pe strada mântuleasa

mărturisesc că nu sunt foarte familiar cu proza fantastică a lui mircea eliade, deşi romanele şi majoritatea operei ştiinţifice, da.

plimbarea de duminică pe mântuleasa m-a hotărât să citesc nuvela. per ansamblu, nimic excepţional, nici o plăcere estetică, nici o impresie cu care să rămân. pare scrisă în grabă, pare că autorul vrea să nu uite acum ce vrea să scrie în secunda următoare. nici personajele nu sunt construite cu grijă, ca să ai ce să spui despre ele după ce-nchizi cartea decât că sunt nişte oameni altfel, aruncaţi în lume, ce caută viaţa-n altă parte.

sunt multe hibe, şi ce-am spus eu mai sus e o critică din dragoste - eliade e un om pe care-l admir nemăsurat... aşa că voi scrie şi ce mi-a plăcut:

cel mai mult mi-a plăcut oana cea uriaşă, o adevărată zeiţă ce aleargă goală pe dealuri şi văi şi se-mpreunează cu ciobanii şi cu taurii - ca în măgarul de aur şi visul unei nopţi de vară. o imagine frumoasă, de legendă, când se roagă naturii să-i scoată ursitul în cale.

şi mi-a mai plăcut ideea lumii subterane a mântulesei (numele cică vine de la fostul proprietar al străzii, unul mântuleasa.) cu zecile de pivniţe ce ar da într-altă lume, asemenea celei a blajinilor, personaje ce se hrănesc cu pomana oamenilor. e o lume secretă, ştiută doar de aleşi.

a, şi încă ceva - povestea fără sfârşit a lui carmen sylva în care e vorba de-o fată nespus de frumoasă care umblă pe-un elefant alb, despre un templu vechi, de-undeva din India...

mircea eliade, la ţigănci, pe strada mântuleasa, ed humanitas, buc, 2004

despre copertele cărţilor

nu mă mai orientez demult după copertele cărţilor, decât în cazuri rare, când nu ştiu nimic despre.
dar nu pot să nu observ că, odată cu evoluţia printurilor, a avut loc o evoluţie şi în coperte - de la materialele folsite - în broşare sau în legare/coasere - până la dizain.

de pildă, iată cum arăta o copertă prin anii '30, imitate după ediţiile franţuzeşti. coperta era aşa, din hârtie, ca să fie. pentru că cei care cumpărau cărţi se duceau repede la o legătorie şi-o cartonau:

pe vremea comunistă, cărţile au devenit mai frumoase, unele coperte s-au întărit cu carton şi pânză, mai ales în unele ediţii mai scumpe, critice.

de-abia după '89 au apărut copertele lucioase, dar kitsch, cu decupaje din filme sau din fotografii de neckermann, lipite parcă de un copil de clasa a doua.

mai recent, inspiraţi pesemne de editarea străină, au apărut şi cărţile cartonate, cu supracopertă (dust jackett) de tip amercan, din imitaţie de piele (cică piele ecologică) - cauciuc sau plastic, cu litere aurite pe faţă şi pe cotor.

exemplele cele mai faine, după mine, colecţia paradigme de la humanitas sau cea de opere (stil pleiade, dar mai faină) a lui eugen simion:

în ultimii ani, au apărut ediţii de lux, cartonate sau nu, cu un dizain frumos, dar scoase mai mult de edituri care-şi permit asemenea investiţii - să lucreze cu o tipografie bună (monitorul oficial, de pildă) şi să plătească un grafician talentat.

dar despre ce anume îmi place mie la o copertă de carte şi despre câţiva graficieni specializaţi, într-un post viitor.

primele mele sefeuri

ilustraţiile sunt de valentin tănase.

