această dată, cartea mi s-a părut pasionantă. Eroul, un Leopold Bloom bolnav de cancer, vrea să se retragă cuminte din viaţă, dar fără voia lui, porneşte în călătoria vieţii sale. Cum arată această călătorie? N-am de gând s-o povestesc. (Va face fericiţi pe unii, se va face fericit pe el însuşi chiar, va trăi, va gîndi şi va iubi mai abitir ca pân-acum). Cu ce-am rămas eu? Cu ideea că oricând, chiar când mai ai puţin de trăit, depinde de tine – şi de zei – să guşti ambrozia vieţii. Am râs la această carte, am fost curios, acaparat, şi cred că voi însoţi mereu titlul acestui roman cu plăcerea pe care-am trăit-o şi eu, asemenea eroului, trăind şi citind.

Ai noştri ca brazii...

Pentru ca vine, vine, vine zintâi decembre - uraaaaa! - m-am gândit, inspirat şi de isuciu, la scriitorii noştri români. Mă mir că postările mele de pân-acum s-au referit mai mult la romane traduse, şi mai puţin la scriitorii noştri dragi. În afara lui Cărtărescu, despre care n-am scris mare lucru, constat cu surprindere că am ignorat nişte scriitori români foarte buni, pe care i-am citit în ultimii ani.
Păi să vedem - ordinea e aleatoare:

Alexandru Ecovoiu - al cărui Saludos m-a impresionat prin simplitatea scriiturii, uşor de tradus în orice limbă, ba chiar aud că a avut un deosebit succes în Spania. (De asemenea, cu romanul Sigma îl bate serios la fund pe Dan Brown.)
Florina Ilis - Cruciada copiilor, romanul frescă a României postrevoluţionare, al cărei stil a fost la început greoi, dar care m-a acaparat repede ca să dau de-un roman dens, greu, care-şi propune foarte mult şi realizează o bună parte.
Ioana Bradea - Băgău, care pentru mine a fost o surpriză/revelatie prin limbajul şi frust şi poetic, împănat din plin cu expresii argotice de care românii se feresc - dintr-un simt al pudorii ipocrite (1)

Filip Florian - Despre Degete mici nu stiu ce să spun: deşi nu are nimic specific, totul a fost aici minunat...
Cezar Paul Bădescu - Luminiţa, mon amour, citită pe nerăsuflate şi neîncadrabilă în vreun gen literar, dar incredibil de onestă şi de bine scrisă.
Jean Lorin Sterian - Lorgean, mai ales cu a doua parte, în care-am găsit aventurile unui constănţean - ca şi mine - în Arabia.
Petru Cimpoieşu - Simion Liftnicul, un roman destul de bun, original, care-a meritat citit.
Adrian Schiop - pe bune/pe invers - un experiment literar inedit la noi...
Desigur c-ar mai fi, n-am citit nimic de Radu Aldulescu - in republicare integrală la Cartea Românească, Răzvan Rădulescu, al cărui roman Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane îl aştept republicat la Polirom, T.O. Bobe, a cărui Buclă - pozie -, din păcate, am pierdut-o.
Ar mai fi şi poeţii, care merită mai mult decât o simplă înşiruire.
Când ni-i cinstim, când îi omagiem?
Când îi citim şi recitim?
Şi mai sunt: pictorii, sculptorii, arhitecţii, oamenii de ştiinţă ş.a., pe care nu-i cunoaştem, nu-i vedem, ci-i vedem pe alţii, "politicieni" şi "vedete" care nu merită nici o "scuipătură de flegmă, cât o rotocoală" - vorba lui Francois Villon, darmite atenţia noastră.
_________________

1) Apropo, cică în următoarea ediţie a DEX urmează să apară vai, cuvântul românesc, pân-acum total neexplicat pulă!

*) Fotografia - http://www.kerukov.ro/

Un nietzschean american pre nume London. Jack London

Mi-aduc aminte că prima oară când am auzit de acest roman al lui Jack London (foto) era pe când citeam cartea de studenţie a lui Mircea Eliade Gaudeamus, în care tânărul Eliade Ghe Mircea povesteşte cum se canonea el să vrăjească o tânără povestindu-i conţinutul minunat al acestui roman. De-ajuns să caut înnebunit prin anticariate, prin anii 90, când cărţile nu se găseau ca acum, cu ghiotura. Mai citisem Colţ Alb care, deşi pentru copii, mi se păruse fermecătoare, şi eram puţin neîncrezător, dar dacă până şi marele Eliade fusese impresionat...

Până la urmă am găsit-o. Şi-am început - un tânăr marinar cunoaşte o tânără studentă: el incult, ea învăţată; el vagabond, ea de familie. Pentru că se-amorezează de ea, ia hotărârea să se shimbe. Experienţă de viaţă are, a călătorit cu vaporul peste tot, aşa că nu-i mai rămâne decât să-şi şlefuiască intelectul. Îşi face planuri şi se ţine de ele. Un efort susţinut de altfel, care îl înalţă nu numai în ochii lui, dar şi în ochii iubitei. Aşa că citeşte, scrie, caută să publice ca să facă bani. Reuşeşte, devine celebru, dragostea se fâsâie, aşa că se blazează; cioraneşte, sfârşeşte a se sinucide. Asta-i acţiunea.

Dar, prin felul cum e scris, romanul e fermecător. E descrisă scara pe care personajul/autorul, un tânăr modest de la-nceput de secol urcă spre superioritate, sunt descrise eforturile supraomeneşti pe care acesta le depune întru propăşirea nu doar personală, dar şi socială. Am găsit nu doar intimităţi, ci însuşi pulsul Americii începutului de secol atât de burghez, am găsit filozofia lui Darwin, a lui Herbert Spencer şi-a lui Nietzsche, atât de la modă pe-atunci, aplicate, lucru rar, ce-i drept. Ce n-am găsit, deşi am căutat, a fost credinţa - nici un rând despre Dumnezeu, despre expiere sau măcar o umbră de fior religios - nimic într-o epocă în care Dumnezeu a murit, iar altă salvare decât sinuciderea nu există.

