case livreşti – Liviu Rebreanu

înc-o proastă tradiţie ne face să vizităm muzee şi case memoriale numai când plecăm prin străinătăţuri, fără însă-a le cunoaşte pe cele de-acasă.

aşa că azi am apucat pe B-dul Dr. Gheorghe Marinescu Nr. 19, chiar vizavi de intrarea oficială la Cotroceni, unde la etajul 2, am găsit apartamentul în care autorul lui Adam şi Eva a trăit cu nevasta sa, Fanny şi cu fiica Puia (fără moştenitori, mă informează curatorul). am găsit nu doar mobilierul şi atmosfera intimă a marelui autor, ci şi câteva tablouri de Camil Ressu. (în apartamentul de alături, la Ion Minulescu am văzut un Iser).

mi-a plăcut că la loc de cinste în biblioteca lui Rebreanu şedeau cele 22 de volume cu Comedia umană:).
PS – intrarea costă 4 lei, iar ca să fac poze trebuia să plătesc extra, dar în fine, nu m-a deranjat - deşi la muzeul Balzac de la Paris era moca, şi-am putut şi poza... Voilà la différence.

maestrul?

nu ţineam în mod deosebit să citesc ceva de Henry James, cu toate că romanul despre el al lui Colm Tóibín (un mare romancier irlandez, după mine) – Maestrul (acum la reducere la 10 lei la Polirom) mi-a plăcut tare mult – are un parfum clasic, vetust, pare-se pastişat după scriitorul american.

dar cineva mi l-a recomandat. şi nu, n-am citit Ambasadorii, ce-mi fusese recomandată, ci câteva povestiri. am luat deci volumul de la Cotidianul şi am citit două. celebre.

Daisy Miller e o fată incorigibilă, americancă ce nu ţine cont de convenţiile sociale europene care ar compromite-o, - face ce-i place. iar nuvela se ocupă cu observarea fetei în paralel cu bârfele despre ea. evident, la final moare, la fel ca majoritatea personajelor lui James, lăsând în urmă o enigmă otiliană. e-adevărat, totul se concentrează pe descrieri, pe gânduri, poate la vremea aceea revoluţionare, dar nu şi acum. în afara ideii de diferenţă a mentalităţilor America-Europa, n-am găsit nimic.

cu totul altceva e Scrisorile lui Aspern. aici e ceva tensiune: un editor american vrea să pună mâna pe scrisorile unui mare poet, Aspern, dedicate unei veneţiene. aşa că devine chiriaş al vilei în care această veneţiană, acum bătrână, sihăstreşte cu nepoata ei. o ia aliată pe nepoată şi aceasta, nemaivăzând bărbat la viaţa ei, cade în plasă. evident – cum toate scrierile lui James se termină prost – editorul ia praful de pe tobă, dar rămâne cu experienţa manipulării a două fete bătrâne.

adio, domnule James!

Henry James, Daisy Miller şi alte nuvele, Ed Univers & Cotidianul, 2008, trad. colectiv.

il traduttore non e traditore - 2

Iată deci câţiva traducători care mi-au făcut cultura:
- Gellu Naum - Roşu si negru, toate romanele lui Diderot, Procesul, Notre Dame de Paris
- Mircea Ivănescu - Ulise, Omul fără însuşiri, Operele complete ale lui Kafka - fără romane, Faulkner, Marele Gatsby,
- Irina Mavrodin - vezi articolul scris de mine în Wikipedia
- din rusă - Emil Iordache - Anna Karenina, Idiotul, Jucătorul şi alte romane ale lui Dostoievski, Suflete moarte, Underground, Alexandru Calais, Nicolae Iliescu, Mircea Aurel Buiciuc - şi redactor excelent, recent Ion Covaci şi Denisa Fejes
- din germană Ion Roman - Th. Mann (Proza scurtă), Moartea lui Vergiliu a lui Broch, Jocul cu mărgele de sticlă - Mihai Isbăşescu - Thomas Mann, Elias Canetti (Orbirea)
- din spaniolă - Sorin Mărculescu (Cervantes, Ortega y Gasset) şi Andrei Ionescu (Perez-Galdos, Ortega y Gasset), Tudora Şandru Mehedinţi (Garcia Marquez, Julio Cortazar), Coman Lupu, recent Ileana Scipione
- din engleză - Leviţchi şi Bantaş, Vera Călin, Antoaneta Ralian, Frida Papadache, Costache Popa etc.
- din japoneză - Angela Hondru
- Al. Miran - teatrul antic
Nu mai spun traducerile de filozofie, Doinaş, Andrei Cornea, Petru Creţia, Gh. Şerban, din chineza veche Florentina Vişan şi Dinu Luca ş.a.
şi vor fi fost şi alţii, ce mi se par monştrii sacri ai traducerilor în româneşte. oameni care mie mi se pare că muncesc dublu, uneori triplu cât autorul însuşi.
evident, după 1989, au apărut şi alţii şi e din ce în ce mai greu să-i alegi pe cei de calitate. mai ales că traducerile beletristice s-au înmulţit exponenţial.

cu Cecilia Ştefănescu şi Ioana Nicolaie

deşi nu le-am citit ultimele două romane, îmi venii aseară să merg (pentru prima oară) la Cafeneaua critică a lui Ion Bogdan Lefter, în Club A, unde fură invitate cele două scriitoare.

