Pe coperta 4 a romanului Binevoitoarele de Jonathan Littell (vezi mai sus foto), un redactor al editurii Rao ne anunţă două mari descoperiri senzaţionale: Eschil a scris câteva romane, la fel Luchino Visconti, unul intitulat Damnaţii.
Le-a citit cumva cineva? Cum sunt? sper să semene cu piesele de teatru şi cu filmele, aşa că vreau să le citesc şi eu! * Pe Editura Curtea Veche o doare undeva de contractele încheiate, ele sunt bune de reziliat, nu de respectat. Aşa informează Adi care a semnat demult un contract prin care trebuia să-i apară o carte. * Ce-o fi cu editurile-astea? Le-o fi pălit şi pe ele criza?
Spiritul Vienei a devenit o sintagmă notorie - iar pentru naşterea romanului modern, acesta a fost esenţial. Şi mă gândesc la Hermann Broch, Kafka, Robert Musil, Joseph Roth, Elias Canetti, care îmi plac pentru că sunt ultimii mari romancieri care păstrează în acelaşi timp fineţea şi farmecul intelectual izvorât din educaţia greacă şi latină - înlocuite acum cu cursuri de creative writing - în vreme ce se revoltă contra modernităţii absurde.
Modernitate al cărei semn este dispariţia privatului, mai bine spus intruziunea distructivă şi absurdă a publicului - politica cezaro-crăiască, războiul, "bunăstarea" civilizaţiei, ordinea socială învechită. De pildă, prefectul Franz von Trotta nu trăieşte, el îşi face datoria. Viaţa privată nu există, ea-i doar un apendice fragil al slujirii imperiului, adică a împăratului.
Modernitate al cărei alt semn este schimbarea criteriilor, simbolurile vechi se duc dracului - în Svejk bunăoară toate tablourile împăratului sunt pline de căcat de muscă - iar importante devin masele anonime. În Marşul lui Radetzky, molâul Carl von Trotta cel fără ţel în viaţă, în spate cu faima castratoare a bunicului moare nu salvând viaţa împăratului, ca bunicul, ci încercând s-o salveze pe cea a câtorva soldaţi necunoscuţi, aducându-le apă.
Personajele lui Roth nu trăiesc pentru ei, ci în inerţia unei lumi în fărâme. Noi oare nu facem la fel?
dacă aş scrie o cronică la această carte, aş începe cu câteva cuvinte despre autor – puţin cunoscut sau discutat pe la noi. este vorba despre Joseph Roth, un austriac evreu cu o viaţă foarte interesantă: bunăoară s-a cuplat c-o mulatră; sau s-a-nvârtit cu folos în cercurile literare vieneze cu Milena Jesenská, Robert Musil, Max Brod, Franz Kafka.
romanul Marşul lui Radetzky are patru personaje: trei bărbaţi din familia von Trotta şi împăratul însuşi:
1. bunicul înnobilat pentru că a scăpat viaţa împăratului Franz Josef în bătălia de la Solferino, „eroul de la Solferino” ajuns în cărţile de istorie cu o istorie manipulată.
2. tatăl, prefect într-o provincie austro-ungară, exponent al birocraţiei cezaro-crăieşti, omul perfect al epocii.
3. fiul, Carl von Trotta, militar, om mediocru – rod al unei civilizaţii pe ducă – urmărit de umbra bunicului, e nevoit să înfrunte întâmplările absurde ale vieţii (ca noi toţi).
4. Franz Josef decrepitul, cu un fiu sinucigaş şi un nepot ucis, fantoşă a unor timpuri demult-demult trecute.
totul se destramă – imperiul, familia, individul.
şi dacă la Musil, cauzele erau căutate cu ironie în relativitate şi psihologie, dacă la Broch, cauzele erau căutate poetic înlăuntru, la Roth cauzele sunt căutate cu nostalgie în laissez-faire-ul nobiliar şi în impostură.
romanul mie mi se pare o capodoperă - este unul dintre romanele mele preferate -, e excelent scris, cu un dar al mânuirii vorbelor rar, de-o frumuseţe impresionistă: trebuie să te dai un pas în spate în spaţiu şi timp ca să vezi viaţa pulsândă din el.
Joseph Roth, Marşul lui Radetzky, Editura Univers, București, 1998, traducere de I. Cassian-Mătăsaru, 282 pag. (urmarea postării aici)
Apropo de clasici: Dacă vreţi să ştiţi ce cărţi mai citesc tinerii de 13 ani şi mai ales ce păreri au despre ele, deschideţi blogul lui Cătălin - Moonchild -, autorul chestionarului care a colindat blogurile de tot felul cu ceva timp în urmă. Veţi avea surprize!
Îi urez lui Cătălin bun venit în lumea blogurilor şi cât mai mulţi cititori şi comentatori!
Nu ştiu ce mi-a venit, dar m-am apucat să răsfoiesc câteva bloguri catalogate îndeobşte drept „culturale”. Ce înţeleg eu printr-un blog cultural? Păi unul care care să mă provoace pe diferite teme – nu neapărat academice – de pildă despre un tablou, despre o bucată muzicală, despre o clădire, despre o descoperire istorică – ceva acolo care să-mi pună neuronii la treabă şi din care să-nvăţ. Dar credeţi c-am găsit?...
În clasamentul roblogfest-ului 2009 (după ei blog cultural înseamnă literatură, istorie, muzică clasică etc., - nu mai zic c-au pus virgulă înainte de etc.) ce-am găsit e jalnic. Doar trei bloguri mi s-au părut cât de cât acceptabile, însă dedicate unei categorii înguste, improprii termenului general de cultură - e vorba de unul dedicat cartofiliei şi altul dedicat vizualului. Restul e tăcere. Am găsit în schimb denumiri ca Arad-culture, suzique, Adrian Stângă...
A urmat clasamentul de anul trecut făcut de Bookblog. Ei bine, nu ştiu ce înţelege prin cultură domnul Tehnocrati, însă din nici unul dintre blogurile acestui top n-am rămas cu nimic - nu discut despre blogul teroristei, al lui cezar şi cel vizual amintit mai sus - care ca şi-al meu, nu sunt propriu-zis de cultură, deşi mai cochetează din când în când cu ea...
Aşa că m-am oprit. Şi m-am dus la DEX online să caut ce se mai înţelege azi prin cultură. Acolo cultura e încă la locul ei. La fel în cărţi. Dar din păcate, foarte puţin în bloguri. Încă.
Pe coperta 4 a romanului Binevoitoarele de Jonathan Littell (vezi mai sus foto), un redactor al editurii Rao ne anunţă două mari descoperiri senzaţionale: Eschil a scris câteva romane, la fel Luchino Visconti, unul intitulat Damnaţii.