Nu-i nimic, mi-am zis de curând, aşa că am purces a-l reciti.

A! N-am spus numele romanului. Martin Eden.

De pe la bâlciu' de cărţi

Ieri am fost şi io pe la târgul de carte. Nu ştiu la câte altele am mai participat, dar cred că e al şaptelea Gaudeamus. Rememorând, parcă era mai frumos la începuturi, când era organizat la Sala Radio: eram student, simţeam că e carte de învăţătură şi-mi cumpăram o mulţime de cărţi la preţuri reduse cu vreo 30% de la Humanitas, Univers, Editura Ştiinţifică ş.a. Era o bucurie a cărţii, editurile erau mai puţine, la fel apariţiile şi lansările, mă bucuram să iau autografe de la Patapievici şi Mungiu. Acum unele edituri s-au desfiinţat, reducerile sunt minime, iar îmbulzeala e de-a dreptul enervantă... Aşa că nu prea mai cumpăr cărţi, le pot găsi pe net la reduceri mai mari, sau le pot cumpăra pe rând, din librării. Mă mulţumesc să-mi delectez ochii, zvârlindu-i obstinativ deasupra milioanelor de coperţi expuse pe mese; din când în când mai iau cataloage întru urmărirea politicilor editoriale ale mai marilor edituri...

Ce-am observat? Târgul de carte, pentru alţii, înseamnă acum 2 lucruri:

1. Vin să cumpere multe cărţi, aceleaşi, cum ziceam, pe care le pot găsi tot timpul pe net la preţuri mult mai mici decât aici, numai că aici e plăcerea înghesuielii şi a statului fericit la cozi imense (bunăoară, la Humanitas era tot timpul coadă)

2. Vin să participe la un eveniment monden - şi nu vorbesc de lansări, ci numai de plimbarea propriu-zisă, despre care apoi să povestească cu alţii - Ai fost la târg? Da? Şi io. N-a fost fain? Ţi-ai luat cărţi? Nu mi-am luat nimic, dar trebuia să ies şi io undeva, iar la mol mă tot duc...

PS: Ceea ce am remarcat la această ediţie este maimultitudinea editurilor ce tipăresc tomuri de calitate, luxoase chiar, care mă bucură mult, hardcover-maniac-ul: pe lângă Poliromu' cu cartonatele sale, Leda/Corint şi RAO, editura Art a domnului Mircea Martin mi-a confirmat plăcut surpriza de la târgul din vară. Pe lângă calitatea editărilor, standul însuşi merita văzut.

Ce alţi blogeri am întâlnit (nu toţi m-au remarcat, deh, eram ocupat cu cărţile...): Ionuca, Oompa, Gramoşii, Adrian Ciubotaru, Cezar Bădescu, Lorena.

Foto: Eu prin târg, mulţumită lui Cătălin Andrei.

Nemţesc, nemţesc, da’ balcanic

Dacă într-o zi de vară v-aţi întrebat cum repară soldatul gramofonul, nu veţi afla în această carte sau, mai bine spus, veţi afla cum nu repară soldatul gramofonul, căci “ironia e o întrebare la care primim doar nervi, nu şi răspunsuri”.

După ce am citit cartea, m-am întrebat care este conceptul acestei cărţi şi cred că el stă tocmai în citatul pe care tocmai l-am scris: Anume că, pe tot parcursul, personajul/naratorul nu caută răspunsuri la întâmplările pe care le trăieşte/descrie, ci caută emoţiile din ele, pe care scriindu-le să le retrăiască. Astfel încât am dat de o perpetuă poezie, de la primul rând până la ultimul rând.

Rezumând, miza acestei cărţi este una poetică, nicidecum una filozofică.

Dacă aş vrea să povestesc ceva din carte e ca şi cum aş povesti o poezie, mi-e imposibil. Pot însă să spun că aproape două treimi din carte este văzută prin ochii unui copil. - Apropo de asta, paranteză: cred că de la Proust încoace personajele literare favorite sunt copii, şi mă gândesc la romanele noului mileniu, de la M.J. Hyland, Uzodinma Iweala, recent apărute tot la Polirom, la Safran Foer, ca să nu mai spun de romanele tinerilor noştri romancieri rememoratori ai copilăriei comuniste. – Şi copilul acesta îşi descrie copilăria, cu bunici, unchi, părinţi, vecini, profesori, colegi şi prieteni, fapte şi locuri, ceea ce el numeşte "binele".

Un citat despre ce răspunde băiatul Aleksander Krsmanovic mamei că e acest "bine":

„Ca în seara asta, când mi-ai făcut sendvişuri pentru mâine dimineaţă, sau ca mâine, când am voie să mă duc la pescuit, fără ca tu să-ţi faci griji că o să întârzii, bine e dacă bunicul n-o să moară niciodată şi dacă peştii n-o să se mute din râu şi dacă o să se stingă focurile din Osijek şi dacă Steaua Roşie o să câştige Cupă Europeană şi la anul şi bunică-mea, katarina, n-o să ducă lipsă niciodată de cafea şi de vecine, iar Nena Fatima o să audă perfect, chiar dacă acum nu aude nimic şi dacă or să cânte casele şi dacă din clipa asta nimeni n-o să trebuiască să-şi mai facă griji legate de Croaţia şi dacă ar exista cutiuţe în care s-ar potrivi tot felul de arome, să putem face schimb într noi şi dacă n-o să uităm niciodată cum e să ne îmbrăţisăm şi... (p.223)”

Cred c-aţi prins ideea. E vorba despre un copil din fosta Iugoslavie care e prins în războiul care nu e război, ci e „ăsta”, „căcatul” sau „osătreacăimediat” şi care e nevoit să emigreze în Germania. Un om care pierde, pe lângă timpul copilăriei sale, oameni şi iubiri şi care trebuie să-şi amintească de amândouă, „şi de vremurile când toate erau la locul lor şi de cele de acum, când nimic nu mai e cum a fost”.