Eliadele de pe strada Mântuleasa

de ce să locuieşti în bucureşti şi să nu te plimbi noaptea pe străzile lui vechi?

aşa că azi noapte, după miezul nopţii, mă plimbam pe jos pe strada mântuleasa (de la moşilor până la calea călăraşilor), surprins fiind ce stradă faină e. la un moment dat - cum nu mă aşteptam - o mică piaţă cu câteva băncuţe şi spaţiu verde, avea drept osie statuia lui Mircea Eliade (sculptura lui vasile gorduz).

i-am făcut rapid o poză, promiţându-mi că, ajuns acasă, mă voi apuca de nuvelă. dar cu câteva pahare de vin la activ, mai mult de primul capitol n-am ajuns...

mâncărimea de ducă a lui sindbad

(despre volumul anterior aici)
povestea lui sindbad-marinarul
mi-am dorit întotdeauna să citesc această poveste, pentru că mi-aduc aminte de-un desen animat japonez extrem de lung, de la tv-ul copilăriei mele. nu-mi venea să cred că un erou putea trece prin atâtea aventuri...

dar acum, îmi dau seama de ce aceste numai şapte călătorii ale acestui marinar de poveste au entuziasmat într-atât mintea europeană. pentru că fiecare dintre noi suntem câte-un sindbad. fiecare avem câte-un dor de ducă, chiar şi când suntem ghiftuiţi, (sau mai ales atunci), avem acea mâncărime ce se cere scărpinată cumva:

nici desfătările, nici plăcerile vieţii de la bagdad, o, prietenilor, nu m-ar fi putut face să uit de dorul călătoriilor. ba, dimpotrivă, nu-mi mai aminteam deloc nici oboselile îndurate, nici primejdiile petrecute. iar afurisitul meu de suflet nu ma contenea să-mi arate foloasele ce s-ar putea scoate străbătând iarăşi pământurile (p.212)

pasărea uriaşă rok ce-l duce în zbor pe sindbad, nu e oare zborul visurilor noastre, cele şapte naufragii care-l condamnă pe sindbad la aventuri nu sunt nefericirile noastre de zi cu zi? e drept, naufragiem mai mult decât zburăm, dar naufragiul e cel care ne duce pe ţărmuri noi, pe insule nelocuite cu capcane care ne dau măsura...

sunt trei lucruri de preferat în locul altora trei: ziua morţii este mai puţin neplăcută decât ziua naşterii, un câine viu preţuieşte mai mult decât un leu mort, şi mormântul este mai de dorit decât sărăcia. (p.164)

povestea preaînvăţatei simpatia
povestea este un duel dintre o roabă foarte înţeleaptă şi cei mai mari înţelepţi ai vremii, o culegere a-nţelepciunii de-acum un secol - religie, astronomie, filozofie, medicină. evident, cea mai înţeleaptă rămâne roaba, căreia califul Harun Al-Raşid îi doreşte să "deie Allah să fii tot atât de pricepută în dragoste pe cât eşti în ştiinţele spirituale!"

iată două fragmente de poveste:
sunt multe [inimi]: inima dreptcrediciosului şi inima necredinciosului care-i cu totul dimpotrivă cu inima celui dintâi, inima legată lucruri pământeşti şi inima legată de plăcerile sufletului; sunt inimi stăpânite de patimi, ori de ură, ori de zgârcenie; sunt inimi ticăloase şi inimi arse de dragoste şi inimi umflate de mândrie; pe urmă sunt inimi luminate, ca acelea ale soţilor sfântului nostru Profet; şi-apoi este inima sfântului nostru Profet însăşi, inima Celui Ales. (p.120)

împreunarea este un lucru minunat şi numeroase-s însuşirile sale. ea uşurează trupul şi înaripează sufletul, alungă tristeţea, domoleşte fierbineţeala, bucură inima şi aduce îndărăt somnul pierdut. e vorba, de bună seamă, despre împreunarea dintre un bărbat şi o femeie tânără... cel mai bine-i să alegi o femeie pricepută, care înţelege dintr-o privire, care vorbeşte din şolduri şi din mîini, şi care ăl scuteşte pe stăpân să ţină un întreg coteţ de păsări. (p.128-129)

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol.5 (povestea lui sindbad-marinarul), ed. minerva, bpt, 1971, trad. h. grămescu şi d. murăraşu, 293 p