voi începe cu o serie de posturi despre lecţiile pe care mi le-au dat mie anumite capodopere. încerc astfel să împărtăşesc cu voi un anumit gust literar dobândit prin lecturi. sper să fie de folos atât cititorilor, cât şi tinerelor condeie.
voi începe azi o mică lecţie de literatură de la o povestire pe care am citit-o recent de cehov. ea se cheamă
la tribunal
timpul şi locul
într-o mohorâtă zi de toamnă, în oraşul N., capitală de judeţ, în clădirea cafenie a statului...
despre ce va fi vorba
dar, cum zice proverbul, copilul cu două moaşe rămâne cu buricul netăiat. aşa şi cu această clădire: ea surprindea şi indispunea pe orice nou sosit care nu era slujbaş, prin lipsa totală de confort, prin vechimea ei şi prin înfăţişarea mohorâtă, de cazarmă, atât pe dinafară, cât şi pe dinăuntru. chiar şi primăvara, în zilele pline cu soare, părea învăluită într-o umbră adâncă. iar în nopţile cu lumină de lună, când copacii şi căsuţele târgului, cufundate în somn tihnit alcătuiau o singură masă de întuneric - numai ea îşi înălţa, cu stângăcie şi parcă fără nici un rost zidurile uriaşe de piatră deasupra peisajului modest, tulburând armonia generală, numai ea nu dormea, de parcă nu putea să se scuture de amintirea păcatelor grele, de neiertat, ale trecutului. pe dinăuntru parcă era o şură, fără nimic prietenos. şi era curios să-i vezi pe acei procurori, judecători şi preşedinţi ca scoşi din cutie - care acasă la ei făceau scandal pentru un firicel de praf sau pentru cea mia mică pată de covor - cât de uşor se împăcau aci cu bâzâitul ventilatoarelor, cu duhoarea grea a lumânărilor de seu şi cu pereţii murdari şi veşnic aburiţi.
bun, curiozitatea a fost creată. am înţeles că personajul principal este chiar această clădire, unde se petrec lucruri neobişnuite, anormale. tulburătoare, thrill.
întâmplarea
mujicul nikolai harlamov, acuzat că şi-ar fi ucis nevasta.
un accident
când ajunse aproape de banca acuzaţilor, soldatului din escortă i se întâmplă un mic accident: se împiedică pe neaşteptate şi scăpă puşca din mână. dar în aceeaşi clipă o şi prinse din zbor, cu care prilej se lovi destul de tare cu patul puştii peste geunchi. în sală se auzi un râs uşor. de durere sau poate ruşinat de stângăcia lui, soldatul de înroşi.
fapt divers? sau capcană literară?
ceilalţi actori ai povestirii
judecătorul, avocatul apărării şi procurorul sunt şi ei oameni. tare plictisiţi, preocupaţi mai mult de contingenţele vieţii. de exemplu, ce era, la urma urmei, această pledoarie? o apărare banală, făcută din ordinul şefilor, după un tipic de mult cunoscut. la fel, acuzatul e liniştit, din cauza nepăsării şi mohorelii din jur. - de parcă ucigaşul ar fi un simplu obiect de cancelarie sau parcă l-ar fi judecat o maşină nevăzută, mânuită dumnezeu ştie de cine, nu de oameni, în carne şi oase... (colonia penitenciară avant la lettre?)
procesul
acuzatul e întrebat decă a ucis, el nu recunoaşte. e întrebat ce-a făcut după crimă, a umblat pe câmp, se speriase.
intervine medicul autopsist, judecătorul şi procurorul trag o bârfă mică, ba chiar apărătorul are o scânteie de conştiinciozitate, dar care se topeşte. îi scăpase de pe buze sub impresia liniştii din sală, a plictiselii, a bâzâitului ventilatorului...
se trece apoi la arma crimei, topotul. acuzatul nu recunoaşte că e toporul lui.
- ca în faţa lui Dumnezeu! - strigă el întinzându-şi gâtul. dacă nu mă credeţi, atunci vă rog să-l întrebaţi şi pe fecioru-meu, pe prohor... proşka, unde-i toporul? - întrebă deodată, cu asprime, întorcându-se scurt spre ostaşul care-l escorta. unde-i, hai?
coincidenţa
urmă o clipă dureroasă. toţi cei din sală parcă se lăsară în jos şi se făcură mai mici... prin mintea tuturor celor de faţă trecu acelaşi gând înspăimântător, de neînchipuit, al unei nemaipomenite coincidenţe. şi nimeni nu încercă şi nu îndrăzni să se uite la soldat. fiecare ar fi vrut să alunge gândul acela şi să-şi închipuie că nu auzise bine.
santinela se schimbă.
toţi îşi ridicară capul, căutând să se uite aşa fel, de parcă nu se întâmplase nimic, şi-şi văzură înainte de treabă...
sfârşit
concluzii
pe mine m-a cutremurat povestirea, ca şi pe cei din sală. nu contează dacă mujicul îşi omorâse sau nu nevasta, nu contează finalul procesului.
ci judecata lui cehov, neutră când e vorba de cea penală, nici măcar morală, dar una puternic UMANĂ. urâtă e lumea noastră, oamenilor, spune el. şi nici măcar nu mai aveţi urechi să auziţi.
genial mi s-a părut modul de descriere a locului pierzaniei. nici o consideraţie filozofică, doar alchimie de cuvinte. în câteva rânduri, te face să vezi, dar mai ales să simţi ce-o fi simţit şi autorul însuşi (clădirea cafenie e din zvenigorod) sau nu.
dar cum nu-mi place să comentez prea mult lucrurile care-mi plac, vă las pe voi să ghiciţi de ce-am boldat anumite cuvinte.
a.p. cehov, la tribunal, în opere, vol.3 (un roman cu un contrabas, fericirea şi alte povestiri), editura univers, 1989, p.402 - 407, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma.
oricum, furtuna e piesa de geniu a lui shakespeare care lasă regizorului libertatea creaţiei.
