o expoziţie, o casă, un film

expoziţia
după ce-am vizitat kilipirim-ul – mi-am luat doar 2 cărţi – am trecut pe la simeza, unde era expoziţia de pictură a claudiei popescu. mi-au plăcut mult acuarelele cu peisaje din grecia şi italia, în culori calde, de mediterană, în care rozul şi alte nuanţe de roşu se răsfăţau la ele acasă. N-am fost în aceste ţări, dar claudia popescu mi le-a arătat cu ochelarii ei. (am şi stat de vorbă vreo zece minute, împărtăşindu-mi câteva dintre secretele ei de atelier.) (alte tablouri aici)

casa
am ajuns la casa lui george călinescu din strada – desigur! – george călinescu, numărul 53. şi surprize, surprize a la academia română! nu era nimeni. nu-mi trebui decât să-ncerc poarta, c-a răsărit din estetica basmului un paznic de la o companie aleasă cu licitaţie, ce mi-a spus cu aer de cunoscător călinescian că locul e-n renovare şi nu se mai vizitează. nu ştiu dac-a minţit sau nu – programul era la vedere – dar mie mi-a venit să-i înjur călineşte pe toţi slujbaşii academiei, care - zice ei - administrează locul.

DACĂ NU SE VIZITEAZĂ, DE CE DRACU N-O DĂ VREUNUI ACADEMICIAN ?- EU PROPUN PE EUGEN SIMION.

dar am făcut cu telefonul poza asta şi-am plecat.

filmul
la union am văzut revolutionary road, pentru că nu cred că voi citi romanul lui richard yates. ideea desprinsă de mine a fost următoarea: ce faci când, în capcana vieţii, ţi se ia şi visul? filmul zice că, fără vis, odată ce-au visat, unii nu mai pot trăi; sau pot trăi – prost – cu nostalgia lui.
mi-a plăcut o replică: ai nevoie de curaj ca să trăieşti cum vrei.

încă o interpretare ravisantă a minunatei kate winslet.

acum şi în germană - ed. 2

via Andrei Anastasescu

de criză

- poftim, să-ţi deschizi o afacere!

ispitirile lui Patapievici

un articol excelent al lui H-R Patapievici – o interpretare originală a ispitirilor lui Isus în pustie (articolul aici).

mie mi-a plăcut cel mai mult interpretarea celei de-a treia ispitiri – cea politice –, mi s-a părut chiar genială/utilă/fertilă. pentru că dă o soluţie la cum să faci politică rămânând curat:

In loc sa te identifici cu puterea, de fiecare data cand o ai, o pui in poala Domnului. Nu o dedici Lui, ci i-o dai Lui. Atentie! Nu o exerciti in numele Lui, pentru ca atunci ar fi ca si cum ai hotari in mod discretionar pentru altul si nimeni nu este in fapt si in drept loctiitorul lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie sa faci este sa te limitezi strict la exercitarea ei fara sa te abandonezi, nici material, nici spiritual, consecintelor posedarii ei. Este solutia suspendarii faptei pe care o sustine si ilustreaza, explicit, Bhagavad-Gita.

în rest, articolul păcătuieşte prin lungime, conţinând exerciţii intelectuale fără scop, interpretări ale primelor 2 ispitiri ale Fiului – forţate, zic eu – în plan uman. de fapt, o continuare a ideilor lui Patapievici începute cu Omul recent -unde opunea unei vârste de aur – antic-medievale – una de „fier” – modern-postmodernă/recentă.

prima:
în faţa ispitirii de a transforma pietrele în pâini, Isus spune că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” pornind de aici, Patapievici aseamănă (de ce?) miracolul transformării pietrelor în pâini cu magia materială şi materialistă a tehnicii. ba chiar, fără să explice cu ce scop, el opune tehnicii afirmaţia că omul nu are nevoie numai de materie, ci şi de cuvântul lui Dumnezeu. ceea ce mă face să înţeleg că tehnica e ceva opus cuvântului divin.

