Chestii PROUSTeşti

„L’amour le plus exclusiv pour une personne est toujours l’amour d’autre chose.” Marcel Proust*

Simt şi-acuma disperarea cu care căutam pe jos cuvinte ca s-o impresionez; petrec minutele de după ore când îi spuneam orice – numai să le umplu ca să fiu cu ea; simt invidia celorlalţi băieţi din clasă când m-aşezam triumfător cu ea-n bancă; mai aud întrebarea mamei despre firele de păr lung de pe uniformă; simt furia şi aud măscările din gândul meu când dansa fox cu boul de Petrică; chiar prezenţa ruşinoasă din proprii pantaloni; şi numele, da, numele ce-mi trezeşte şi-acum reverii psihedelice...
Însă trupul ei, chipul ei, nu ştiu de ce, nu i-l mai ştiu.
Proust îmi spune că asta înseamnă dragoste exclusivă.
Prima din viaţa mea.
____________________

* À la recherche du temps perdu, Editions Gallimard, 1999, p.655, texte etabli sous la direction de Jean-Yves Tadie

La origini

Deoarece una dintre pasiunile tinereţii mele a fost orientalismul - la Luvru n-am scăpat sumerienii -, îmi place să mai răsfoiesc din când câteva dintre textele antice, adunate în româneşte de câţiva orientalişti de marcă de la noi - dintre ei, eminentul Athanase Negoiţă (1903 - 1994, preot paroh la Foişorul de Foc).

Aşa că aseară am recitit Legenda lui Ghilgameş, după tăbliţele originale.

Uitasem de preocupările psihologice ale sumerienilor de-acum 6000 de ani.

De pildă că sălbaticul şi hirsutul Enkidu era alter-ego-ul lui Ghilgameş, că faptele rele pot fi "salvate" cu ajutorul prieteniei, că adesea nemurirea se pierde din cauza unei întâmplări banale - vine şarpele şi ţi-o fură.

Am mai recitit Povestea unui amărât, fain imn comparabil cu cele veterotestamentare - care ne-arată că problemele omului au fost aceleaşi...

Mi-ar plăcea să citesc pe bloguri mai mult despre Ghilgameş, despre Odiseea şi despre Nibelungi (pe care, vai, n-am citit-o!), decât despre "minunile" lui Murakami şi ale lui McEwan...

Gândirea asiro-babiloniană în texte, col. Bibliotheca Orientalis, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, traduceri, texte introductive şi note: Athanase Negoiţă, 392 p

Cine ne sunt premianţii la cultură?

Poate credeţi că mi se căşună pe unii oameni, dar ce să fac când tocmai am aflat de aici că Ovidiu Şimonca, cel cu cronica de carte jenantă (cronica, nu cartea) a primit la Gala jurnalismului cultural premiul pentru interviu: "Pentru că interviurile sale sînt „pe bune“, adică ştie ce trebuie să obţină de la fiecare persoană intervievată, fără ca interviul să devină oficial şi scorţos." Hm!

Am zis că nu le are omul pe toate, o fi bun la interviuri culturale, dar. Stupoare! Citind în Observator cultural - şi nu în Click!* - câteva dintre întrebările adresate soţiei lui Gombrowicz, Rita - i) Cînd v-aţi cunoscut, ce vîrstă aveaţi dvs., ce vîrstă avea Gombrowicz? (ea era mult mai tânără) ii) Eraţi admiraţi? iii) Moartea lui Gombrowicz a fost un accident sau a fost bolnav? iv) Vă e dor de Gombrowicz? v) Cum vă e dor de Gombrowicz? (sic!) - mă întreb ce-o fi gândit intervievata dup-aceea...

Eu aş fi mers pe Ana Chiriţoiu & Gruia Dragomir, dar deh, trebuie să ne consolăm că orice juriu - la această categorie, însăşi Elena Vlădăreanu (da, cea cu mediocritatea lui Ivan Ilici) - e subiectiv...

_____________________

*Da, chiar am auzit de acest cotidian!

Revolta împotriva "împoponării"

Nu e o carte pentru oricine.
Am început-o de vreo trei ori, dar a trebuit să vină 2009 ca s-o duc pân-la capăt.
Pentru că se citeşte greu, fără să-i ştii secretul. Pentru că are unul:
Pe lângă că-i o carte ce denunţă manipulările sociale şi educaţionale, într-însa, Witold Gombrowicz se revoltă şi împotriva canoanelor literare, ba chiar impotriva artei şi a lumii înseşi.

Arta. El zice că nu omul e pentru artă, ci arta e pentru om (eu uitasem). Arta trebuie să-l ajute pe om/creator să-şi şlefuiască stilul personal (şi nu pe cel artistic). Şi ne arată însuşi Gombrowicz cum se face - utilizând un stil nou – absurd, ludic, la mişto, “cool” –, potrivit lui, adresat nu maturilor, ci tinerilor inocenţi, imaturi, “neîmpoponaţi” de şcoală şi societate. Practic, scrie liber de orice regulă, aşa cum vrea muşchii lui.

