o chestie desuetă - teatrul radiofonic

de aproape 4 ani, de când m-am mutat în bucureşti, fără calculator/leptop şi fără televizor, ascult radio.

evident, în fiecare dimineaţă, radio guerilla. la serviciu, guerilla.

dar seara, când se face miezul nopţii, pun pe radio cultural şi ascult teatru radiofonic în serial. am ascultat teatralizări de romane vestite (pe unele nu le voi citi niciodată) - archibald cronin, zola, balzac, nicolae filimon, panait istrati ş.a. - şi de piese celebre. asta se leagă de trecutul meu personal din vremile ceauşiste, când elev îmi organizam lecţiile între pauzele de teatru radiofonic. iar duminica trebuia să maă trezesc la ora 9:00. era ora de teatru.

de ce-mi place teatrul radiofonic?
în primul rând pentru că-mi pune imaginaţia la treabă. pe fondul sonor al actorilor emeriţi, îmi pot imagina singur şi liber un alt univers.
în al doilea rând, pentru că ascult poveştile romanelor/pieselor teatralizate în fărâme mici de 20 de minute.

literatura rusă şi cititorii români

mă necăjesc când văd ignorarea totală a literaturii ruse recente de către cititorii români. aceştia se opresc la dostoievski (după 1989 devenit, din fericire, best seller), poate puţin la tolstoi (anna karenina) şi cam atât. arar ajung la vreun autor contemporan.

dar literatura rusă e uimitoare! în ceea ce priveşte romanul, cred că nici franţujii sau englejii nu au ceea ce au ruşii, iar mai târziu sovieticii.

înţeleg că dostoievski, tolstoi, gogol atrag prin misticismul lor oriental, dar ei sunt doar începutul! sunt contemporanii lui turgheniev, prieten cu flaubert şi model pentru maupassant - un cuib de nobili, prima iubire, povestirile unui vânător sunt capodopere incontestabile. lermontov era febleţea lui vladimir nabokov, a tradus chiar un erou al timpului nostru în engleză.
simbolistul andrei belîi scrie un minunat roman în proză ritmată, plin de ironie şi rafinament, petersburg.
să nu-l uităm pe maxim gorki, măcar pentru paginile memorialistice despre cehov şi tolstoi.
dacă n-ar fi fost ecranizarea hollywoodiană, cu siguranţă şi lui boris pasternak i se uita doctor jivago. îi mai ştie cineva versurile? sau ale lui bulat okudjava, autorul minunatei călătorii a diletanţilor?

urmează perioada sovietică. acum pe deplin ignorată de perioada noastră capitalistă.
dacă n-ar fi fost umorişti-ironici, lui ilf şi petrov li s-ar fi uitat chiar şi cele douăsprezece scaune. povestirile absurde ale lui daniil harms, la fel.

din păcate pentru mine, nu pot spune nimic despre câţiva autori pe care nu i-am citit, deşi au fost celebri la vremea lor: mihail şolohov cu romanul său pe donul liniştit şi aleksei tolstoi cu calvarul. uitatul vasili grossman cu viaţă şi destin şi mihail bulgakov cu al său bestseller maestrul şi margarita.

evident, soljeniţîn cu capodopera sa o zi din viaţa lui ivan denisovici şi best sellerul şi la noi arhipelagul gulag. şi uitatul - tot despre gulag - varlam şalamov cu povestiri din kolîma.

dar mai sunt valentin rasputin cu a sa despărţire de matiora, andrei bitov cu apreciata peste hotare casa puşkin (n-am citit). vladimir makanin cu underground. viktor astafiev, ce m-a impresionat atât nu demult cu visul crestelor albe. la fel, cinghiz aitmatov cu faimosul său o zi mai lungă decât veacul. a nu se uita venedikt erofeev cu moscova-petuşki.

utopiile lui evgheni zamiatin din noi sau a lui andrei platonov din cevengur.

să mai spun de romancierii ruşi contemporani, traduşi la noi în mare parte la curtea veche: gheaţa lui vladimir sorokin, mitraliera de lut de victor pelevin, zâtul tatianei tolstaia,
autorul de romane poliţiste cu mare vad la occidentali boris akunin.

toate cele enumerate sunt traduse sau retraduse, prin anticariate şi librării. din păcate, invizibile prin ubicuele cărţi din literatura engleză. pe principiul nu e mare lucru de capul vecinilor, ignorăm o literatură excepţională la foarte îndemână.

acest post e spre amintire. poza de aici.

capodoperele mele cinematografice. umberto d.

nu ştiu dacă sunteţi consumatori de film italian, dar eu ador umberto d. - un film de autor al lui vittorio de sica din 1952.
mie mi se pare că e unul din filmele de referinţă despre drama bătrâneţii, alături de fragii sălbatici ai lui bergman.

umberto domenico ferrari este un pensionar italian care are o pensie de mică şi o datorie de 15 000 lire la proprietăreasa imobilului în care a locuit 20 de ani - o cutră parvenită. locuitul aici devine un infern şi singurele mângâieri i le dă bucătăreasa maria căreia-i plac soldaţii şi câinele flike căruia nu-i place laptele.

două dintre scenele filmului mi se par geniale pentru arta cinematografică. una este aceasta, când umilinţa cerşitului e de neacceptat, chiar cu preţul morţii.