Aş putea face paralele şi, în timpul lecturii, m-am gândit puţin la stilul lui Marquez şi la personajele lui Bănulescu din Cartea milionarului - o proză la fel de poetică- dar nu pot să spun prea multe. Mie cartea aceasta mi-a produs o mare bucurie estetică – răspunzând, de fapt, unicului criteriu după care eu judec o carte/o capodoperă.

Cum speram cu două posturi mai jos, aşteptările mele mi-au fost chiar depăşite.

Sasa Stanisic (foto), Cum repară soldatul gramofonul, traducere Gabriella Eftimie, Polirom, 2007.

A mai scris şi Liviu

O porţie de cinism cu 199.000 lei (vechi)

Pentru că nu am găsit în librării romanul de mai jos, m-am mulţumit să citesc şi eu ceva de Frederic Beigbeder, la modă acum odată cu lansarea unui nou roman Iartă-mă ajută-mă, destul de mediatizat. Aşa că pentru că am plecat din Bucureşti, mi-am luat cu mine romanul acestui scriitor extrem de francez (foto).

Dacă la început, adică încă din metrou, m-a pufnit râsul în faţa cinismului personajului, "lucrător" în publicitate, ajuns cu cartea în autobuz, m-a cuprins puţin spaima. Nici o metafizică, doar nud desespoir contemporan. 

Între minunata lume nouă a publicităţii şi drog, personajul cărţii, Octave, judecă "la rece" lumea în care trăieşte, pe care o recunoaştem cu toţii, dar la care ne e cam frică să ne gândim, poate nu prin filtrul unui advertise-man. Dar să mi se spună în faţă că nu am nici o şansă să ies din cercul vicios al civilizaţiei, şi că am doar două posibilităţi - fie să mă droghez, fie să mă dedau desfrâului pe o insulă paradisiacă - a fost pentru mine prea mult. 

Iar, după ce m-am enervat cu cartea, colac peste pupăză, pe drumul înapoi spre Bucureşti, în autobuz mi s-a servit Traficantul de arme, şi el la fel de cinic şi de pesimist. Iată că am fost supus în câteva zile la doză dublă de cioranism, aşa că nu mi-a rămas decât să mă bucur că sunt în viaţă şi trăiesc... Cum şi de ce, îl las pe Beigbeder să se gândească. Mie nu-mi mai trebuie părerile lui.

Frederic Beigbeder, 199,000 lei, Editura Pandora-M, 2004, 300 pag.

Update: O buna recenzie a cartii, aici.

O istorie teribil de amuzantă a mediocrităţii

Ieri am participat, la Libraria Cărtureşti, la lansarea unui roman scris de un tânăr scriitor olandez, Arnon Grunberg pre numele său. Citisem pe net despre un scandal ivit odată cu apariţia acestei cărţi, dar am vrut să cumpăr cartea şi din motivul că ea a fost scrisă în alt spaţiu occidental cu care ne-am obişnuit SUA & Co. Si pentru că mi-a plăcut lansarea, nu m-am putut abţine să n-o citesc aseară pe toată.

Despre ce e vorba?

Personajul, tânărul Marek Van der Jagt este filozof - adică face rezumate din filozofii clasici – şi dă meditaţii celor cu „dificultăţi de învăţare”. Orfan de mamă, trăieşte într-o familie ciudată, cu o mamă autoare de bestselleruri practice, care se vând chiar şi în România, şi cu un tată agent de asigurări „mirosind a sărăcie”, care-şi mai bate din când în când copiii pentru a-i pregăti pentru mama de bătaie pe care are să le-o administreze viaţa.
Ei bine, acest tânăr îşi găseşte vocaţia vieţii sale într-un concept – amour fou. Ce este acesta, este bine să citiţi cartea. Dar, în căutarea acestui concept, Marek descoperă – evident, prin alţii (l’enfer c’est les autres, nu?) – tragedia vieţii lui, anume că e nenorocitul posesor al unei puţulici cât jumătatea degetului mic, desespoir des dames. Viaţa i se schimbă. Piticimea organului devine obsesie, iar acel amour fou se transformă în dorinţa de răzbunare generală. (Dar nu plângeţi, Mark îşi va găsi până la urmă şi pe cineva care să-l dezvirgineze, pe o domnişoară Oertel.)

Idealismul tinereţii devine deîndată cinismul maturităţii. Aşa că îşi ajută un elev bolnav să moară, comite chiar matricid eroul nostru. Căci „pentru că n-a găsit nimic pentru care să merite să trăiască, trebuie să găsească măcar ceva pentru care să merite să moară.” Romanul se trasformă dintr-un bildungsroman într-un roman al mediocrităţii. M-am gândit, fireşte, şi la alţi pitici literari celebri - Fisherle a lui Canetti sau Oskarul lui Grass - dar degeaba, că, până la urmă, Marek nu e deloc pitic.
 