or, nu e aşa. eu zic că tehnica este, la fel ca şi cuvântul, un mijloc. ba mai mult, la fel ca şi cuvântul, ea implică o cunoaştere (episteme), constituie chiar un mod de raportare a omului la existenţă – o scoatere din ascundere, după Heidegger. de asemenea, un mijloc nu poate fi „atotputernic”, tehnica la fel ca şi cuvântul. Dumnezeu, da. ei bine, acest raport de opoziţie tehnică –cuvânt divin, ca presupoziţie, mi se pare forţat.

a doua.
ispitirea a doua – aruncarea de pe Templu a lui Isus cu scopul de a fi salvat de Dumenzeu – are ca rol neducerea în ispită a lui Dumnezeu (Deuteronom, 6,16) prin interpretarea greşită a unui text divin, în speţă Psalmul 90, 11-12. ce are aceasta cu lipsa discernământului şi cu nihilismul omului modern nu îmi este clar, deşi eşafodajul cu aparenţă logică e impresionant. practic, ispitirea nou-testamentară e doar un declic ce-i provoacă lui H-R Patapievici observaţii care să-i spijine tezele – că omul modern este lipsit de discernământ şi nihilist.

întrebarea mea e cu ce folos acest lung exerciţiu intelectual (excepţie face, cum am zis, geniala interpretare a ispitirii a treia)? – vorba apostolului Pavel, toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate-mi folosesc.

dacă Wittgenstein ar fi fost român

despre ceea ce se poate vorbi, nu trebuie să se tacă.

Agamemnon (eboşe)

Eschil e, după mine, cel mai mare dramaturg antic. prima piesă – Agamemnon – a trilogiei sale tratează mai multe teme: după ce în prima parte se „războieşte” puţin cu hybris-ul grec (depăşirea măsurii) aducător de nenorocire („din belşug încolţeşte o neistovită năpastă”) şi descrie câte ceva din războiul troian, Eschil ajunge la punctul culminant, omorul.

se ştie, Agamemnon vine la nevasta sa Clitemnestra în Argos, după ce 10 ani se luptă la Troia. o aduce plocon pe prorociţa Casandra, una din lotul de femei cu care s-a tot dedulcit în tabăra belică. iar nevastă-sa Clitemnestra ce-mi face? îl omoară cu sabia în baie. excelentă mi se pare găselniţa lui Eschil de-a o pune pe Casandra să descrie omorul care i se „descoperă”; m-a tulburat cum îşi vede ea şi propria moarte:
„Ea însăşi, leoaica pe două picioare, care s-a tăvălit cu lupul, mă va ucide, sărmana de mine!
Aici, în loc de-altarul casei părinteşti, mă aşteaptă numai un butuc, care va fi împurpurat de sângele fierbinte al înjunghierii mele.” (p.72)

o chestie interesantă mi se pare cum ucigaşa Clitemnestra se justifică în faţa bătrânilor cetăţii argumentând cu omorurile victimei – de troieni din cauza fundului Elenei, de fiică: sacrificarea Ifigeniei –, cu destrăbălările, chiar cu păcatele strămoşilor – Atreu îi servise fratelui său Thyestes la masă copiii gătiţi.

şi deşi n-ai ce să faci, căci doar e voia zeilor –
„Vai, amintirea dureroasa
A unei sorţi nesăturate de năpaste,
Alei, trimise din porunca
Lui Zeus, temeiul tuturora,
Care pe toate le-mplineşte!” (p.83) – bătrânii cetăţii cer pedeapsa:
„Neîndrăgită, despărţită de prieteni,/ vei primi, răsplată, rană pentru rană!” (p.80)

adică, chiar dacă evenimentele sunt ineluctabile, nu înseamnă că vinovăţia unora nu se plăteşte. un nivel superior de înţelegere a lucrurilor, pe care noi l-am uitat, amalgamându-ne între predestinare şi liber arbitru.

câteva proverbe:
1) Cine trăieşte deplin, până la cele din urmă, e socotit a fi mai presus decât timpul.
2) Când muritorul nu-i de fel invidiat înseamnă că-i nevrednic de invidie.
3) Trebuie să cumpănim asupra binelui cum să-l aşezăm dăinuitor şi neschimbat. Iar când vor fi de trebuinşă leacuri tămăduitoare, vom căuta să alungăm năpasta molipsirii, fie arzând, fie tăind cu mult bun simţ în carne vie.

Eschil, Orestia, Ed Univers, Buc, 1979, trad. Alexandru Miran