cea de-a doua scenă e cea despre sinucidere. pentru că nu se poate despărţi de câine, bătrânul umberto se gândeşte să moară împreună. evident, câinele are un şoc şi fuge.

fericit c-am făcut rost de film, graţie lui adi.

provocarea "iubesc clasicii!" - leapşă franţuzească

preiau o leapşă de pe un blog franţuzesc începută anul trecut pe blogosfera livrească galică. scopul ei este să reînvie cititul literaturii clasice.

este vorba despre o carte clasică pe care să o citim pe lună şi despre care să scriem pe blog.
- din antichitate până-n 1960.
- din toată literatura lumii.

reguli:
1. alegeţi o carte pe care s-o citiţi.
2. vă-nscrieţi aici - în comentarii sau pe mail.
3. postaţi despre carte în timpul lunii respective şi puneţi link aici (împreună cu sigla), astfel încât cei care vă citesc postarea să ajungă la lista cu alte cărţi clasice.

ideea originală pe blogul mariei l. aici.

s-au înscris în campanie următorii iubitori de clasici:

- orbirea de elias canetti (maya)
- jucătorul de şah de stefan zweig (maya)
- idiotul de dostoievski (tomata cu scufiţă)
- demonii de dostoievski (vlad bogos)
- quo vadis de sienkiewicz (beth)
- l'homme qui rit de victor hugo (adina)
- fabrica de absolut de karel Čapek (adina)
- pentru cine bat clopotele de hemingway (cristi)
- sicriul de aur de mora ferenc (feri balin)
- last temptation de kazantzakis (mădălina)
- demonii lui dostoievski (capricornk13)
- omul care era joi de g.k. chesterton (adina)
- the snows of kilimanjaro de hemingway (capricornk13)
- nimic nou pe frontul de vest de erich maria remarque (capricornk13)
- cevengur de andrei platononov (dragoş)
- don quijote de cervantes (dragoş)
- carnete de marcel proust (dragoş)

un roman/nişte poveşti, o minune!

nu regret c-am urmat recomandarea lui marius chivu (a cărui părere e aici) de-a pune mâna pe cartea lui cristian teododrescu, pe care-l cunoşteam de departe, de la câteva lansări din defuncta colecţie cotidianul. personajul mi s-a părut ceva neutru.

dar scriitorul cristian teodorescu scrie extraordinar! faţă de ce-am citit în ultima vreme, scrisul lui teodorescu e... n-am cuvinte. poate zilele regelui l-ar egala stilistic.

am trecut de sute de ori prin gara medgidiei, oraş natal al lui teodorescu. dar nu mi-am închipuit că-mi va fi dat să-i cunosc oamenii şi istoriile/istoria lor, aşa cum (le-)am cunoscut citind această carte. dacă aracataca/macondo va rămâne prin garcia marquez (prima referinţă care-mi vine-n minte), oraşul dobrogean va rămâne prin medgidia, oraşul de apoi. ba chiar, mie cartea aceasta mi-a plăcut mai mult decât a columbianului.

nu e foarte complicat!

afli povestiri mici, a 2-3 pagini fiecare, cu întâmplări aparent banale, dar excepţionale pentru aceia ce le trăiesc. fiecare amănunt contează şi nu plicitiseşte, întâmplările sunt pline de farmec! cuvintele se-nşiră ca la ion creangă, c-un aşa firesc, că nici nu zici c-au ieşit din mintea unui scriitor, absolvent de litere, scriitor la gazetă.

îţi închipui lesne cî ai în faţă un moş sfătos ce şade pe-o buturugă şi-ţi povesteşte cu mult dor de-ale vieţii valuri. paul cernat zice bine aici că "fiecare secvenţă e narată tacticos, pe un ton complice de tacla, cu naturaleţe, sobrietate comprehensivă şi un zâmbet mucalit în colţul gurii."

un cârciumar parvenit şi ospătarul său, un primar, o doctoriţă evreică, un imam erudit şi celebru, un şef de gară, un moşier, ceva curve, legionari şi apoi comunişti, tineri şi bătrâni joacă o comedie umană într-un orăşel de provincie românesc. doar dacă eşti rău intenţionat nu prinzi drag de toţi. mie mi-a amintit foarte mult de ştefan bănulescu.

dar mai uşor cu superlativele, dragoşe! că nu-ţi prea stă în fire! şi aici aduc în discuţie coperta patru care reclamă cum că nu s-a mai scris aşa ceva în românia... hm!

[birjarul] era însurat cu o bulgăroaică pe care o adusese din silistra. bulgăroaica, nimic de zis, îşi mai făcea din ochi cu turcii din cartier, ori că aşa i se părea lui grigori. o bătea cel puţin o dată pe săptămână, cu biciuşca lui neagră de piele. când nu mai putea să rabde, fugea iovanca prin curte, mai îmbrăcată, mai dezbrăcată, cum se nimerea. făceau turcii galerie de peste gard. dacă grigori era aprins rău, se lua după ea prin curte. (p.93) alte fragmente pe aici.

mesajul cărţii pentru mine - bârfa românească scrisă bine se face capodoperă. şi oare-a scris cristian teodorescu capodopera sa? eu aşa aş zice! şi mai zic că el poate nici nu ştie.

cristian teodorescu, medgidia, oraşul de apoi, editura cartea românească, bucureşti, 2009, 276 pagini coperta de radu răileanu

alte păreri "critice" aici, aici, aici, aici şi blogăristice momentan aici.