anii de ucenicie ai lui Jamal Malik

Slumdog millionaire

nu se poate spune că filmul nu-i în linia celor americane, adică un hisminplis:
o copilărie nefericită, o mahala, un frate trădător, iubire imposibilă (evident, Taj Mahal-ul, doar e vorba de India) şi alte clişee h(b)ollywood-iene.

- aţi vrut să vedeţi puţin din adevărata Indie, domnule? iată! spuse băiatul cu ochiul învineţit de un poliţist. - uite şi puţin din adevărata Americă, fiule, spune turistul şi-i dă nişte bani.

însă.
mi-a plăcut, alături de teoria karmei transpusă cinematografic à la Coehlo, că filmul dă o imagine. mai puţin cunoscută asupra Indiei contemporane. sau chiar necunoscută nouă, europenilor, îmbătaţi de bhagavadgite şi upanişade. n-avem idee cum trăieşte un om acolo. crunt adică. la extremele când ale unei civilizaţii occidentalizate/globalizate, cînd ale uneia tradiţionale (era să zic înapoiate). e ceva cam în genul României, unde în loc de 23 de milioane, sunt de peste patruzeci de ori mai mult.

ah, era să uit, mi-au mai plăcut micuţii actori indieni, care nu erau ei Shirley Temple, dar mi-au făcut filmul suportabil. şi muzica, evident...

şi apropo, există şi o carte ce va apărea tradusă şi în româneşte (de cine n-o să vă vină să credeţi - da, e vorba de ea, marea şi unica Irina Margareta Nistor) la Editura Taj a Adelinei Patrichi.

film de oscar?
hm...

curtea e prea veche, trebuie una nouă

ştiu că m-a cuprins bucuria aflând că Adi va scoate o carte. şi l-am ascultat cu mare plăcere povestind amănunte despre procesul editorial al primei lui cărţi.

până când mi-a zis că e ceva în neregulă, apariţia a tot fost amânată şi până la urmă... dar toată povestea e aici.

e uimitor că aşteptările din partea unor persoane intelectuale - în cazul de faţă director de editură şi preşedinte AER, Grigore Arsene - sunt înşelate ca şi în cazul unora grobiene.

oricum, auzisem de banii opriţi unor traducători de către editura Univers-Crupenschi (acum în vogă datorită Cotidianului) şi nu m-aşteptam din partea unei edituri mari cum e Curtea Veche să facă ceva de gen. Dar după cum a scăpat drepturile de autor ale lui Orhan Pamuk, ca şi pe coordonatoarea Livia Szasz, acum m-aştept.

iar dacă voi avea cândva o carte de publicat, o să mă gândesc mult dacă s-o mai public...
în România

de weekend

- vecine, mai stai puţin aşa, până chem eu OTV-ul!

iar n-avem roman

în buna tradiţie românească, hai să ne aolim că n-avem roman.

eu zic c-avem, vorba unui personaj din Balanţa lui Băieşu, avem atâta cât ne trebuie.

dar dacă e vorba de romanul cu recunoaştere internaţională, altfel stă treaba.
şi sunt de-acord cu mircea mihăieşul dintr-un articol din românia literară, unde zice că n-avem un roman românesc care „să străpungă plafonul de nori al recunoaşterii internaţionale depline şi indiscutabile”.

de asemenea, şi eu vreau ca şi el
„poveşti bine scrise. Nu contează subiectul: poate fi o naraţiune de dragoste, o cronică istorică, un roman-eseu, o proză de "notaţie intimistă". Mă interesează doar ca story-ul să fie bine articulat, fraza expresivă şi adevărul revelat să nu-mi dea impresia unei "lipituri" artificiale, născute din simţul estetic sau parti-pris-ul ideologic al autorului.”
iar când se referă la Italo Calvino – Palomar e socotit de americani un fel de Biblie postmodernă – zicând că nu e decât o „făcătură ultra-inteligentă şi ultra-sofisticată, un joc de-a literatura evident inteligent, dar mort, mort ca o pisică neagră în mjlocul unei autostrăzi” – atunci torc de-a dreptul de plăcere.

da, şi eu ştiu că nu prea curând un roman românesc va stârni un „turbion de laude şi contestări ce însoţesc consacrarea”, nu prea curând se vor organiza în jurul lor „simpozioane internaţionale şi, vai!, nu prea curând se va vinde nici măcar la nivelul sofisticat-stupidului Calvino”.

de ce? păi să ne gândim.

librăria din chioşc

la prima vedere, e un lucru bun iniţiativa ziarului Jurnalul Naţional de a începe o colecţie de literatură românească „Biblioteca pentru toţi”, deşi brandul e deja la editura Minerva. dar oricum nu mă pricep la copyright-uri, aşa că tac.
la a doua vedere, pot spune că românul făr-o cultură literară poate acum să şi-o facă liniştit cu ediţii destul de bune, dar mai ales ieftine:
dacă vrea literatură modernă şi contemporană, are Cotidianul.
dacă vrea literatură clasică, are Adevărul.
dacă vrea poliţiste, are Flacăra .
acuma, dacă vrea români, are Jurnalul naţional.

entuziasmul însă trebuie totuşi moderat:
- nu sunt ediţii excepţionale, verificate de profesionişti, traducerile sunt vechi, nu întotdeauna revizuite;
- noii traducători sunt uneori slabi
- volumele din lista apariţiilor sunt ciurucuri.

Biblioteca pentru toţi de la Editura pentru literatură, apoi Minerva, era îngrijită, cu prefeţe şi tabele bio-bibliografice, fără greşeli redacţionale – era, pot spune, profesionalism.
Acum insă, totul se face rapid, de dragul marketingului.

Dar bine că se face.

pictura, „una cosa mentale”

la recomandarea lui Alex Leo Şerban, am citit o carte despre pictură, mai precis un deliciu livresco-pictural scris de un istoric al artei sorbonard, Daniel Arasse - Nu vedeţi nimic.
cea mai tare carte de artă pe care-am citit-o în viaţa mea – e-adevărat, n-am citit foarte multe.

ce face tipul ăsta?
ia nişte tablouri şi le caută elemente pe care, în afara pictorului, nici dracu nu le vede: Vulcan care tăbară pe nevastă-sa, Venus, e ceva foarte amuzant; melcul băloşind o Bunăvestire vrea să ne zică ceva; sexul lui Isus căutat de doi magi chiori e ceva serios; unde e blăniţa Magdalenei?; ce face cu mâna stângă Venus din Urbino a lui Tiţian (foto jos)?; Velasquez era „kantian” dinaintea naşterii lui Kant; şi alte lucruri de neimaginat ce demonstrează că tablourile ascund coduri pe lângă care cel al lui Dan Brown e un scrânjel. iar codurile nu secrete, ci la îndemână – mai bine zis la îndeminte –, ard să fie descoperite.
totul e să te uiţi atent, să fii curios şi să mai citeşti câte ceva.

am mai aflat:
- Maria Magdalena e o găselniţă teologică din trei femei;
- masturbarea e „mâna care vine în ajutorul spiritului”
- cuvântul pensulă vine de la „sulă mică” (lat. penicillus)
- Mark Twain a zis despre Venus din Urbino că e „penală” rău.

PS. traducătoarea face o treabă excelentă, evident, şi datorită stilului fain al autorului.

Daniel Arasse, Nu vedeţi nimic, Ed Art, Buc, 2008, trad. Laura Albulescu, 176 p.