Lumea. Faţă de lumea "matură", el spune că trebuie din când în când să faci un pas înapoi şi să te distanţezi ca să-ţi dai seama ce dracu se-ntâmplă (uitasem şi asta). El o face şi găseşte lumea teribil de hilară şi absurdă, cu toată “maturitatea” şi seriozitatea ei.

Mi-am însuşit o lecţie contrară opiniei mele de pân-acum, în ceea ce priveşte mediocritatea:
Omul e profund dependent de imaginea lui creată în sufletul altui om, chiar dacă acest suflet ar fi al unui cretin. Cu cât opinia cuiva este mai mărginită, mai tâmpită, cu atât ea este mai importantă, mai arzătoare, exact ca o gheată strâmtă care se face simţită mai dureros decât una bine croită. (p.9)

Câţi artişti au citit asta?

N-am de gând să povestesc acţiunea, are multă violenţă, absurd, viol, farsă, chiar – n-o să vă vină să credeţi – dragoste. Dar oricum, dacă nu vă place Ionesco, Joyce sau Beckett, eu zic să n-o citiţi. um spuneam, nu e o carte pentru oricine.

Witold Gombrowicz, Ferdydurke, Editura Univers, Bucureşti, 1996, trad Ion Petrică, 262 p. – cartea e reeditată la Rao.

Belfereală

Răsfoind pe-acasă un volum de conferinţe radiofonice d-ale lui Mircea Eliade*, găsesc un îndemn către cei care sunt mai mult belferi, decât intelectuali (termenul e folosit şi de Gombrowicz).

Când suntem belferi?

Eliade zice că belferul nu asimilează. Din lene, nu-şi dezvoltă o anume sensibilitate faţă de artă şi lume, nu se lasă transformat pe dinăuntru.

Exemplul 1: Sunt belfer - şi nu un intelectual adevărat (intus legere = a citi înlăuntrul lucrurilor) -dacă citesc Odiseea fără s-o asimilez şi s-o contemplu - adică fără s-o citesc şi s-o recitesc cu dragoste, cu fervoare, cu imaginaţie, fără să mă emoţionez căutând "conştiinţa teoretică a lumii pe care-o avea omul homeric"

Exemplul 2: La întrebarea mea de ce ţi-a plăcut cutare carte?, cineva mi-a răspuns că i-a plăcut cum scrie. Adicătelea, a citit belfereşte şi şi-a pierdut timpul degeaba. N-a descoperit conştiinţa vreunui personaj, n-a descoperit o viziune asupra lumii, n-a asimilat nimic, n-a rămas cu nimic de pe urma cărţii.

Şi pentru că sunt şi eu, din când în când, belfer, îmi propun să nu se mai întâmple.

_____________________
* Mircea Eliade, 50 de conferinţe radiofonice, 1932-1938, Ed Humanitas & Ed Casa Radio, Buc, 2001, p.207 Evident, Eliade merge fenomenologic mai departe, la simţirea organică şi nu estetică a vieţii cosmice de dincolo de oraş, de căutare a ritmurilor şi semnificaţiilor naturii.

Verdictele lui Nicolae Manolescu

Dacă încă din şcoală, de când ne dădeau profesorii comentarii de tocit, de crăpam cu toţii memorându-le, nu am înţeles rostul criticii literare, pot fi de acord cu opiniile câtorva intelectuali numiţi, din motive ezoterice, critici.

Recent, Nicolae Manolescu a scos ceva asemănător cu enormitatea editorială a lui Călinescu pe care tot 'telectualul român se chinuia înainte de 1989 s-o aibă în bibliotecă, fără însă s-o deschidă vreodată. Şi aici scrie câteva opinii – probabil argumentate.

Iată la care subscriu voios:
- Norman Manea e lipsit de talent (am citit şi eu Întoarcerea huliganului, mi s-a părut grea, fără coeziune, o adevărată corvoadă stilistică).

- Mircea Cărtărescu e cap de afiş cu Faruri, vitrine, fotografii, la capitolul debut in poezie postbelică.

- Emil Brumaru e „un poet minor”.
- Nicolae Breban “scrie romane tot mai sclerotice"

-Eugen Simion - e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă”

-Proza lui Eminescu Cezara e valoroasă doar prin curajul scenelor erotice, iar Avatarii faraonului Tla şi Archaeus “n-au consistenţa care să le impună memoriei noastre.”

Şi iată la care mă abţin (pentru că nu i-am citit, dar parcă acum nu-mi mai vine să-i citesc):

- Vocile nopţii de Augustin Buzura ”e unul dintre cele mai importante romane ale secolului XX".
- Gabriela Adameşteanu – Dimineaţă pierdută e numai pe jumate bun, Întâlnirea e un roman ratat.
- Ştefan Agopian e un scriitor minor, pentru că nu a abordat teme mari.

Sper ca şi aceste verdicte să nu apară brusc în manualele de literatură pentru tocit. Ele au fost culese de aici.