Ce scriitori am ratat noi, cititorii românii?

În timp ce noi, românii, citeam realism socialist şi stăteam la coadă la Cel mai iubit dintre pământeni, să recunoaştem scene tari de ceauşism – pe-afară proza lua noi forme şi noi conţinuturi.

America-l avusese pe Pynchon, Roth, Burroughs, nabokov, Barthelme, când noi încă ne extaziam la Faulkner şi Salinger.
Latinii trecuseră peste Cortazar, Fuentes, Onetti, Borges – noi juisam la Marquez.
Germanii comentau de zor pe Grass, Walser, Lenz, Botho Strauss, Handke – noi glosam pe Thomas Mann şi Hermann Hesse.

Pe-afară ceea ce se traduce acum la noi ca prospături sunt deja clasici. De unii, mari nume scriitoriceşti, cititorul român cultivat nici n-a auzit: Peter Handke, Peter Høeg, Uwe Johnson, Jorge Semprun, Primo Levi, Dürrenmatt, Mahfuz, McCarthy, Narayan etc.

Când om termina de tradus recuperările, ca să trecem, cu adevărat, la traducerile literaturii „la zi”?

140 de ani

Ştiaţi că anul acesta se împlinesc 140 de ani de la publicarea romanului Educaţia sentimentală a lui Gustave Flaubert? (1869)

Cu această ocazie, aseară, m-am apucat s-o încep din nou, cu gândul că poate de data aceasta o şi termin.

Este una dintre lacunele mele literare.

Poate am noroc şi m-apuc şi de altele, să recuperez.

Mircea Mihăieş în luptă cu bloggerii

Observ că tot mai mulţi oameni de cultură (o fi la modă!) - Andrei Pleşu, Luminiţa Marcu, acum şi Mircea Mihăieş - se răfiuesc cu blogurile / bloggerii. Nu cu Libertatea, nu cu Click, nu cu OTV, nu cu Antena 1-2-3, ci cu blogurile. Or vedea ei, nu spun, un pericol ce paşte la pândă minţile tinere...
Evident, pot spune liniştit că sunt bloguri şi bloguri – unele sunt mizerabile, poate chiar majoritatea. Dar ce să-i faci, asta-i lumea (curba lui Gauss se aplică şi aici).
Dar. Să generalizezi punându-i în aceeaşi oală pe toţi – pentru un intelectual de talia înaltă a lui Mircea Mihăieş, pe care, de altfel, îl admir nespus – mi se pare nepermis.
Într-un articol din România literară, el pare că se răfuieşte cu bloggerii, subliniindu-le punctele slabe, înşirând epitete şi mecanisme psihologice.
Par examplu:
Bloggerul – standard e un ins neliniştit, ce moare de grija altuia, dar nu-şi vede bârna din propriii ochi. Din acest motiv, „moderează“ orice remarcă susceptibilă să demonstreze că „împăratul e gol“ ori că marile lui dezvăluiri nu dezvăluie nimic. Ele sunt de regulă un amestec de informaţii preluate amatoristic, minciuni, supoziţii bolnăvicioase (adică ce ar face el dacă ar fi în locul celor incriminaţi!) şi de psihanalitică, vinovată aspiraţie de a-i domina pe ceilalţi.
I-aş excepta de la regulă pe blogger-ii din sfera culturii (aici mi-ar plăcea să intru şi eu – n.m.), alcătuiţi evident din altă plămadă. În aceste cazuri e vorba de pasiune autentică, de plăcerea de a împărtăşi, nu de înrolarea într-un război al manipulării şi în bătăliile mizerabile pentru supremaţie publică.
Şi rechizitoriul continuă...
Bloggerul luptă cu propria lui nelinişte şi, vai, superficialitate. Chiar dacă a nimerit un subiect valabil, ritmul de tăvălug în care trăieşte îl determină să-l dea fără scrupul de-o parte. Din acest motiv, senzaţia pe care-o ai e de dispariţie a oricărei ierarhii. Pentru consumatorul de blog, relatarea despre tragediile din Fâşia Gaza sunt la fel de importante (sau neimportante) ca evocarea fugară a unui apus de soare.

Evident, fiecare poate spune orice, în spiritul propriilor idiosincrazii. Însă în locul unor radiografii personale, mi-ar plăcea nişte studii ştiinţifice, cu studii de caz şi rigoare metodologică – de unde ar ieşi, poate, nişte concluzii valabile.
Altfel, facem literatură pe seama altora...

