Benjamin Button - cel livresc

M-am oprit la timp înainte de-a vedea tot filmul. Şi m-am apucat să citesc povestirea lui Scott Fitzgerald. Am găsit-o foarte uşor aici (am văzut că au scos şi-ai noştri o traducere – piratată cică - la editura TKJ (cum s-o citi – tîcajî? – Nu vă supăraţi, aveţi Benjamin Button la editura tîcajî?).

Despre Marele Gatsby al aceluiași autor, aici.

Bun. Dar ce-a vrut să spună Francis Scott Fitzgerald în povestirea lui fantastică, în care personajul se naşte bătrân – cu minte senectă – şi moare bebe, fără amintiri?

• Să fie accentele umoristice – „bebeluşul” fumează cot la cot cu bunicul; „tânărul” e izgonit de la Yale la Harvard ca lunatic; iese la serate ca fratele propriului tată ca să-l creadă lumea; e pus la respect de propriul fiu; se-ntoarce acasă plângând ca general la 15 ani; merge la grădiniţă cu nepotul?
• Să fie tragicul personajului care rămâne fără amintiri, adică fără nimic?
• Să fie găselniţa timpului invers– grotescă şi neruşinată, cum spune doctorul după ce aduce pe lume un bătrân de-un metru jumate?

Indiferent. Povestea e foarte bună, convinge că dorinţa noastră secretă de-a întineri nu poate duce decât tot la o nefericire, poate şi mai mare.

Francis Scott Fitzgerald, The Curious Case of Benjamin Button in Tales of the Jazz Age, www.readbookonline.net

Aţi auzit de Italo Svevo?

Descoperirea în librării, la reducerile Polirom (5 lei) a romanului Conştiinţa lui Zeno de Italo Svevo, mi-a amintit cât de mult mi-a plăcut odinioară, când l-am descoperit.

1) În primul rând, e de ştiut că Italo Svevo a luat lecţii de engleză de la mult-mai-celebrul James Joyce, când acesta se afla prin Italia - îi şi văd pe cei doi cu monocluri silabisind In Spain it rains on the plain...
2) La vremea lui, romanul a fost considerat tare extravagant, din cauza tonului băşcălios, anti-burghez şi, deşi clasic, pasionant.
3) Mircea Eliade i-a dedicat excelentului scriitor nenumărate articole, în condiţiile în care – ca şi acum – literatura italiană n-a fost niciodată de bonton în România.

Romanul e o "confesiune" psihanalitică – psihanaliza era pe la-nceputuri – a lui Zeno Cosini, un burghez om de afaceri care-şi trece în revistă viaţa, în căutarea de explicaţii şi motivaţii.

Evident, cele mai pasionante sunt două capitole ce se pot citi şi separat – patru şi cinci:

• Cel închinat alegerii soţiei sale – ce faci când vrei să te-nsori şi-ai de ales dintr-o familie cu patru fete, toate cu nume ce încep cu A.

• Cel închinat adulterului - ce faci când ţi se pune pata pe-o tinerică - Caragiale, ce mai!

Din roman – dincolo de plăcerea lecturii – eu am învăţat să-mi analizez mai bine percepţiile proprii în contrapartidă cu „realitatea obiectivă”.

Italo Svevo (foto), Conştiinţa lui Zeno, Ed Univers, Bucureşti 1989, trad Constanţa Tănăsescu, 434 p.

În italiană, romanul e on-line aici.

Şi o întrebare: Vouă ce autori italieni v-au plăcut? (și nu vreau Eco)

Am văzut, în sfârşit, Entre les murs

Am văzut până la urmă În clasă (Entre les murs) la Union – foarte fain, nu mai mersesem de-un an – atmosferă caldă, curat, fain. Biletul, doar 9 lei.

Filmul merită, nu ştiu dacă chiar Palme d’or, dar ceva-ceva tot.
Mi-a plăcut François Bégaudeau, şi-a jucat rolul excelent, mi-ar fi plăcut să-l am profesor. Nu şi elevilor din film, pe care am fost furios - când ţineam cu ei, când eram contra lor – şi tot aşa.

Scena filmului e de fapt o cuşcă de circ în care un om dresează cu vorbe si gesturi nişte animale mici ce se împotrivesc educării.

Întrebarea filmului este – până unde trebuie să meargă educaţia?

Iar eu, cu visul meu secret care este pedagogia, ma intreb daca în ziua de azi nu înseamna nebunie.

Marea

Unui tip văduv nu-i mai rămâne decât să se ducă într-o staţiune de la mal de mare, unde să retrăiască amintirea primei lui iubiri pubere – mie mi-a amintit de prima iubire a lui Humbert H pentru Annabel, cum ar zice Nabokov „he skillfully re-creates an image in the laboratory of the mind, with eyes open.”

Şi-această re-descoperire puberă a sexualităţii alternează cu decăderea soţiei măcinate de cancer – despre dragoste deci şi colo şi colo. Două nostalgii adunate într-un suflet care vrea să-şi rostească replica finală cu decorul mării în spate. „Ceea ce aştept eu e un moment de exprimare pământească” (p.174)

Interesant e că tonul nu e tragic, ci stăpânit-nostalgic, chiar profund-scormonitor. Iar scriitura e una foarte bună, neobişnuită pentru un englez (mă rog, irlandez).
Dar cel mai frumos mi s-a părit finalul, cu punctul culminant, cu elementele surpriză, cu o ieşire din matcă uimitoare.

Concluzie – un roman de rafinament, parcă special scris pentru un premiu.
Booker Prize 2005.

John Banville, Marea, Editura Nemira, București, 2007, trad. Mihai Moroiu, 245 pagini

Despre randevu-uri aranjate

Promit solemn că nu mă voi mai duce la întâlniri aranjate de alţii.
Pentru că, de dragul impresiei, accept încălcarea câtorva reguli la care eu ţin:
1.Dacă întârzii mai mult de 10 minute, suni şi te scuzi, nu-l laşi pe fraier să te-aştepte-n frig.
2.Nu vorbeşti numai tu – Eu, eu, eu...
3.Împarţi consumaţia nemţeşte – sau, cel puţin, te oferi s-o faci.
- Scuze pentru întârziere, dar nu ştiam ce s-aleg!

PS. Caricatura mi-aparţine.