A fost o plăcere să citesc romanul, stilul e extrem de curgător, poetic pe alocuri, deşi propozitiile se despart repede prin punct. După pagini de ironie şi umor de care nu mă săturam, iată, un panseu acid le întrerupea şi mă plesnea după ceafă, trezindu-mă la realitate. Adică am făcut multe duşuri reci. Aşadar. Citiţi.

Arnon Grunberg, Istoria calviţiei mele, trad. Gheorghe Nicolaescu

Incă un über-roman nemţesc

Nu stiu dacă, din cele ce-am citit din literatura germană, m-a dezamăgit ceva. Poate puţin Goethe, pe-ale cărui Afinităţi elective şi Ani de ucenicie ai lui Wilhelm Meister le-am simţit îndepărtate şi reci. În rest, cam tot ce-am citit – fie Nietzsche, fie Mann, Hesse, Böll, Benjamin, Grass, Walser, Schlink, Süskind (fără a-i numi pe austrieci) – a fost minunat.
La fel s-a întâmplat cu Daniel Kaufmann (foto), al cărui roman Măsurarea lumii a apărut tradus în acest an de către Corina Bernic. Bestseller cu tiraj de un milion de exemplare, după cum aflăm de pe coperta cărţii, merită. Autorul, un tânăr de 32 de ani de formaţie filozofică, a scris atât de bine, într-un limbaj atât de simplu, încât m-am minunat – cum am spus mai-nainte. Propoziţiile, mai mult simple decât încârligate-n fraze, m-au luat, încă de la-nceput, în stăpânire.
Ce-am găsit?
2 personaje: exploratorul Alexander von Humboldt şi metematicianul Carl Gauss. Din copilărie, aceştia îşi duc viaţa, între cele două coperţi ale cărţii, până la senectute. Invitându-mă să explorez alături de ele: teoretic (ca Gauss), dar şi practic (ca von Humboldt). Cu acest prilej, aflu cum e viaţa geniilor, aflu câte ceva despre viaţa privată a lui Kant sau Goethe; şi cum, în cele 244 de pagini, ia naştere ştiinţa modernă.
1) Humboldt, rod al unui experiment educaţional, ia hotărârea să cerceteze natura, străbătând oceanul şi Lumea Nouă. Impreunăcu un francez, medicul Bonpland, pornesc în America de Sud, de-a lungul Orinocco-ului, să descopere nu doar tărâmuri noi, ci şi plante, animale şi oameni noi. Dar cum destinul îl face s-ajungă celebru, nu va mai reuşi decât o călătorie simulată – simbol al modernităţii noastre – în stepa Rusiei.
2) Lui Gauss, fiu al unui grădinar, i se descoperă geniul matematic, iar el îl descoperă pe celal astronomiei. Mizantrop şi afemeiat, uimeşte prin geniu, dar şi prin conştiinţa propriei valori. În noaptea nunţii, de pildă, nu ezită să se scoale de pe nevastă să-şi noteze orbitele planetare.
1+2) Cei doi se întâlnesc la maturitate, pentru a participa la o conferinţă, dar nu reuşesc să se împace, din pricina spiritelor prea asemenea. Se despart, dar influenţele ce rămân sunt vizibile. Totuşi, sfârşesc preocupându-se cu ceea ce i-a preocupat întreaga viaţă.
Ce-am mai găsit?
Multe, multe informaţii, întâmplări hazlii şi vorbe de duh di culisele ştiinţei. Iată mostre:
- denumirea latinească a puricelui e pulex penetrans, iar, pe un bărbat despre care s-ar şti că c-a avut purici nimeni nu l-ar lua în serios;
- există plăcintă de furnici;
- un câine poate fi mort în mai multe feluri: mort, cât se poate de mort, peste poate de mort, cel mai mort câine din toate vremurile;
- europenii credeau despre sălbatici că au mai multe capete, sunt nemuritori şi vorbesc limba pisicească;
- proştii au un idion al lor, pe care să-l poţi învăţa ca pe o limbă străină;
- goethe e măgarul care şi-a permis să corecteze teoria luminii a lui Newton;
- conform estimărilor, fiecărui om îi revin 1 milion de insecte de căciulă;
- altitudinea poate fi măsurată cu ajutorul punctului de fierbere;
- dagherotipul e inventat de asistentul lui Humboldt, francezul Dagerre;
- şi altele. 

Daniel Kehlmann, Măsurarea lumii, Humanitas

Îl prefer pe Cehov lui Dostoievski - draft

Acum sunt la a nu ştiu câta recitire a povestirilor lui Cehov. Şi simt din nou ceea ce simt de fiecare dată când parcurg rândurile acestui rus, care a-nceput să scrie povestiri şi schiţe umoristice pentru bani, student sărac la medicină; care a continuat cu povestiri mai serioase, obiective şi necruţătoare ale societăţii; şi care a terminat cu nuvele mistuitoare, despre soarta omului şi a oamenilor de pe această lume, pe care i-a văzut cu ochii săi necruţători de diagnostician. Bisturiul cuvintelor sale taie-n carne vie, vindecând de rău pe fiecare dintre noi, cei care-l citim. Lectura anumitor povestiri încă mă-nfioară, ceea ce Dostoievski nu mi-a dat niciodată. Cehov îmi oferă totul: amuzament şi râs sănătos, când mă simt trist; mă pune pe gânduri, când sunt prea mulţumit de mine; mă cutremură când nu mă aştept.

M-am împotmolit la o selecţie personală a povestirilor, destul de multe şi pe care să le recitesc oricând. Dar mi-e teamă că unele vor fi sărite, şi le voi pierde după aceea. Aşa că le voi mai citi, cât de curând din nou, pe toate...