Veselie

Iată că blogul meu despre Eminescu a fost cât de cât remarcat şi tare sunt vesel - Simona Popescu mă descurajase spunându-mi că e un proiect deja mort din faşă...

Un scriitor olandez adevarat

Nu am citit multi scriitori olandezi, cei care-mi vin în minte sunt Huizinga, Cees Nootebom – a cărui Următoarea poveste mi-a plăcut acum câţiva ani bunicei – mai recent Arnon Grunberg. Şi cam atât.
De la un anticariat din Constanţa mi-am luat Atentatul de Harry Mulisch (s-a făcut şi un film care-a luat Oscarul pentru cel mai bun film străin în 1986 - vezi trailerul mai jos).

E vorba despre o întâmplare întâmplată unui băiat de 12 ani pe vremea războiului. Întâmplarea îi schimbă viaţa cu 180° şi nu numai. Se încăpăţânează să revină şi dup-aceea, în maturitate şi bătrâneţe.

Lecţia romanului?: Trecutul vine ori de câte ori e nevoie pentru a scăpa de el.

Evident, autorul glosează pe teme ca dragostea, războiul, remuşcarea, vinovăţia, tragicul şi multe altele.
Scriitura e simplă, romanul se citeşte repede.
 
Fragmente:

Cunoaşteţi anecdota lui Dickens, nu? În fiecare an, în ajunul Crăciunului, organiza un dineu pentru prieteni. Foc în cămin, lumânări aprinse, iar în timp ce oaspeţii se aflau aşezaţi la masă, cu friptura de raţă pe farfurii, puteau auzi de afară, prin fereastră, cum un vagabond solitar tropăia în zăpadă, izbindu-şi braţele unul de altul pentru a se încălzi. Din când în când sărmanul mormăia: „Aoleu! ce frig este!” Vă daţi seama că totul era pus la cale anume pentru a sublinia contrastul. (p.163 - 164)

Lumea este un iad. Chiar dacă mâine paradisul s-ar instaura pe pământ, toate evenimentele trecutului l-ar împiedica să fie un adevărat paradis. Răul este ireparabil. Viaţa pe acest pământ, un adevărat fiasco, un imens fâs. Ar fi fost mai bine să nu fi apărut niciodată. Numai atunci când viaţa va fi dispărut complet, laolaltă cu ultima amintire a strigătelor de agonie, numai atunci se va face ordine în această lume. (p.196)

Singura modalitate de a face faţă inumanităţii este idioţenia. (p.189)

Mie mi s-a făcut poftă să citesc de acelasi autor romanul Siegfried apărut anul trecut la Cotidianul.


Harry Mulisch, Atentatul, Ed. Univers, Col. Globus, Buc., 1988, 253 p, trad. Ion T. Iancu

Bonus - trailerul filmului:
 

În vine-mi curge sânge comunist

Acasă, mama mi-a dezvăluit câteva lucruri despre bunicul meu (tatăl ei) pe care nu le-am mai auzit pân-acum.
Că, născut din flori de o feteşteancă, a devenit muncitor la atelierele CFR.
Că fusese membru activ Partidul Muncitoresc Român, încă de la înfiinţarea acestuia din 1921. Avea 20 de ani şi patru clase.
Că a prins perioada ilegalistă, când citea pe ascuns broşuri comuniste.
Că era vizitat de legionari noaptea, care au tras chiar focuri de armă – amintire şoc pentru mama mea, pe-atunci copil.
Că, după 1945, a fost membru marcant al Partidului Comunist.
Că avea un simţ comunitar dezvolat – a ajutat la asfaltare, la canalizarea cartierului (Constanţa – Coiciu, fostul Canton Movilă), că ajuta oamenii să-şi găsească slujbe etc.
Că era un om bun, care credea cu bună credinţă în principiile comuniste.
Că a crescut patru copii şi a clădit două case.

A murit când aveam numai câţiva ani, nu mi-l amintesc. Dar cred că am moştenit de la el – indirect, prin mama – un oarecare utopism social.
De asemenea, ideea că orice trebuie dobândit prin muncă, ideea că pământul care nu e muncit nu e meritat şi trebuie dat altcuiva care-l merită, ideea că rentierul e un parazit, că parvenitismul trebuie demascat.