intelectualii noştri. azi mihăieş şi cărtărescu

mircea mihăieş "antipatizează profund" craii de curtea-veche

da, este părerea unui cititor despre o carte. care nu i-a plăcut. dacă suntem rău-voitori, putem găsi desigur în orice capodoperă ceva "inabilităţi" pe ne-placul nostru, dar acesta să fie oare scopul cititorului "onest"?
pe fond zic, articolul mi se pare voit polemic, aşadar orb la anumite reuşite ale crailor - limbajul căutat arhaizant/estetizant; viziunea personală asupra decăderii stirpei româneşti (subiect fetiş al lui mateiu caragiale - omul fin, boierul), dispreţul faţă de burghezie - mitocănimea, adunătura -, "balcanismul" literar etc.

deşi mi se pare că "acuzaţiile" lui mihăieş faţă de ion negoiţescu se potrivesc ca mănuşă şi articolului lui mihăieş însuşi - afirmaţii lipsite de conţinut, simple scamatorii - două mi se par reuşitele eseului lui mihăieş:

1. e meritorie aducerea în discuţie a crailor, receptat odinioară, cum bine zice aici autorul, ca o mekka de celuloză, dar astăzi uitat şi ne-reevaluat într-o receptare nouă, de secol xxi.

2. aduce în discuţie şi alte dimensiuni ale operei mateine (de ex. personalitatea lui mateiu însuşi) - de pildă mie mi se par extraordinare scrisorile!

ps. un post mai amănunţit referitor la articolul lui mişăieş, la în răspăr.


mircea cărtărescu îl iartă pe mihail sebastian

şi pentru mine este un punct sensibil percepţia amestecată - faţă de persoană şi faţă de operă - vizavi de scriitorii/creatorii care au călcat pe bec. este o dovadă a dragostei de putere a liderilor de opinie cărora le place să categorisească irevocabil personalităţile cu ceva "păcate" la activ, arogându-şi, ei, liderii de opinie, o autoritate aşa-zis morală.

nu e cazul lui mircea cărtărescu, care declară că el îl admiră, ba chiar îl iubeşte pe omul mihail sebastian, pe care-l găseşte în jurnal. mi se pare un exerciţiu bun de iubire, însă, zic eu, unul impur.
căci în cazul de faţă, mircea cărtărescu admiră şi iubeşte o imagine mijlocită, construită dintr-o carte (jurnalul). nu-l cunoaşte pe sebastian în carne şi oase, şi nu e interesat de cel din cărţile scrise de cercetătorii - istoricii şi filologii - care s-au aplecat asupra lui.

nu ştiu dacă alegerea admiratorului este bună sau rea, însă, trecând pe podestul afectiv, pot spune că admiratorul însuşi e de admirat, mai ales că fapta lui presupune iertarea - admiratorul lui mihail sebastian îi iartă faptele de tinereţe. şi aici nu cred că vorbim despre scriitori, evrei, nazişti etc. ci vorbim de doi oameni care se întâlnesc cumva, în alte timpuri, vorbim de doi oameni care se admiră şi se iartă.

o fi ceva reprobabil aici? sau e ceva de admirat?

de vacanţă

unu
evident mă enervează când nişte oamenii faini cu blog, se hotărăsc brusc să nu mai scrie în el. au motivele lor - eu zic că încep să aibă o viaţă - însă mă întreb de ce şi-l şterg, astfel ca nimeni să nu-i mai ctească?
cu toate astea, abandonarea propriului blog e un fapt firesc, doar dependenţii ca mine încep să creadă altfel, şi nu pot să nu regret că nu mai pot citi opiniile unor români deştepţi. pe care în viaţa reală nu-i pot întâlni.

astfel, au renunţat să scrie El Desdichado (blogul excogitaţii crepusculare), Cristian Sîrb (blogul masa_pustie), şi-a şters blogul Bianca Stupu (blogul cartea care scrie). îmi pare rău.

doi
cumea literaturii kitsch mi se pare rescrierea literaturii sentimental-burgheze englezeşti - în speţă jane austen - sub forma horror-ului, apropo evident de succesul scriitoarelor stephenie meyer şi charlaine harris.
iată aici o reclamă, via ana pauper:

evident, mutaţia barbară (baricco) se mută iată, din sfera esteticului în cea a emoţiilor tari, primare.
există întotdeauna lucruri care să mă surprindă.

premiile blogăristice

se poartă o leapşă printre blogări: premierea reciprocă. doi dintre ei, capricornk13, mario barangea şi arana mi-au acordat şi mie premiul blogul de aur, care mă onorează şi pentru care le mulţumesc:


mi-a plăcut intuiţia lui capricornk13 c-o să mă enervez :) şi îi dau puţin dreptate.
pentru că după cum se dau premiile în românia, chiar şi astfel de premieri între noi îmi miros a sectă :) - aşa că mă opresc cu premierea mai departe a altora - sper să nu supăr pe nimeni şi să nu se înţeleagă că nu citesc bloguri care să merite un premii şi mai mari!

