„toate operele eu le împart în două categorii: cele care-mi plac şi cele care nu-mi plac. alt criteriu nu am...“
a.p. cehov
__________________________
un blog de dragoș c. butuzea
15 ianuarie 2009
Azi, de 15 ianuarie
Sau măcar să ne-aducem aminte de o strofă din poeziile lui.
14 ianuarie 2009
Cernat? Chivu? Sau Rogozanu? – partea a doua
1) Ce facem când ne-am săturat de anumite teme de care se face abuz (cum spuneam eu că m-am săturat de tema copilăriei comuniste)? Revenim la vechile valori „tari” deja tocite sau mergem mai departe? Departe către ce?
2) Sau ce facem când anti-canonicul devine canon / conformism? (E notorie poziţia „anti-recentistă” a lui Patapievici din Omul recent) Care ar fi modul de a-l deconstrui şi pe el?
3) În ce mod se mai poate răzvrăti scriitorul (vorba lui Llosa) sau artistul contra unei lumi deja obosită de-atâta răzvrătire?
În schimb, Costi Rogozanu tratează subiectul cu uşurinţă. El emite următoarele presupoziţii:
- lipsa de conformism înseamnă ruperea de lume
- o „temă” mare surpă amuzamentul (dar Caragiale, Ionesco, Hasek?)
- dacă te plictiseşte vreo capodoperă e vina ta, dacă te plicitiseşte literatura tânără, „şi-o fură autorul”.
Închei spunând că, din punct de vedere personal, nu am nevoie ca vreun critic să-mi spună dacă o carte e bună sau nu – mi-am luat ţeapă de multe ori plictisindu-mă ceea ce ei considerau „capodopere”, în contrapondere cu entuziasmul faţă de ceea ce considerau ei „minor”. Dar iată, pot adăuga că pot apărea idei importante şi fertile, demne de discutat.
Harold Bloom spune: „Pragmatic vorbind, valoarea estetică poate fi recunoscută sau trăită, dar nu poate fi împărtăşită acelora care sunt incapabili să-i surprindă senzaţiile şi percepţiile. A polemiza în numele ei este întotdeauna o greşeală.” (Canonul occidental, Ed. Art, p.45)
13 ianuarie 2009
Cernat? Chivu? Sau Rogozanu? – partea întâi
Dar ce spune Cernat?
Spune multe. Dar pe scurt, zice-aşa: Că scriitorii tsunami-ului editorial de la Polirom şi Cartea Românească au mize mici şi suflu scurt, sunt incapabili să creeze personaje, că scriu bazându-se pe derizoriile experienţe proprii, pe scene tari şi pe mizerabilisme. Că nu sunt preocupaţi de înţelegerea superioară a condiţiei umane.
Explicaţia?
1. nu şi-au ales clasicii drept modele
2. îşi asumă din start „minimalismul” – se opun, adică, faţă de ceea ce e considerat canonic.
Nu pot fi de acord cu Paul Cernat, când dă câteva exemple concrete de autori – dezavuaţi sau îmbrăţişaţi.
De pildă pot spune că, după criteriile de valoare ale lui PC, Cruciada copiilor (el spune că are verbozitate melodramatică şi greoaie) are şi personaje pregante – şi-acum îl ţin minte pe ţigănuşul Calman – are problematică, chiar viziune. Luminiţa, mon amour are două personaje super-pregnante, problematică – a dragostei dezamăgitoare, cu toată că nu se străvede viziunea. Nu cred că apăruse Zilele regelui al lui Florian, dar e aici o viziune aproape mitică, fantastică, personajele sunt bine descrise, chiar Manastamirflorinda, poate problematica lipseşte, dar compensează cu suflul epic.
Despre cine să mai zic? Din păcate, vai, n-am citit T.O. Bobe şi ultimul Rădulescu...
Mai e ceva cu care nu sunt de acord – cu exclusivitatea criteriilor pe care PC le foloseşte; adicătelea, dacă un roman mă emoţionează, mă face să simpatizez cu autorul, mă pune pe gânduri – după el nu-i un roman excelent, nu e capodoperă. Şi-apoi, dacă PC crede că Războiul sfârşitului lumii şi Un veac de singurătate sunt capodopere asemenea lui Război şi pace, m-am lămurit... Nu mai zic de Ion, Fraţii Jderi şi Dimineaţă pierdută (sic!)
Sunt de acord cu două afirmaţii ale lui Paul Cernat:
1. Postmodernismul declarat anti-canonic a devenit el însuşi canonic – de unde PC propune ca soluţie personală reîntoarcerea la clasicism.
2. Pentru a crea / pentru a fi autor e nevoie de viziune şi conştiinţa valorii.
De asemenea, nici eu n-aş lua drept modele literare Burroughs, Palahniuk, Ellis, Bruckner sau Nothomb, dar Cernat îi uită pe alţii – Saramago, Pynchon, Audeguy, Sorokin s.a.
(va urma)
12 ianuarie 2009
Pro Le Clézio
Totuşi, motivaţia juriului e de fiecare dată alta.
Uităm că juriul nu numai că este, ca orice juriu, subiectiv, dar şi că are o misiune şi mai grea, aceea că trebuie să aleagă dintre mii de literaturi, despre care noi, cititorii obişnuiţi, habar n-avem.
Le Clezio
Cine e? Un sondaj al revistei Lire din 1994 "Care este cel mai mare scriitor de limbă franceză în viaţă?" l-a pus pe primul loc pe Le Clézio, pe-al doilea bătându-se Julien Green (un american!) şi Jean d'Ormesson. (Şi apropo de d'Ormesson, întrebat într-o emisiune TV dacă Le Clézio merită Nobelul, rivalul său într-ale romanului a zis că da, îl merită, însă imediat a spus că nu-l consideră un autor mitic, în genul lui Proust şi Gide - de parcă un Proust sau un Gide ar mai putea exista azi !)
Le Clézio e un autor complex, care a trecut prin mai multe etape de creaţie – una experimentalistă, „furioasă”, începută cu Proces-verbal şi sfârşită cu Războiul, una fantastică (Giganţii), şi una clasică, începută cu Deşert. Eu am citit destul de demultişor Căutătorul de aur (din ultima etapă) şi mi-a plăcut mult. Mai ţin minte că este vorba despre o călătorie în căutarea unei comori dintr-o insulă; e vorba şi despre războiul cel mare, şi mai sunt nişte descrieri poetice extraordinare – cele ale bolţii cereşti le voi ţine minte mereu.
Oricum, chit că nu ne place verdictul suedez asupra literaturii contemporane, există totuşi un avantaj: ne face să mai citim şi alţi scriitori, uitaţi de editorii tot chitiţi pe cei notorii – alde Llosa, Murakami etc., care oricum, sunt citiţi şi vor rămâne în conştiinţa cititorilor.
11 ianuarie 2009
Apariţii interesante pe 09
Un articol din Cotidianul anunţă câteva apariţii importante – dintre care remarc următoarele:
- la Leda - Albă-ca-Zăpada de Donald Barthelme (prefaţat, cică, de Cărtărescu care m-a dus de nas cu noul lui roman amânat)
- la Humanitas Fiction (deh, Denisa) Drumul lui Cormac McCarthy, pe care momentan îl citesc în original, dar poate-o s-o comit şi în româneşte
- tot aici va apărea seria de autor Fernardo Pessoa ce va debuta cu Cartea neliniştirii (probabil tot în traducerea poetului Dinu Flămând) şi care a mai apărut la EFC, poate-o prind acum...
- şi era să-l uit pe Mishima (încă unul nou nouţ)