nu fu un eveniment din acelea boring, cum se-obişnuieşte pe la noi (a ţinut aproape 3 ore) - poate şi pentru că eu însumi am pus vreo cinci întrebări fiecăreia. fură şi-alţi invitaţi: studenţi la Litere, Simona Popescu, T.O. Bobe, Radu Aldulescu şi, evident, Mircea Cărtărescu.

plecai de-acolo cu:

- prima poveste a Ceciliei Ştefănescu, scrisă pe la 11 ani, era despre fantoma unui câine mort ce-şi bântuie stăpânul într-o noapte, pe-un drum prăfuit – îmi păru un subiect excelent de nuvelă;

- scriitura celor două vine din interior, mesajul pleacă din preaplin, nu e neapărat „targhetată” către nişte cititori anume;

- există printre scriitorii români un consens de breaslă împotriva majorităţii criticilor literari fără coloană – care distrug, fără să construiască. Ioana Nicolaie a zis că preferă opiniile cititorilor obişnuiţi – printre ei şi blogări (a enumerat cu plăcere chiar foarte multe bloguri) – celor „profesioniste”.

fu o seară faină, în compania a două femei faine.

il traduttore non e traditore - 1

inspirat de un text despre traducătorii români, precum şi de cum sunt trataţi autorii români, m-am gândit la următoarele:

o tâmpită tradiţie românească ocultează aproape total traducătorii cărţilor pe care le citim. când vorbim de marile capodopere, spunem titlul, uneori autorul, dar aproape niciodată traducătorul, ba chiar, dacă-l aminteşti şi pe acesta din urmă, rişti să fii considerat obsedat. ipoteza mea asupra acestei ignorări profund nedrepte este că ea-şi are rădăcinile în vremea când ai noştri culţi cititori cunoşteau perfect limba în care se scriau romanele la un moment dat, adică franceza, aşa că Balzac, Stendhal sau Gide erau cunoscuţi ca autori, nu ca traduşi.

a venit vremea însă când au urmat traduceri şi din alte limbi, scriitori buni au început să scrie în toate limbile pământului. când erau puţine edituri, de regulă, acestea apelau la traducători meseriaşi. printre ei se găseau chiar scriitori, ce aleseseră această onorabilă meserie ca să nu se compromită politic. acţiunea de educare a poporului cu volume poche la preţuri de dumping (excepţionala colecţie BPT, bunăoară) a consacrat multe traduceri bune, dar care urmăreau accesul la operă şi nu fidelitatea faţă de ea.

poate dau dovadă de snobism când amintesc de "problemele" pe care le-aveam în studenţie cu prietenii mei: trebuia citit Faustul lui Blaga sau cel al lui Doinaş? - m-apucasem chiar de germană, ca să-i verific. trebuia citit Dostoievski în operele complete apărute la ELU, traduse de cîte-un vorbitor de rusă şi un filolog corector alături, sau cel nou tradus de Emil Iordache? etc.

mâine voi trece la exemple şi voi enumera câţiva traducători care mi-au făcut cultura şi care, pentru mine, sunt sinonimi autorilor pe care i-au tradus.

visul lui Bruno

acesta e un roman clasic; şi psihologic; şi mistic; şi de aventuri; şi de dragoste.
dar e şi un roman modern; chiar post-.

un nonagenar, Bruno, şade pe ducă în camera sa de luni de zile. îşi contemplă colecţia de timbre, şi se gândeşte la viaţa lui care acum îi pare un vis. şi mai citeşte tratate despre păianjeni, cu care a-nceput să semene - Dumnezeu însuşi e un păianjen, de firul lui subţire şi auriu ne tot chinuim să ne-agăţăm, dar de cele mai multe ori îl scăpăm –; aşa că toate celelalte personaje se prind în plasa lui: ginerele, fiul, îngrijitorul, slujnica.

aceste personaje – minunat descrise, sunt adevărate simboluri: artistul, mediocrul, nebunul, scăpătatul – îşi caută cumva – oricum – împlinirea. şi, împreună cu bătrânul/păianjen, are fiecare ciudăţenia lui: unul are extaze mistice şi se crede Dumnezeu, altul are trei dragoste în acelaşi timp, există chiar un început de menage-à-trois; doi se duelează iar o bucătăreasă are numele Odettei lui Proust.
evideman, totul se termină cu bine, ca-n Shakespeare, iar de pe urmă, ce rămâne?

câteva întrebări filozofice – Murdoch nu face rabat la ele, doar predă filozofia la Cambridge. Plus cathar-zisul unei opere cu adevărat remarcabile a unei romanciere din stirpea marelui Will şi Dickens.

Nimic n-are importanţă, pentru că noi înşine nu suntem nimic. Totuşi ne iubim unii pe alţii – ăsta e singurul lucru cu adevărat important. (p.396)
Făptura umană este o mlaştină, o baltă, o junglă. Nu putea veni decât de departe, de dincolo de lume, ca un vis, ca o viziune minunată, acea imagine a dragostei adevărate, a dragostei care acceptă moartea, care se împacă cu moartea. (p.252)

în fine, o bucurie livrescă!

Iris Murdoch (foto), Visul lui Bruno, Ed Univers, col. Globus, Bucureşti, 1978, trad. Dana Crivăţ, 397 p