încă o dată, mulţumesc foarte mult pentru consideraţie.

ps - cred că nu trebuia să scriu postul ăsta...

poveşti, mereu poveşti

tocmai ce-am văzut eragon pe hbo. care m-a impresionat foarte mult.

dar nu pentru că joacă jeremy irons, john malkovich sau robert carlyle, sau pentru că e o poveste fantasy - doar sunt la modă, vezi frăţia inelului sau cronicicle din narnia, chiar inimă de dragon.

ci probabil pentru că filmul a atins nişte corzi ale lumii mele interioare de poveste.

subiectul filmului este dintr-o carte scrisă de un tânăr (american) de numai 15 ani, cristopher paolini, ce reuşeşte, mai bine ca un om mare, să adune ingrediente de poveste - lupta binelui cu răul, magia, eroismul, prietenia, dragostea, oameni şi dragoni laolaltă - într-un mod original şi, ceea ce contează mai ales, cu efect.
las că de pe urma cărţilor sale, tânărul autor s-a îmbogăţit, investindu-şi banii în propria companie dedicată şi educaţiei.

iată interviul cu autorul cărţii, precum şi copertele cărţilor în româneşte:

zile exemplare, roman despre poezie şi moarte

las că scriitorul a urmat cursuri de creative writing - ceea ce pentru mine e o blasfemie -, las că acest roman e frate cu cel care s-a bucurat de mare succes (orele), ba chiar şi de o ecranizare - încă o blasfemie. las sursele livreşti de unde michael cunningham s-a inspirat.

le las pe toate pentru că michael cunningham a reuşit să scrie ceva minunat!

acest roman mi-a plăcut pentru că:

ia un personaj care în viaţa reală este un outsider şi îi acordă alte valenţe, în speţă cunoaşterea pe dinafară a poeziilor lui walt whitman. şi nu doar memorarea acestor versuri, ci asimilarea lor, astfel încât viaţa şi cartea sunt acelaşi lucru şi orice face sau spune el poate face parte din carte.
prin lentilele poeziei lui whitman, el vede altfel viaţa, şi-o îmbogăţeşte, sau mai precis o înţelege într-un mod ingenuu, descoperă o lume de iarbă şi cer.

rămase privind în gol sub constelaţii. walt îl trimisese aici, să găsească asta, şi el înţelese. credea că înţelese. ăsta era raiul lui. nu broadway sau căluţul cu rotile, ci iarba şi tăcerea; raiul era un câmp de stele. era ceea ce-i spunea cartea, noapte după noapte. când va muri îşi va părăsi trupul beteag şi se va preschimba în iarbă. va fi astfel pe veci. nu trebuie să se teamă, întrucât era o parte din el. ceea ce el crezuse că era un pustiu neînsufleţit era doar dorul de asta. (p.104)

cum spuneam, cartea are trei părţi, derulate în timpuri diferite - secolul xix, xxi si xxii (da, cartea este pe o treime science fiction, fără a fi "afectată") iar personajele sunt de fapt 3 - simon, luca, catherine -, surprinse prin 3 avataruri.

ce mai zice cunningham?
nu trebuie să cauţi mulţumirea în altă parte, pământul acesta mi-ajunge, nu doresc constelaţiile mai aproape, nu ţin să le-ating, ştiu că stau bine şi ele acolo pe unde se află, ştiu că şi ele-s de ajuns pentru câte le au.

Dumnezeu este o maşină sfântă şi ne iubeşte atât de aprig, atât de desăvârşit, încât ne devorează pe toţi. de-asta suntem aici, să fim iubiţi şi mâncaţi. (p.130)

ce zice whitman?
un copil m-a întrebat: ce este iarba? aducându-mi/
un smoc în mânuţe./
ce să-i spun? să-i răspund? decât el nici eu/
nu ştiu mai mult.

sunt mulţumit - văd, joc, râd, cânt (p.119)

overall, o carte musai de citit! (e la doar 10 lei la polirom)

michael cunningham, zile exemplare, ed. polirom, iaşi, 2006, trad. rareş moldovan, 432 pagini broşate
coperta de angela rotaru

saitul autorului aici.
foto autor, de-aici.