Orlando, o capodoperă mică şi graţioasă a Virginiei Woolf

Apostrofat fiind de Emil Brumaru că n-am citit aproape nimic de Virginia Woolf - începusem de vreo câteva ori Valurile, dar n-am reuşit să continui - m-am executat şi am citit Orlando. Ce-am găsit? Un roman minunat, de recitit neapărat.

Să spun ce mi-a plăcut?
Zice autoarea: Am scris cartea aceasta mai repede decât pe toate celelalte şi totul nu-i decât o glumă. Totuşi, cred că e o lectură veselă şi uşoară. Vacanţa unui scriitor. Orlando este, fireşte, o carte sprintenă şi sclipitoare..., a fost rezultatul unui imbold foarte precis, chiar irezistibil. Am dorit amuzament. Am dorit fantezie. Am dorit (şi acest lucru a fost important) să împrumut lucrurilor valoarea lor caricaturală. (1)

Despre ce e vorba?
Despre un singur personaj, Orlando, care trăieşte de două ori: O dată - viaţa interioară, A doua – viaţa de-afară. În vreme ce viaţa interioară se scurge pe câteva sute de pagini, cea de-afară se scurge pe câteva secole de istorie a Angliei, de la epoca elisabetană până în 1928. Orlando are şi două trupuri: Unul de bărbat, la început. Şi unul de femeie de pe la mijloc. E când om de lume, când intelectual solitar. Şi, sub pre-textul biografiei acestui personaj, iată, Virginia Woolf e liberă să insereze – cu amuzament şi fantezie - panseuri lirice şi filozofice, alcătuind jucăuş un roman splendid.

Acţiunea pe scurt: Băiatul Orlando, singuratic, stârneşte pasiunea reginei Elisabeta (I, fireşte, şi bătrână pe deasupra), care-l îmbogăţeşte şi-l aduce la Curte; unde, după moartea reginei, se îndrăgosteşte iremediabil de prinţesa rusoaică Saşa; aceasta-l părăseşte şi-l face să-şi înece corăbiile la moşia lui; unde se înneacă, la fel ca şi Quijote, în cărţi; ocazie cu care se împrieteneşte cu un scriitor celebru; dar vai, e din nou trădat – acesta îi răsplăteşte prietenia ridiculizând-l într-un pamflet notoriu, astfel că lui Orlando nu-i rămâne decât să se retragă în sine la 30 de ani - When a man has reached the age of thirty, as Orlando now had, time when he is thinking becomes inordinately long; time when he is doing becomes inordinately short. - Când un bărbat a atins vârsta de treizeci de ani, cum i s-a întâmplat acum lui Orlando, timpul dedicat cugetării devine neobişnuit de lung; timpul dedicat acţiunii neobişnuit de scurt.(2)
Îl vedem pe Orlando colindând natura şi îngrijindu-şi palatul. Romanul nu e însă la sfârşit, aşa că Orlando pleacă ambasador al regelui Carol, la Constantinopol; unde intră în legendă şi este înnobilat. Dar trebuie să devină femeie şi fuge cu o şatră de ţigani. Chemarea civilizaţiei însă învinge şi se întoarce în Anglia. Unde respinge avansurile bărbaţilor şi intră - with some splash and foam at that, upon the waters of London society; unde îi întâlneşte pe Pope, Swift şi Addison. Ba chiar îşi ia un caiet în care să-şi noteze vorbele de neuitat ale acestor oameni, dar paginile rămân până la urmă goale... Vine apoi epoca victoriană şi e timpul ca Orlando să se îndrăgostească din nou, ba chiar se mărită cu Marmaduke Bonthrop Shelmerdine; dar îi e sortit de autoare să rămână, în ultimul capitol, singură, chit că devene chiar mamă.

Un singur personaj, dar mai multe individualităţi - built up, one on top of another, as plates are piled on a waiter’s hand, iar a biography is considered complete if it merely accounts for six or seven selves, whereas a person may well have as many thousand.

Totuşi, Orlando nu e singurul personaj principal. Mai există unul. Timpul. Nu, nu unul obiectiv, „natural”, pe care-l simţim cu toţii. Nu. E un timp subiectiv, al conştiinţei, fie a lui Orlando, fie a autoarei. Timpul acesta este altfel, lucrurile într-însul se petrec altcum, el se strecoară insidios printre lucruri, modificând, a la Proust, modul în care noi le percepem. Şi timpul acesta curge lin, fără veste, la fel ca viaţa, şuvoi întunecat - dark stream - astfel încât - the body and mind were like scraps of torn paper tumbling from a sack. El curge asemeni celuilalt, dar câteodată ce salturi face, atunci când vrea personajul/autoarea. Este timpul ficţional, livresc, chiar dacă la un moment dat trebuie să conţină şi regi şi regine, şi pe Shakespeare, şi pe Swift - acestea ca să înţelegem noi, cititorii, mai bine. Cel mai izbutit capitol al romanului, după părerea mea, este ultimul, al şaselea. Fastidios pe alocuri, ce-i drept, este minunat. Este aşa o densitate a amănuntelor ce înconjoară stările sufleteşti/poetice ale personajului/autoarei.

Iată câteva citate minunate:

Memory is the seamstress, and a capricious one at that. Memory runs her needle in and out, up and down, hither and thither. We know not what comes next, or what follows after. Thus, the most ordinary movement in the world, such as sitting down at a table and pulling the inkstand towards one, may agitate a thousand odd, disconnected fragments, now bright, now dim, hanging and bobbing and dipping and flaunting, like the underline of a family of fourteen on a line in a gale of wind. Instead of being a single, downright, bluff piece of work of which no man need feel ashamed, our commonest deeds are set about with a fluttering and flickering of wings, a rising and falling of lights.

I have sought happiness through many ages and not found it; fame and missed it; love and not known it; life—and behold, death is better…

Some wild notion she had of following the birds to the rim of the world and flinging herself on the spongy turf and there drinking forgetfulness, while the rooks’ hoarse laughter sounded over her.

For it has come about, by the wise economy of nature, that our modern spirit can almost dispense with language; the commonest expressions do, since no expressions do; hence the most ordinary conversation is often the most poetic, and the most poetic is precisely that which cannot be written down. For which reasons we leave a great blank here, which must be taken to indicate that the space is filled to repletion.

______________

(1) Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare, Editura Univers, 1980, trad. Mihai Miroiu, p.148, 162-163

(2) Traducerea îi apaţine Verei Calin din Virginia Woolf, Orlando, EPLU, 1968.

Virginia Woolf, Orlando, Penguin Books

PROASPETELE MEMORII ALE UNUI PROTESTATAR LIVRESC

A trecut şi protestul...

Coborât dintr-un autobuz transpirat, m-am grăbit s-ajung. Nu eram atat de multi, dar eram liniştiţi si citeam cu toţii pe-un gard de curte. Apoi câtorva le-a venit ideea să ne-aşezam în faţa intrării. Bună idee. Ne-am aşezat. Dar ceea ce începuse bine, ca la români, s-a stricat. A venit Pruteanu, fără nici o carte cu el, hotărât nicidecum să citească, ci să tot spună la vorbe... A venit si Bucurenci, hotarât şi el, dar după popularitate şi distracţie - dar cel putin avea Eric Schmitt (?) în mână. Unii deja nu mai citeau deloc, ci urmăreau vedetele - dracul aşadar îşi băgase coada.

Eu mă hotărâsem să vin dar doar să citesc, altceva nimic, nici măcar să "socializez". Dar n-am rezistat şi i-am strâns mâna lui Cezar - super băiat, îmi pare rău că n-am vorbit mai mult - şi lui Cărtărescu, care, după o scurtă declaraţie, s-a aşezat şi el să citească. Eu am tot stat şi-am citit, deşi, e drept, de cele mai multe ori, literele lui Nabokov şi-ale Adrianei Liciu mi se-nvârtejeau pe dinainte. Dar am stat stoic, cu cartea-n mână până când gaşca s-a spart, după vreo oră şi ceva.

A fost destul de bine; la început, cel puţin. Însă Pruteanu, băi fraţilor, să fi luat şi el măcar o carte aşa, de ochii noştri...

Bravo, luciat, ai avut succes, măcar pentru noi, care-am participat cu drag.

Au mai fost TO Bobe, care - bravo lui! - a citit tot timpul, Ţupa, cred ca - nu-i cunosc - Komartin, Maria Dinulescu s.a.

PS: Poate până la urmă, mă duc şi eu la un schimb de cărţi...

PPS: Fotografia de mai sus, în care mă vedeţi şi pe mine, copyright vidal.

Dovediti ca lumea citeste!

Daca cititi carti, veniti marti, 05.09.2007, ora 19,00 la intrarea din Pangratti a TVR sa dovediti conducerii institutiei platite din banii nostri ca citim. Pentru amanunte, vezi aici.

Un maestru din Germania faţă cu reacţiunea

Am terminat de curând de citit romanul lui Martin Walser Moartea unui critic, apărută la noi prin 2004, la editura All, într-o traducere foarte bună a lui Victor Scoradeţ. Ei bine, aflasem dinainte de-a o citi că, la data apariţiei - 2002 - a starnit mare scandal.

De ce?

Nicidecum din cauză că, în spatele personajului negativ pe care autorul îl parodiază până aproape de desfiinţare, Andre Ehrl-Konig, scriitorul "îl ascunde" pe faimosul critic literar Marcel Reich-Ranicki. Nu. Scandalul a pornit de la ştirea că vestitul Reich-Ranicki - şi personajul la fel, bineînţeles - este evreu. Ooo! Să vezi spume! Cârcotaşii, ma gandesc, poate favorabili lui Ranicki (teoria conspiratiei), deja întrezăreau un nou Holocaust! E-adevarat, cică o altă versiune, în format electronic, dinaintea celei din versiunea tipărită, ar fi conţinut mult mai multe antisemitisme. Dar de aici până la a judeca o operă - literară în acest caz - în baza unui unic criteriu, şi anume atitudinea autorului faţă de un personaj care este, întâmplător, evreu, mi se pare un semn al unei mari prostii. Cu alte cuvinte, în concepţia acestor sefi de opinie, dacă ai de gând sa critici un om de origine evreiască, eşti antisemit.

Nu mai spun că Martin Walser a fost în tinereţile lui membru al Partidului Nazist, la fel cum şi Grass, câştigător de Nobel, şi-a petrecut adolescenţa în trupele SS (*). Atunci se explică, dom'le. Nişte nazişti (naţionalişti-adică), nu se potolesc nici acum, au ei ce au cu evreii.

Iată cum valorile sunt în continuare inversate. Cu câteva propoziţii anulezi o operă. Alaturi unei carti, scrise in ani de zile, cuvântul Holocaust. Iata cum viaţa autorului anulează o operă. Fireşte, poţi oricând anula o operă... Fără criterii, ci numai prin prejudecăţi, resentimente şi perversităţi de gândire tâmpite. Când oare mintea omului va veni la cap?...

Oricum romanul lui Martin Walser e SENZAŢIONAL. Lectură obligatorie!

Despre carnea si oasele celebritatilor literare sau The way of all flesh

As vrea sa scriu putin despre cateva dintre celebritatile literare pe care le-am intalnit prin Bucuresti.

1. Nora Iuga - intr-un troleibuz, sambata, sedea pe scaun si citea ultima sa carte de poezie in limba germana. M-am postat alaturi (in picioare) si, cu player-ul in ureche, i-am aruncat cateva ocheade, gandindu-ma brusc la Sexagenara si tanarul. Am admirat-o cat era de cocheta si ce mult contrasta cu ceilalti calatori. La Universitate s-a ridicat sa coboare dar la o frana, s-a dezechilibrat. Am sprijinit-o si drept multumire, mi-a zambit. M-am tot gandit ce sa spun, macar s-o felicit pentru ceea ce a facut, dar nu i-am zis nimic. Si a coborat.

2. Stefan Agopian - intr-un autobuz (104) sedea pe scaun. L-am privit insistent, el de asemenea, dandu-si seama ca mi-am dat seama cine e. Dar a coborat, iar eu n-am actionat nicicum.

3.Cezar-Paul Badescu - la Bookfest, se plimba singur - ca si mine, de altfel - printre standuri, cu o geanta pe umar. Poate nu-l recunoscusera multi. Nu m-am apropiat, desi as fi putut, macar sa-l felicit personal pentru Luminita... care mi-a placut atat.

4. Sorin Alexandrescu - La o cofetarie frantuzeasca pe Ion Campineanu, insotea 2 frantuji, pe care i-a lasat acolo si-a plecat. Semana izbitor cu Eliade, si ma gandeam sa ma ridic de la masa - eram tot singur - si sa-i strang mana, pentru Paradoxul roman, si cartea despre Eliade si Portugalia. Sau macar ca era singurul urmas (?) al marelui savant pe care-l admir atat.

Dar din toate acestea n-am facut nimic, ci mi-am vazut de treaba. M-am bucurat insa in sinea mea de toate aceste intalniri. Poate mi-a fost oarecum teama de reactia lor poate neasteptata, asa ca le-am pastrat tuturor un netulburat sentiment al intimitatii...

Fara prea mare legatura cu cele de mai sus si fara a fi malitios, mi-am amintit acum un articol de-al lui Eliade in care povestea despre timpul privat al geniilor - era vorba despre Iorga -, despre care noi credem ca e folosit exclusiv creatiei lucrurilor acelea minunate, dar care, dezamagitor pentru noi, e cheltuit de foarte multe ori in preocupari si gesturi dintre cele mai obisnuite, meschine... Uitam ca sunt la fel ca noi, din carne si sange. Din care izvorasc insa atatea minunatii.

M. Cartarescu sau Mister Butterfly

Prima asemanare care mi-a venit in minte cand am inceput Orbitorul a fost aceea cu, ce compliment poate fi mai mare?, In cautarea timpului pierdut. "Am vrut sa scriu un roman din fragmente poetice" spune Proust, iar Orbitor chiar asta este - cu amendamentul obsesiei postmoderne pentru framgment, fractura. Asadar, alcatuit din fragmente poetice, romanul se deschide cu imaginea obsesiva cu Mircea (Mircea nu e Cartarescu cum Marcel nu e Proust) stand pe lada de la studio cu picioarele pe calorifer, absorbind prin fereastra lumea. Un Bucuresti existent intr-o irealitate pipaita cu simturi (si nu numai), dar nu fiziologiceste, ci esteticeste, astfel incat insusi fiziologicul, odata descris prin cuvinte, devine estetic. Lumea-i vazuta prin oglinda, conform motto-ului, prin lupa, pana la diformizare, grotesc, gotic, de science-fiction cosmaresc (ap. Ihab Hassan).

Nu are sens sa descriu structura romanului - 3 volume a 3 parti, titlul in 3 silabe, ci ca are forma unui fluture. La fel ca V-ul lui Pynchon, scriitorul fetis al postmodernilor, unde pe tot parcursul apare obsesiv femeia woman, Venus, vagin etc., la Cartaresscu apare fluturele. Dar ceea ce la Pynchon e realitate si simbol, la Cartarescu e fantastic, oniric. Mi-am pus la un moment dat intrebarea ce cauta fluturii acestia in roman, cand ti-e lumea mai draga, care-i scopul aparitiei lor in roman, ce inteles ar avea, ce mister ascuns, ce simbol ar ascunde. Nu-mi dadeam seama natura lor foarte comuna, "slaba" (Vattimo), pur estetica. Fluturele, fie ca sade ascuns urias sub ghiata, mana pentru neamuri bajenite, fie ca coboara dintr-un lift suspendat in timp, este real, intr-o lume posibila, aceea sin creierul autorului, din manuscris si din carte, pana in mintile noastre, ale ttutror celor care citesc.

"Metafizica" lui Mircea Cartarescu, atat cat se poate spune despre metafizica la postmoderni, este una estetic-onirica. imi vine in minte fragmentul mantuirii, din volumul 2 parca, mantuirea ca ejaculare de fluturi, alergand toti catre sfera dragostei, din care numai un singur fluture ajunge din fiecare lume posibila.

PS. In plus, iata o introducere la Orbitor.

Dictatura pervertirii sau la revolucion uber alles sau Lolita sau scandal livresc 2

DEX: Pervertire - actiunea de a face să se schimbe în rău (din punct de vedere moral), a (se) deprava, a (se) strica.

Ma gandeam in timpul lecturii Lolitei lui Nabokov ce anume e rau cu eroul, daca nu cumva autorul face apologia pedofiliei, in numele unei deschideri intelectuale. Dar pana la urma mi-am dat seama ca ma inselam. Inca de la inceputul romanului, se precizeaza - pedofilul Humbert Humbert nu e normal, obsesia lui e una bolnava, pentru faptele lui el isi primeste pedeapsa. Nabokov se foloseste de aceasta obsesie anormala doar pentru a construi romanul, fara insa a legitima in vreun fel orientarea eroului.

De-aici pornind, marturisesc ca de la o vreme mi-au cazut in mana cateva carti ale unor intelectuali cu staif care denunta o contagioasa pervertire la nivelul inalt al culturii occidentale ce se desfasoara de la un timp fie la catedrele universitatilor, fie in massmedia sau in viata politica. (Este vorba despre Harold Bloom, al carui Canon occidental il citesc acum, despre celalalt Bloom (Allan) in Criza spiritului american , despre Richard Rorty in Adevar si progres, despre ai nostri Patapievici - Omul recent - si Traian Ungureanu - Razboiul timpurilor.)

Ei bine, toti acestia denunta o stare de fapt ce bantuie culturala secolului 21, anume abandonarea furioasa si resentimentara a unor repere ce tin de traditia occidentala, si imbratisarea devalmasa a ideologiilor, multiculturalismelor, feminismelor, rasismelor, corectitudinii politice - toate ismele care, pornite benign, se transforma in ceva pervers, inghitind ceea ce, incet-incet, cu sacrificii si "batalii", s-a format de-a lungul istoriei noastre europene, acea mentalitate de tip occidental, pe care s-au grevat capitalismul, democratia si toate "cuceririle" omului modern. Iata, spun acesti autori, ca anormalul incepe sa devina norma, calcarea legii sa se legifereze, uratul sa devina frumos etc.

C si concluzie, in ochii acestor resentimentari, tot ceea ce a creat pana acum omul alb european e rau - crestinismul, literatura, muzica, democratia. Si de ce? Pentru ca toate acestea au dus - prin firea lucrurilor - la un moment dat si la abuzuri, iar, in numele acestor abuzuri ce trebuie infierate, ele sunt cu necesitate rele.

Bune raman culturile mici, "asuprite", ale statelor africane de exemplu, religiile bosimane, dansurile birmaneze, muzica gospel, familia homosexuala.

Si in aceste conditii, daca esti alb, crestin, european si iti place Balzac si Bach, e bine sa te rusinezi, sa te ascunzi si sa lasi locul altora, care nu sunt ca tine. Taci si accepta.

Sa tac?...

Cartarescu reloaded

Ok, a aparut, in sfarsit si Aripa dreapta. Este de sarbatorit. Una dintre putinele noastre trilogii de calitate, poate a celui mai bun scriitor roman. CEVA TERMINAT, care pentru noi, romanii care incepem dar nu terminam, inseamna foarte, foarte mult. O carte unica pentru literatura romana, poate cartile regretatului Gh. Craciun ar concura-o. 

Dar vad pe site-ul Librariilor Humanitas ca e deja epuizata, un impatimit al lecturii e frenetic cand o achizitioneaza, ce mai, e un fenomen. Urmeaza, evident, mai multe editii, asemeni volumelor precedente. Ok, se citeste literatura romana, e MINUNAT! 

Dar, ceva imi spune ca trebuie sa vina si un "dar", ma tem de un lucru. Ca totul se va transforma in bonton, moda, eveniment. Multi vor citi Cartarescu pentru ca toata lumea o citeste. Si acestora multi le va placea, desigur. Dar cati vor intelege, sau mai bine spus - ce vor intelege? Vor lua celelalte 2 parti si le vor reciti, vor reciti si pe acest al treilea? Vor scoate citate, le vor rumega, le vor dicuta? Sau vor citi si atat - spre gloria capitalista a incasarilor editoriale? Ceea ce ma pune pe ganduri nu este Cartarescu, ale carui opere sunt adevarate opere demne de orice scriitor universal - Marquez, Doctorow, Pynchon s.a., ci cititorul roman care, in loc sa se educe, citeste pentru ca se citeste - altfel spus, Daca toata lumea citeste Aripa dreapta, eu, ca intelectual, sa n-o citesc? Sau macar s-o cumpar... Asa ca misiunea scriitorului, de a fi citit, simtit si judecat esueaza total.

Jose Saramago, un scriitor nobel - 1

Lucia.t, intr-un articol de-al ei, mi-a amintit de Jose Saramago.
A fost o revelatie atunci cand am citit prima carte. Cred c-a fost Memorialul manastirii. E o carte nu doar despre Blimunda si iubitul ei Baltasar, ci de ambitiile omului de a cladi ceva in cinstea lui. A fost mai apoi scandaloasa Evanghelia dupa Isus Cristos, care, prin ochii unui ateu, intelegem intr-o varianta originala povestea lui Isus, care nu exclude, cum ne-am obisnuit dragostea. Nu numai iubirea, dar si dragostea - dintre Isus si Maria Magdalena. Apoi despre Dumnezeu care vrea puterea absoluta printre toti zeii, si-aceasta nu doar prin Isus, ci prin sutele de martiri pe care Saramago ii insira pe vreo 2 pagini... Apoi despre vina lui Iosif care a sacrificat pruncii omorati de Irod ca sa-si salveze unicul fiu,vina care l-a urmarit pana la moarte. Despre copilaria lui Isus in compania diavolului...

My best novels ever

Pai sa le numaram - ordinea nu e a valorii, ci e pur aleatorie:

1. Anna Karenina - Lev Nikolaevici Tolstoi

2. Doamna Bovary - Gustave Flaubert

3. In cautarea timpului pierdut (Swann, La umbra..., Fugara, Timpul regasit) - Marcel Proust

4. Lolita - Vladimir Nabokov

5. Metamorfoza / Vizuina - Franz Kafka

Anexa - cele romanesti:

1. Craii de Curtea Veche - Matei Caragiale - invariabil

2. Patul lui Procust - Camil Petrescu

3. Enigma Otiliei - George Calinescu

4. Intamplari din irealitatea imediata - Max Blecher